Strălucirea și suferințele curtezanelor (Înălțimii Sale principelui Alfonso Serafino di Porcia)
Aa
CUPRINS:
Prefață la prima ediție.
Partea întâi.
Cum iubesc cocotele.
Partea a doua.
Cât îi costă amorul pe bătrâni.
Partea a treia.
Unde duc căile greșite.
Partea a patra.
Ultima întrupare a lui Vautrin.
Partea întâi[6]
Cum iubesc cocotele.
În 1824, la ultimul bal de la Operă, multe măști au fost impresionate de frumusețea unui tânăr care se plimba prin coridoare și în foaier, cu mersul celui pornit în căutarea unei femei reținute acasă de împrejurări neprevăzute. Taina acestui mers, când leneș, când grăbit, n-o știu decât bătrânele și câțiva hoinari inveterați. În acel imens loc de întâlnire, mulți nu se prea observă unii pe alții, interesele sunt trezite de pasiune, și chiar acei ce n-au ce face sunt preocupați. Tânărul dandi era așa de preocupat de ceea ce căuta și atât de neliniștit, încât nici nu-și dădea seama cât succes avea: exclamațiile ironic admirative ale unora dintre măști, uimirea gravă, glumele mușcătoare, cuvintele cele mai mângâietoare, nu le auzea, nu vedea nimic. Deși era frumos ca acele ființe excepționale care vin la balul de la Operă după vreo aventură și o așteaptă cum se așteaptă o lovitură norocoasă la ruletă când trăia Frascati[7], părea totuși sigur de ce avea să i se întâmple în seara aceea, ca orice burghez așezat; de bună seamă că era eroul unuia dintre acele mistere cu trei personaje din care se alcătuiește tot balul mascat de la Operă și care sunt cunoscute numai de cine joacă un rol într-însele; căci pentru femeile tinere venite acolo numai ca să poată spune: „am văzut”, pentru provinciali, pentru tinerii fără experiență, pentru străini, Opera trebuie să fie într-un asemenea moment palatul oboselii și al plictisului. Pentru ei, mulțimea aceea, întunecată, înceată și înghesuită, care se duce, vine, șerpuiește, se învârte, se întoarce, urcă și coboară și nu poate fi asemuită decât cu gângăniile dintr-un furnicar, nu este mai puțin enigmatică decât bursa pentru un țăran din Bretania care nici nu știe că există registrul datoriei publice. La Paris, afară de rare excepții, bărbații nu se maschează: un bărbat în domino pare caraghios. În asta se manifestă duhul nației. Cine vrea să-și ascundă o intrigă, se poate duce la balul Operei, fără a se duce cu adevărat, iar măștile silite să intre neapărat înăuntru, intră și ies îndată. Un spectacol din cele mai hazlii e înghesuiala de la ușă, pe care o produce chiar de la începutul balului valul de oameni care se revarsă dinăuntru luptându-se cu cei care intră. Astfel că bărbații mascați sunt sau soți geloși veniți să-și urmărească nevestele, sau soți necredincioși care nu vor să fie prinși de dânsele, situații la fel de ridicole. Or, tânărul nostru era urmărit, fără a ști, de către o mască înspăimântătoare, un ins gros și scurt, ce se rostogolea ca un butoi. Pentru cineva familiar cu Opera, acest domino ascundea de bună seamă un agent de bursa, un bancher, un notar, un administrator, într-un cuvânt, vreun burghez ce-și bănuia infidela. Într-adevăr, în societatea foarte înaltă, nimeni nu aleargă să găsească dovezi umilitoare. Câteva măști își și arătaseră unele altora, râzând, acest personaj monstruos, altele îl strigaseră, niște tineri râseră de el; lat și țeapăn, se vedea că nu-i păsa de aceste biete săgeți; mergea unde-l ducea tânărul, ca un mistreț urmărit, căruia nu-i pasă nici de gloanțele ce-i fluieră pe la urechi, nici de câinii care latră în urma lui. Deși la prima vedere plăcerea și neliniștea au îmbrăcat aceeași mască, ilustra și neagra mantie venețiană, deși totul se învălmășește în balul de la Operă, diferitele cercuri ce alcătuiesc societatea pariziană se întâlnesc, se recunosc și se observă. Există noțiuni atât de precise pentru cei câțiva inițiați, încât hieroglifele intereselor se pot citi ca un roman pasionant. Pentru cunoscători, omul acesta nu putea așadar să aibă vreo întâlnire de dragoste: altfel ar fi purtat fără greș vreun semn convenit roșu, alb sau verde, care vestește plăcerile pregătite cu mult înainte. Să fi fost oare vorba de o răzbunare? Văzând că mascatul urmărește așa de aproape un tânăr care are o întâlnire, câțiva inși fără altă treabă se țineau și ei după tânărul acesta cu chipul frumos, pe care plăcerea îl înconjurase cu dumnezeiasca sa lumină, și care trezea interesul: cu cât înainta, cu atât stârnea curiozitatea. De altminteri, totul arăta că e obișnuit cu o viață elegantă. După o lege fatală a vremii noastre, nu sunt mari deosebiri, nici fizice, nici morale, între cel mai distins și mai bine educat fiu de duce și băiatul acesta fermecător pe care deunăzi îl sugruma cu ghearele ei de fier mizeria în mijlocul Parisului. Frumos și tânăr, ascundea poate înăuntrul său o prăpastie, ca mulți tineri care vor să joace un rol la Paris, fără să aibă capitalul potrivit cu pretențiile lor, și care în fiecare zi riscă să piardă totul, închinându-se zeiței celei mai lingușită în această cetate regală: întâmplarea. Totuși, ținuta și purtările sale erau fără cusur: călca pe parchetul clasic al foaierului, ca unul familiarizat cu Opera. Cine n-a observat că acolo, ca în toate zonele Parisului, există un fel de a te comporta în stare să dezvăluie ce ești, ce faci, de unde vii și ce vrei?
