Copilul renegat

Cum a trăit mama.

Într-o noapte de iarnă, către ora două dimineață, contesa Jeanne d’Hérouville simți dureri atât de crâncene încât, cu toată lipsa ei de experiență, presimți că se apropia clipa nașterii; și instinctul, care ne face să nădăjduim că ne vom simți mai bine dacă ne vom schimba poziția, o sfătui să se ridice în capul oaselor, fie pentru a-și da seama de natura, cu totul nouă, a durerilor, fie pentru a se gândi la situația ei. Se afla în prada celor mai crunte temeri, nu atât din pricina riscurilor unei prime nașteri de care se sperie majoritatea femeilor, cât de primejdiile care-l așteptau pe copil.

Ca să nu-și trezească soțul, culcat alături de ea, biata femeie își luă toate precauțiile pe care o spaimă cumplită le făcea să fie tot atât de minuțioase ca ale unui prizonier ce evadează. Deși durerile deveniseră din ce în ce mai intense, încetă să le mai simtă, până într-atât își concentrase forțele în dificila încercare de a-și sprijini de pernă mâinile umede, pentru ca trupul ei îndurerat să poată părăsi poziția lipsită de energie în care se afla. La cel mai mic foșnet al imensei cuverturi de moar verde sub care dormise atât de puțin de când se măritase, se oprea ca și când ar fi răsunat un clopoțel. Silită să-l pândească pe conte, ea își împărțise atenția între cutele mătăsii foșnitoare pe de o parte și chipul mare și oacheș, a cărui mustață îi atingea ușor umărul, pe de alta. Dacă vreo respirație mai zgomotoasă ieșea dintre buzele soțului aceasta îi producea temeri neașteptate, care reînsuflețeau strălucirea roșeții răspândită pe obrajii ei de îndoita spaimă. Criminalul ajuns în toiul nopții până la poarta temniței sale și care încearcă să răsucească, fără zgomot, într-o broască rigidă cheia pe care a găsit-o, este de o îndrăzneală tot atât de precaută. Când contesa se văzu șezând, pe pat, fără să-și fi trezit călăul, făcu un gest de bucurie copilărească, prin care se dezvăluia mișcătoarea naivitate a firii sale; dar surâsul schițat doar pe jumătate, care pluti pe buzele umflate, fu repede reprimat: un gând îi întunecă fruntea pură și prelungii săi ochi albaștri își reluară expresia lor de tristețe. Oftă și-și puse din nou mâinile – cu cele mai prudente precauții – pe perna conjugală. Apoi, ca și cum, pentru prima oară de când se măritase, ar fi fost liberă pe faptele și pe gândurile ei, privi lucrurile din jur, întinzându-și gâtul, cu mișcări ușoare, aidoma unei păsări aflate într-o colivie. Văzând-o astfel, ți-ar fi fost ușor să ghicești că odinioară fusese o ființă zburdalnică și plină de veselie; dar că soarta secerase brusc primele speranțe și-i schimbase nevinovata sa veselie, în melancolie.

Camera era una dintre cele despre care, chiar în zilele noastre, unii portari octogenari le spun călătorilor ce vizitează vechile castele:

— Iată odaia de onoare unde a dormit Ludovic al XIII-lea!

Tapiserii frumoase, în general în tonuri de un cafeniu stins, încadrate în mari rame de lemn de nuc, ale căror sculpturi delicate fuseseră înnegrite de vreme împodobeau pereții. Pe tavan, grinzile alcătuiau casete împodobite cu arabescuri în stilul secolului precedent și care păstraseră culoarea castanei. Decorațiunile în nuanțe închise reflectau atât de puțin lumina, încât era greu să le vezi desenele chiar când soarele lumina din plin camera lungă și largă de la catul de sus.

Lampa de argint, așezată pe placa de deasupra vastului cămin, lumina și ea atât de slab, încât lumina ei tremurătoare putea fi comparată cu cea a unor stele nebuloase care, pe moment, străpung vălul cenușiu al unei nopți de toamnă. Statuile dăltuite în marmură ce împodobeau căminul așezat chiar în fața patului contesei aveau niște chipuri atât de hidoase și de grotești, încât femeia nu cuteza să-și oprească privirea asupra lor, de teamă să nu le vadă mișcându-se sau să nu audă un râs cu hohote ieșind din gurile lor căscate și strâmbe. În acel moment o furtună cumplită bubui în căminul care amplifica cele mai slabe rafale de vânt, făcându-le să răsune lugubru; lărgimea coșului îl punea atât de bine în legătură cu văzduhul, încât numeroșii tăciuni din cămin parcă răsuflau, aprinzându-se și stingându-se rând pe rând, după cum bătea vântul. Blazonul familiei d’Hérouville, sculptat în marmoră albă, cu toate lambrechinurile și pajerile sale, dădea impresia unui mormânt acelui gen de edificiu care făcea pereche cu patul, alt monument ridicat spre gloria lui Hymeneu. Un arhitect modern, pus să decidă, ar fi fost foarte încurcat să se pronunțe dacă odaia fusese construită pentru pat, sau patul pentru odaie. Doi amorași care se jucau pe un cer de nuc împodobit cu ghirlande ar fi putut trece drept îngeri, iar coloanele, din aceeași esență, ce susțineau acel veritabil dom, înfățișau alegorii mitologice a căror explicație se găsea, în egală măsură, în Biblie și în Metamorfozele lui Ovidiu. Dacă s-ar fi scos patul, acel cer ar fi încununat la fel de bine, într-o biserică, scaunul episcopal sau băncile enoriașilor. Soții trebuiau să urce trei trepte ca să ajungă în culcușul așezat pe o estradă și decorat cu două draperii de moar verde cu mari desene strălucitoare reprezentând păsări și flori, și unde păsările înfățișate încetaseră să mai cânte. Cutele acelor draperii imense erau atât de țepene, încât noaptea mătase traducea cu o țesătură metalică. Pe catifeaua verde, împodobită cu ciucuri de aur, care alcătuia fundalul patului seniorial, în superstiția lor, conții de Hérouville atârnaseră un mare crucifix pe care duhovnicul familiei pusese e nouă crenguță de merișor sfințit, după cum reînnoiau în ziua de Florii apa din agheasmatarul încrustat în piciorul crucii.

Într-o parte a căminului se afla un dulap de lemn scump și minunat lucrat pe care, în provincie, tinerele căsătorite încă îl mai primesc în dar de ziua nunții. Aceste vechi cufere, atât de căutate astăzi de anticari, erau arsenalul unde femeile își puneau odinioară comorile podoabelor lor pe cât de elegante pe atât de scumpe. Dulapurile erau pline de dantele, de jupoane, de galere înalte, de rochii de preț, de pungi pentru bani, de măști, mănuși, văluri, mă rog, toate născocirile cochetăriei din secolul al XVI-lea. De cealaltă parte a căminului, pentru simetrie, se înălța o mobilă asemănătoare, unde contesa își ținea cărțile, hârtiile și bijuteriile. Fotolii antice îmbrăcate în damasc, o mare oglindă verzuie, fabricată la Veneția și bogat încadrată într-un fel de ramă rotundă încheiau mobilierul camerei. Podeaua era acoperită cu un covor persan, a cărui calitate dovedea galanteria contelui. Pe ultima treaptă a patului se afla o măsuță pe care o cameristă servea, în fiecare seară, într-o cupă de argint sau de aur, o băutură preparată cu mirodenii.