Comedianti fara s-o stie

Léon de Lora, celebrul nostru peisagist, aparține uneia dintre cele mai nobile familii din Roussillon2 – de origine spaniolă – care, deși se impune prin vechimea neamului, este de un secol destinată proverbialei sărăcii a hidalgilor3.

Ajuns la Paris, după ce străbătuse sprinten, pe jos, drumul din departamentul Pirineii Orientali, cu o sumă de unsprezece franci drept orice provizii, își uitase, oarecum, mizeriile copilăriei, ca și familia, în viitoarea celorlalte mizerii, nelipsite pictorilor ucenici, a căror întreagă avere este doar o cutezătoare vocație. Apoi, grijile celebrității și succesului au fost pentru el alte cauze de uitare.

Dacă ați urmărit cursul sinuos și capricios al acestor Studii, vă amintiți poate de Mistigris, elevul lui Schinner, unul dintre eroii din Un debut în viață (Scene din viața particulară) și de aparițiile sale în alte câteva scene.

În 1845, peisagistul nostru, rival al pictorilor Hobbema, Ruysdaël, Lorrain4, nu mai seamănă deloc cu începătorul sărac și neastâmpărat pe care l-ați văzut. Om celebru, posedă acum o încântătoare locuință în strada Berlin, nu departe de palatul Brambourg, unde locuiește prietenul său Bridau, și aproape de casa lui Schinner, primul său maestru. Este membru al institutului și ofițer al Legiunii de onoare5, are treizeci și nouă de ani, douăzeci de mii de franci rentă, tablourile sale sunt plătite cu bani grei și, ceea ce i se pare mai extraordinar decât de a fi uneori invitat la balurile curții, numele său aruncat atât de des de presă în ochii Europei, de șaisprezece ani încoace, a pătruns în fine și în valea Pirineilor Orientali, unde vegetează trei Lora veritabili: fratele mai mare, tatăl său și o mătușă bătrână din partea tatălui, domnișoara Urraca y Lora.

Din partea mamei, celebrul pictor nu mai are decât un văr, nepot al ei, în vârstă de cincizeci de ani, care locuiește într-un orășel manufacturier din departament. Acest văr a fost primul care și-a adus aminte de Leon.

Abia în 1840 Leon de Lora primi o scrisoare de la domnul Sylvestre Palafox-Castel-Gazonal (zis pur și simplu Gazonal) la care răspunse că era într-adevăr el, adică fiul răposatei Leonia Gazonal, soția contelui Fernand Didas y Lora.

Vărul Sylvestre Gazonal se duse în vara anului 1841 să anunțe celor din ilustra și necunoscuta familie de Lora că micul Leon nu plecase spre Rio de la Plata, precum se credea, că nu murise acolo, cum iarăși se credea, și că era una dintre marile celebrități ale școlii franceze de pictură, ceea ce nu se mai crezu. Fratele mai mare, Don Juan de Lora, îi spuse vărului Gazonal că era victima unui mucalit din Paris.

Numitul Gazonal propunându-și, însă, să meargă la Paris pentru a se judeca într-un proces pe care prefectul din Pirineii Orientali îl smulsese, în urma unui conflict de competență, jurisdicției ordinare și-l transferase la Consiliul de Stat, provincialul se hotărî să lămurească lucrurile și să ceară socoteală pictorului parizian pentru îndrăzneala sa.

Dar se întâmplă că domnul Gazonal, care trăsese într-un modest hotel din strada Croix-des-Petits-Champs, fu uluit când văzu palatul din strada Berlin. Aflând că stăpânul călătorea prin Italia, renunță, deocamdată, să-i ceară socoteală și chiar se îndoi că celebrul om o să-i recunoască rudenia.

Din 1843 până în 1844 Gazonal se judecă. Acest litigiu privind cursul și nivelul unei ape și suprimarea unui baraj, în care se amestecase administrația susținută de locuitorii de pe malul râului, amenința însăși existența fabricii.

În 1845, Gazonal socotea procesul în întregime pierdut, deoarece secretarul referendarului însărcinat cu întocmirea raportului îi destăinuise că acest raport se va opune concluziilor sale, iar avocatul său îi confirmase acest lucru. Gazonal, deși era comandant al gărzii naționale din orașul său și unul dintre cei mai pricepuți fabricanți din departament, se simțea atât de neînsemnat la Paris, fu atât de speriat de scumpetea vieții și a celor mai mărunte fleacuri, încât nu părăsea mizerabilul său hotel, tăcând chitic.

Acest meridional, lipsit de soarele său, ura Parisul, numindu-l o fabrică de reumatisme. Adunând cheltuielile procesului și ale șederii la Paris, luă hotărârea ca la întoarcere să-l otrăvească pe prefect sau să-l ucidă cu lovituri de pumnal, ca Tezeu pe Minotaur6. Când era trist îl omora dintr-odată pe prefect, când era vesel, se mulțumea să-l înțepe.

Într-o dimineață, la sfârșitul mesei, apucă furios jurnalul, bombănind. Aceste rânduri prin care se termina un articol: Marele nostru peisagist Leon de Lora, reîntors de o lună din Italia, va expune mai multe tablouri la Salonul oficial; astfel expoziția va fi, după cum se vede, strălucită… izbiră pe Gazonal ca și cum vocea care le vorbește jucătorilor atunci când câștigă i le-ar fi zvârlit în ureche. Cu acea spontaneitate proprie meridionalilor, Gazonal sări din hotel în stradă, din stradă într-o cabrioletă și se duse glonț în strada Berlin, la vărul său.

Leon de Lora îi trimise răspuns vărului Gazonal invitându-l pentru a doua zi la dejun la Café de Paris, deoarece în acel moment era absorbit de o anumită ocupație, ceea ce nu-i permitea să primească. Gazonal, ca un meridional ce era, îi povesti valetului toate necazurile sale.

A doua zi, la ora zece, Gazonal, prea gătit pentru acea împrejurare (îmbrăcase fracul său de culoarea albăstrelelor, cu nasturi auriți, o cămașă cu jabou, o vestă albă și mănuși galbene), își așteptă amfitrionul bătând pasul pe loc timp de o oră pe bulevard, după ce mai întâi aflase de la cafegiu (așa se numesc în provincie patronii de cafenea) că acești domni dejunează, de obicei, între orele unsprezece și douăsprezece.

— Pe la unsprezece și jumătate, doi parizieni numai în redingotă – spunea el când își povestea aventurile celor din ținutul lui – și care nu prea făceau impresie, strigară văzându-mă pe bulevard: „Iată-l pe Gazonal al tău!..”

Acest interlocutor era Bixiou, pe care îl adusese Leon de Lora ca să-l facă pe vărul său să se dea în spectacol.