Teatru

Introducere:

Balzac autor dramatic.

Cu teatrul lui Balzac, suntem pe latura poate cea mai neînsemnată a marii lui opere de creator. Asupra romancierului, critica a emis opinii, dintre care unele au rămas memorabile. El a fost declarat când „un Homer modern”, când „un Shakespeare al secolului al XIX-lea”. La un astfel de autor, creațiile chiar minore devin cel puțin tot atât de interesante cât operele de valoare ale unui scriitor secundar. De aceea teatrul lui Balzac stârnește interesul cititorului, dacă mai cu seamă e raportat la autorul lui. Dramaturgia balzaciană aparține viziunii din care a ieșit, și pe care a întregit-o, Comedia Umană. Atât personajele noi, evoluând numai în spațiul scenic, cât și cele cunoscute de mai înainte din romanele lui, ne conduc în aceeași lume a burgheziei mici și mari franceze, chiar când această burghezie vrea să se scuture de sine, ascunzându-și identitatea sub titluri și atitudini nobiliare.

Dintre personajele romanelor, singurul, pe care Balzac îl suie pe scenă, este cunoscutul Vautrin. El apare mai întâi în Moș Goriot, fiind apoi centrul epic al Iluziilor pierdute, al Splendorilor și mizeriilor curtezanelor și al Ultimei încarnări a lui Vautrin. Piesa de teatru Vautrin se reprezintă întâia oară la Théâtre de la Porte Saint-Martin din Paris, în 1840. Dușmanii și prietenii autorului își împart sala de spectacol; are loc o adevărată bătălie, care pare să asigure piesei un mare succes de public. Dar intervine autoritatea de stat, care interzice reprezentarea sub pretext de „imoralitate”. Este adevărat că Vautrin – fiind un ocnaș ajuns să colaboreze cu administrația de stat, colaborare cinică, disprețuitoare de viața membrilor societății, chiar inumană, deși monstrul poartă de grijă ca un bun părinte și chiar ca o mamă unui copil, care nici măcar nu e al lui – avea de ce să scandalizeze. Totuși adevărul e că Frédérick-Lemaâtre, actor celebru în epocă, jucând în Vautrin, își compusese în actul al V-lea o pieptănătură în „toupet” („moț” sau „creastă”), care amintea de coafura regelui Ludovic-Filip. Și astfel reprezentarea a fost oprită imediat după premieră. Piesa se tipărește însă în același an; se tipărește cu atâta grabă că Balzac, fiind bolnav, nu poate să-i facă nici prefața, pe care o scrie abia la aproape două luni după reprezentarea ei și o împarte cumpărătorilor piesei. Prefața amintește de interdicția care a lovit reprezentarea. Balzac nu se plânge de măsura autoritară. „Ar însemna în acest caz să nu-și cunoască nici epoca și nici țara. Arbitrarul este păcatul cel mai mic al guvernelor constituționale; e infidelitatea lor față de ele însele; și de altfel știe el îndeajuns că nimic nu e mai crud decât slăbiciunea. Guvernului acesta, ca la copii, îi e permis să facă orice, în afară de bine și de o majoritate.” Sarcasmului atât de justificat i se adaogă informația că „adevărata și cea mai bună prefață la Vautrin va fi… drama Richard-Inimă-de-burete, pe care administrația îngăduie să se reprezinte”. Deși anunțată astfel, drama n-a văzut nici scena, nici tiparul. Dar o documentare mai temeinică în legătură cu Vautrin o constituie scrisoarea lui Balzac către doamna Hanska: „M-am așteptat la o anumită opoziție; dar, în ciuda celor mai dușmănoase eforturi, am obținut un mare succes bănesc. Era tot ceea ce voiam pentru teatru ca și pentru mine, când a venit interdicția. Iată-mă deci duminică stând pe șaizeci de mii de franci pentru ca luni să nu mai fie nimic, toate frământările mele bănești sfârșindu-se și poziția redevenindu-mi mai primejdioasă. Victor Hugo m-a însoțit la minister și am dobândit certitudinea că ministerul n-avea nici un amestec, Ludovic-Filip fiind totul… Dar chestiunea asemănării cu Ludovic-Filip a fost poate ceva montat împotriva lui Harel, directorul teatrului Porte Saint-Martin… Jurnalismul a fost infam; s-a spus că piesa mea e de o imoralitate revoltătoare… poate să nu fie foarte bună, dar este eminamente morală. În privința asta, ministerul, ca să acopere mânia cvasi-regală, a pretextat imoralitatea, ceea ce e atroce și laș. Încât de un lucru să fiți sigură și anume că voi ataca repetat și teribil acest tron, care se clatină.” Propunându-i-se o despăgubire de cinci mii de franci, Balzac, care și calculase la șaizeci de mii beneficiul scandalului de la premieră, scrie: „Am roșit până în vârful urechilor și am răspuns că nu primesc pomană”. Documentul epistolar interesează mai cu seamă prin relația pe care o are cu caracterul fantastic și polemic al lui Balzac. De la prima lui piesă, el vede teatrul ca o afacere bănească, iar în al doilea rând Vautrin îi exprimă opiniile politice proprii, legitimiste și în fond reacționare. Altfel piesa e o melodramă, nici mai adâncă, nici mai superficială decât alte melodrame: spectacolul înduioșării unui adevărat monstru moral, cum este Vautrin, de către un copil, pe care-l crește, tinde să stoarcă lacrimile ușoare ale burghezului sentimental. Pe de altă parte, ocnașul ajuns aliat al autorității, cu legături tainice în lumea zisă mare, deși cu vocația revoltei împotriva oricărei legi morale sau sociale, e un personaj neconvingător. Și ceea ce pare mai ciudat poate, sporind inconsistența personajului, este misiunea pe care i-o dă autorul de a i exprima, cu grandilocvență, legitimismul propriu. De aceea Vautrin, de câte ori a fost reluată, n-a dus la ceea ce se cheamă un succes teatral; și e de presupus, cu suficientă încredințare, că iluzia de mare succes bănesc, pe care Balzac îl și cifra după atmosfera premierei la zeci de mii de franci, venea din binecunoscuta lui reverie financiară, stârnită adesea de factori exteriori și nu de valoarea intrinsecă a piesei.

Cu a doua încercare dramatică, Istețimile lui Quinola (Les ressources de Quinola), reprezentată la Odéon în 1842 și tipărită la o lună după reprezentare, Balzac imaginează personaje, pe care nu le mai cunoaștem ca nume din romanele lui; dar le recunoaștem dintr-odată ca aparținând unei anumite lumi și problematice balzaciene. Piesa nouă este o comedie cu substrat grav, fund o dramatizare a nereușitei omului superior în vechea societate. Acest om superior se numește Alfonso Fontanares. El trăiește pe vremea lui Filip al II-lea, regele Spaniei, și este inventatorul propulsiei cu aburi, aplicată navigației. Prin istețimea valetului său Quinola, mai „inventiv” decât stăpânul „inventator”, reușește să ceară direct și să obțină de la rege ajutorul necesar.