Un om de afaceri

Loretă2 este un cuvânt decent născocit pentru a exprima condiția unei femei sau femeia unei condiții greu de numit și pe care Academia Franceză, din pudoare, având în vedere vârsta celor patruzeci de membri ai săi, a neglijat să-l definească.

Când un cuvânt nou răspunde unui fapt social care nu putea fi numit fără a folosi o perifrază, succesul acelui termen este asigurat. De aceea, loreta a trecut prin toate clasele sociale, chiar și în aceea în care nu va intra niciodată o loretă.

Termenul n-a fost creat decât în 1840 și se datorează, fără îndoială, îngrămădirii acelor cuiburi de turturele în jurul bisericii Notre-Dame de Lorette. Aceste lucruri sunt scrise numai pentru etimologiști. Și acești domni n-ar fi atât de stingheriți dacă scriitorii din evul mediu ar fi avut grijă să descrie amănunțit moravurile, așa cum facem noi în această epocă de analiză și descrieri.

Domnișoara Turquet, sau Malaga, pentru că este cunoscută mai ales sub pseudonimul ei, este una dintre primele enoriașe ale acestei fermecătoare biserici. Fata aceasta veselă și plină de haz, neavând altă avere în afară de frumusețea sa, dăruia, în timpul acestei povestiri, deplină fericire unui notar care avea în persoana notăriței o soție puțin cam prea habotnică, puțin cam prea țeapănă, puțin cam prea rece pentru a-și putea găsi fericirea la domiciliu.

Deci, într-o seară de carnaval, domnul Cardot ospătase, la domnișoara Turquet, pe Desroches avocatul, pe Bixiou caricaturistul, pe Lousteau foiletonistul, pe Nathan, ale căror nume cunoscute din Comedia umană fac inutilă orice încercare de-a le face portretul. Tânărul La Palférine, în ciuda titlului său de conte de obârșie tot atât de veche ca o stâncă – stâncă, vai! fără nici o vână de metal – onorase cu prezența sa domiciliul ilegal al notarului.

Dacă este adevărat că în casa unei curtezane nu vii pentru a mânca patriarhalul rasol de vacă, puiul costeliv de la masa conjugală și salata familială, nu este mai puțin adevărat că nici nu se rostesc cuvinte ipocrite la modă într-un salon mobilat cu burgheze pline de virtute.

Ah! când oare vor deveni atrăgătoare bunele moravuri? Când oare femeile din lumea mare își vor arăta ceva mai puțin umerii și ceva mai mult inima bună sau inteligența? Marguerite Turquet, Aspasia3 Circului Olimpic, este una dintre acele ființe sincere și pline de viață cărora li se iartă totul din cauza naivității lor când păcătuiesc și a judecății lor când se pocăiesc și li se spune

— Cum face Cardot, care, deși notar, este destul de spiritual: „înșală-mă bine!”

Să nu bănuiți totuși cine știe ce grozăvii. Desroches și Cardot erau băieți prea cumsecade și prea de mult timp în meseria lor pentru a nu sta pe picior de egalitate cu Bixiou, Lousteau, Nathan și tânărul conte. Și acești domni, deoarece făcuseră adesea apel la cei doi funcționari oficiali, îi cunoșteau prea bine pentru a-i face să se dea în spectacol, cum s-ar spune în stil de curtezană. Conversația, parfumată de mirosul celor șapte țigări, la început capricioasă ca o capră în libertate, se opri asupra strategiei desfășurate la Paris în nesfârșita bătălie care se dă între creditori și debitori. Dar dacă binevoiți să vă amintiți de viața și antecedentele comesenilor, cu greu ați fi găsit la Paris oameni mai pricepuți în această materie: unii dintre ei profesioniști străluciți, ceilalți artiști păreau niște judecători glumind cu împricinații. Cauza întorsăturii pe care o lua conversația era o serie de desene reprezentând scene din Clichy4 făcute de Bixiou. Era miezul nopții. Aceste personaje, împărțite în grupuri în salon, în jurul mesei și în fața focului, se ocupau cu acele caricaturizări care nu numai că nu sunt înțelese și posibile decât la Paris, dar, mai mult chiar, nu se fac și nu pot fi înțelese decât în zona cuprinsă între cartierul Montmartre și strada de la Chaussée-d'Antin, de la înălțimile străzii Navarin până la linia bulevardelor.

În zece minute, au fost trecute în revistă cugetările adânci, marea și mica morală, toate glumele deocheate asupra acestui subiect, care mai fuseseră epuizate cam pe la 1500 de Rabelais. Nu e ușor să renunți la acest foc de artificii încheiat prin această ultimă salvă trasă de Malaga:

— Toate acestea sunt spre folosul cizmarilor, spuse ea. Am renunțat la o modistă care-mi stricase două pălării. A venit furioasă de douăzeci și șapte de ori ca să-mi ceară douăzeci de franci. Ea nu știa că n-avem niciodată douăzeci de franci. Poți avea o mie de franci sau poți trimite la notar după cinci sute de franci, dar douăzeci de franci n-am avut în viața mea. Bucătăreasa sau camerista mea au poate, împreună, douăzeci de franci. Eu n-am decât credit și l-aș pierde împrumutând de la cineva douăzeci de franci. Dacă aș cere douăzeci de franci, nimic nu m-ar mai deosebi de confrații mei care se plimbă pe bulevard.

— Ai plătit modista? întrebă La Palférine.

— Ei aș! ești prost? îi răspunse ea făcând cu ochiul: azi-dimineață a venit pentru a douăzeci și șaptea oară, iată de ce v-am povestit toate astea.

— Cum ai reușit? întrebă Desroches.

— Mi-a fost milă de ea și… i-am comandat pălărioara pe care, până la urmă, am născocit-o eu, ca să ies din modelele obișnuite. Dacă reușește s-o facă, domnișoara Amanda nu-mi va mai cere nimic, viitorul ei este asigurat.

— Lucrul cel mai însemnat pe care l-am văzut în acest soi de luptă, spuse domnul Desroches, zugrăvește, după părerea mea, Parisul, pentru oamenii care-l studiază, mult mai bine decât toate tablourile în care se zugrăvește întotdeauna un Paris ciudat. Vă credeți foarte tari dumneavoastră, spuse el privindu-l pe Nathan și Lousteau, pe Bixiou și pe La Palférine; însă suveran, în această privință, este un oarecare conte, ocupat acum să se căpătuiască, și care, la vremea lui, a fost socotit drept cel mai destoinic, mai dibaci, mai șiret, mai priceput, mai cutezător, mai subtil, mai hotărât și mai prevăzător dintre toți pirații cu mănuși, cu cabrioletă și cu purtări alese care au navigat, navighează și vor naviga pe apele vijelioase ale Parisului. Fiind lipsit de scrupule, politica sa particulară a fost condusă după principiile care conduc politica guvernului englez. Până la căsătoria lui, viața sa a fost o neîntreruptă luptă, ca aceea a lui… Lousteau, spuse el. Eram și sunt și azi avocatul lui.