Liturghia unui ateu (La Messe de l'athée, 1836)

Un medic căruia știința îi datorează o frumoasă teorie fiziologică, anume doctorul Bianchon, era socotit încă din tinerețe printre gloriile Școlii din Paris, ale acestui luminat centru îndeobște cinstit ca atare de către medicii întregii Europe. Mai înainte de a se consacra medicinii, Bianchon se îndeletnicise multă vreme cu chirurgia. La începutul studiilor, avusese drept călăuză pe unul dintre cei mai mari chirurgi francezi, pe vestitul Desplein, care a trecut prin știință asemenea unui meteor. Dușmanii lui mărturisesc că acesta ar fi dus cu dânsul în mormânt o metodă intransmisibilă. Ca toate geniile, el nu avea moștenitori; purta și ducea totul cu sine. Faima chirurgilor s-ar putea asemui cu faima actorilor, care dăinuie cât timp trăiesc și al căror talent nu mai are nici un preț după ce s-au prăpădit. Actorii și chirurgii – precum și marii cântăreți sau virtuozii care prin arta lor fac să se dezvolte înzecit posibilitățile muzicii. – sunt eroii unei singure clipite. Desplein ne dă și el mărturie despre similitudinea destinului tuturor acestor genii vremelnice. Numele lui, ieri atât de vestit și astăzi aproape uitat, va rămâne zăvorit în specialitatea sa, fără a mai ieși vreodată dintr-însa. Căci nu trebuiesc oare împrejurări nemaipomenite pentru ca numele unui savant să poată sparge hotarul științei sale, trecând în istoria generală a omenirii? Avea oare Desplein acea universalitate de cunoștințe care fac dintr-un om personalitatea grăitoare a unui veac? De bună seamă că Desplein era înzestrat cu o putere de pătrundere divină: printr-un dar dobândit, sau înnăscut, intuia dintr-o privire pe bolnav și boala lui, îi stabilea diagnosticul specific și determina momentul precis, ceasul și chiar minutul când trebuia făcută operația, ținând seama și de condițiile atmosferice, și de particularității temperamentului fiecăruia. Oare, spre a lucra astfel, mână în mână cu Natura, studiase el neîncetata și întinsa corelație dintre științe și substanțele elementare cuprinse în atmosferă? Sau a acelor pe care o dă glia omului; în așa chip incit, asimilându-le, să poată trage dintr-însele o nouă și osebită înfățișare? Proceda el oare prin acea putere de deducție și analogie căreia Cuvier își datorează faima? Oricum, omul acesta devenise un duhovnic al Trupului; bizuindu-se pe prezent, el îi înțelegea atât trecutul cât și viitorul Dar întruchipa el oare în persoana sa întreaga știință, așa precum o reprezentaseră cândva un Hippocrat, Galenos sau Aristotel1? A condus el oare o școală întreagă spre noi limanuri? Hotărât, nu. Desigur, acestui veșnic iscoditor al chimiei umane nu-i putem tăgădui cunoașterea străvechii științe a Magiei. – adică, a principiilor în fuziune, a cauzelor vieții, a vieții mai înainte de a fi, cunoaștere a ceea ce va fi din cele ce premerg ființei. Iată însă că, din păcate, la Desplein totul era personal; egoismul, care l-a izolat în timpul vieții lui, ajunge să fie astăzi ucigașul gloriei lui postume. Deasupra mormântului său n-a fost ridicată statuia care să destăinuie viitorimii tainele pe care geniul le caută, jertfindu-se pe sine. Însă poate că la Desplein talentul făcea una cu credința; era prin urmare muritor! Pentru Desplein, atmosfera pământească părea a fi un sac generator; el vedea pământul întocmai ca pe un ou în găoacea lui, și, neputându-se dumeri dacă oul sau găina a fost mai întâi, el n-admitea nici cocoșul, nici oul. Nu credea nici în teoria animalului anterior omului și nici în apariția ulterioară a spiritului. Desplein nu avea îndoieli, ci afirma. Ateismul lui curat și sincer se asemăna cu cel al multor savanți – în alte privințe, oameni foarte buni – dar atei înrădăcinați2, atei în felul oamenilor evlavioși care nu admit că pot exista atei. Nici nu se putea să aibă o altă părere un ins ca el, deprins, încă din tinerețe, să disece în toată puterea cuvântului ființa înainte, după și în timpul vieții. – un om obișnuit să scormonească prin toate măruntaiele omului fără ca să fi găsit vreodată, acolo, acel suflet unic atât de trebuitor concepțiilor religioase. El admitea în organism un centru cerebral, unul nervos și un altul de reglare a circulației și respirației; dintre acestea, primele două se suplineau atât de bine unul pe celălalt încât, spre sfârșitul zilelor, Desplein era convins că pentru a auzi, simțul auzului nu este chiar neapărat trebuincios, după cum nici simțul văzului spre a vedea, și că plexul solar le putea prea bine înlocui pe amândouă, fără ca cineva să poată să-și dea seama de aceasta. Găsind în om două suflete, Desplein își sprijinea ateismul pe acest fapt; deși din aceasta nu se pot trage concluzii asupra lui Dumnezeu. Se spune că ar fi murit nepocăit, așa cum mor, din păcate, multe genii strălucite pe care Dumnezeu le-ar putea izbăvi.

Viața acestui om atât de mare avea – ca să ne folosim de expresia dușmanilor, dornici să-i adumbrească gloria – multe micimi pe care însă ar fi mai nimerit să le numim nepotriviri aparente. Necunoscând niciodată impulsurile prin care acționează spiritele superioare, pizmuitorii sau nătărăii se bizuie pe unele contradicții superficiale, spre a întocmi astfel un act de acuzare în temeiul căruia judecă pentru moment aceste spirite; chiar dacă mai târziu iese la iveală corelația între pregătire și rezultat și izbânda încunună planurile atacate, totuși mai rămâne ceva din defăimările dintâi. Astfel, în zilele noastre, Napoleon a fost osândit de contemporani în momentul când își întindea aripile sale de vultur asupra Angliei; a fost nevoie de 1816 pentru a justifica ambarcațiunile de la Boulogne și anul 18043.