— Ce tânăr frumos! Aici ne putem întoarce să-l vedem, zise o mască, în care obișnuiții balurilor de la Operă puteau recunoaște o femeie din lumea bună.
— Nu ți-l amintești? Îi răspunse însoțitorul ei, care-i dăduse brațul, doamna de Châtelet ți l-a prezentat doar.
— Cum? El e? Puiul de farmacist care-o zăpăcise, și apoi s-a făcut ziarist, amantul Coraliei?
— Căzuse atât de jos încât nu credeam că se mai ridică, și nu înțeleg cum mai poate apărea în lumea pariziană, zise contele Sixte du Châtelet.
— Arată ca un prinț, observă masca, și n-a învățat să se comporte așa de la actrița cu care a trăit; deși verișoara mea ghicise ce zace în el, n-a știut să-l cioplească; tare aș vrea să cunosc amanta acestui Sargine[8]; spune-mi ceva din viața lui, un lucru cu care să-l pot tulbura.
Perechea aceasta, care-l urmărea pe tânăr vorbind în șoaptă, era în clipa aceea spionată de către mascatul cel lat în spete.
— Dragă domnule Chardon, zise prefectul Charentei luându-l pe dandi de braț, îți prezint o doamna care vrea să facă încă o dată cunoștință cu dumneata.
— Scumpe conte Châtelet, răspunse tânărul, chiar această doamnă m-a învățat cât de ridicol e numele ce mi-l dai. Printr-un decret regal mi-am recăpătat numele strămoșilor mei după mamă, Rubempré. Deși faptul a fost anunțat în ziare, el se referă la un om atât de neînsemnat încât nu mi-e rușine să-l amintesc prietenilor, indiferenților și dușmanilor: îți poți alege ce loc dorești în aceste categorii, dar sunt sigur că nu vei dezaproba o măsură pe care însăși soția dumitale m-a sfătuit s-o iau, pe vremea când nu era încă decât doamna de Bargeton. (Această împunsătură elegantă o făcu să zâmbească pe marchiză, în schimb prefectul Charentei avu o tresărire nervoasă.) Spune-i, adăugă Lucien, că acum am blazonul roșu, cu taur furios. De argint, pe un fond verde.
— Gonind. După arginți, spuse Châtelet.
— Doamna marchiză îți va explica, dacă nu știi cumva, de ce blazonul acesta străvechi înseamnă ceva mai mult decât cheia de șambelan și albinele de aur ale lui Napoleon aflate pe blazonul dumitale, spre disperarea doamnei Châtelet, născută Nčgrepelisse d'Espard. Răspunse Lucien iute.
— Fiindcă m-ai recunoscut, nu te mai pot necăji; mi-e greu să-ți mărturisesc cât de mult îmi stârnești dumneata curiozitatea, îi spuse cu glas scăzut marchiza d'Espard, uimită de obrăznicia, siguranța și îndrăzneala de care da dovadă acum, omul disprețuit de ea odinioară.
— Îngăduiți-mi deci, doamnă, să păstrez singura mea șansa de a stăpâni gândurile dumneavoastră, rămânând în acest tainic semiîntuneric, zise Lucien cu zâmbetul unui om ce nu vrea să-și compromită un succes sigur.
Marchiza nu-și putu stăpâni o mică tresărire de ciudă, văzându-se tăiată, cum spun englezii, de precizia lui Lucien.
— Te felicit pentru schimbarea intervenită în situația dumitale, zise contele du Châtelet.
— Îți mulțumesc la fel de sincer cum mă feliciți, răspunse Lucien, înclinându-se cu grație desăvârșită în fața marchizei.
— Ce îngâmfat! Îi zise contele cu glas scăzut doamnei d'Espard. Până la urmă și-a câștigat și strămoși.
— Când îngâmfarea tinerilor se abate asupra noastră, vestește mai întotdeauna o fericire de un ordin foarte înalt: căci la voi, ceștilalți, arată doar că vă merge prost. De aceea, aș vrea să știu care dintre prietenele noastre a luat sub aripa ei această pasăre frumoasă. Dacă aș ști, poate că m-aș putea amuza astă-seară.
