Manualul războinicului luminii

PROLOG

„În largul plajei de vest a satului se află o insulă și pe ea e un templu uriaș, plin de clopote”, spuse o femeie.

Băiatul observă că ea purta veșminte ciudate și capul îi era acoperit de un văl. Nu o mai văzuse niciodată înainte.

„Ai vizitat templul acela?” întrebă ea. „Du-te acolo și spune-mi cum ți se pare.”

Atras de frumusețea femeii, băiatul merse la locul indicat. Șezu pe nisip și scrută orizontul cu privirea, dar nu văzu nimic în afara priveliștii obișnuite: cerul albastru și oceanul.

Decepționat, se duse într-un sat de pescari din apropiere și întrebă despre o insulă cu un templu.

„Ah, a fost cu mult timp în urmă, pe vremea când trăiau pe-aici străbunicii mei”, zise un pescar bătrân. „A fost un cutremur mare și insula s-a scufundat în mare. Dar deși nu mai putem vedea insula, încă putem auzi clopotele de la templul de pe ea atunci când marea le face să se legene acolo, în adâncurile ei.”

Băiatul se întoarse pe plajă și încercă să asculte clopotele. Stătu acolo toată după-amiaza, dar nu izbuti să audă altceva decât zgomotul valurilor și țipetele pescărușilor.

Când se lăsă noaptea, părinții lui veniră să-l caute. A doua zi de dimineață, el se întoarse pe plajă; nu-și putea închipui că o femeie frumoasă ar fi fost în stare să-l mintă. Dacă ea avea să revină într-o bună zi, i-ar fi putut spune că nu văzuse insula, dar auzise clopotele templului pe care le făcea să răsune mișcarea valurilor.

Trecură astfel multe luni; femeia nu se întoarse și tânărul o dădu uitării; acum era convins că trebuia să descopere bogățiile și comorile templului scufundat. Dacă ar auzi clopotele, ar fi în stare să o localizeze și ar putea recupera comoara ascunsă acolo.

Își pierduse orice interes pentru școală și pentru grupul său de prieteni. Se transformase în obiectul preferat al glumelor celorlalți copii, care obișnuiau să spună: „El nu mai e ca noi. Preferă să se uite țintă la mare fiindcă îi e frică să nu piardă la jocurile noastre.”

Și toți râdeau, uitându-se la băiatul care ședea pe mal.

Deși nu izbutise să audă vechile clopote ale templului, băiatul învăța alte lucruri. Începu să-și dea seama că, de cât asculta zgomotul valurilor, atenția nu-i mai era abătută de ele. Nițel mai târziu se obișnui și cu țipetele pescărușilor, cu zumzetul albinelor, cu vântul care bătea în frunzele palmierilor.

La șase luni după prima lui conversație cu femeia, băiatul era capabil să nu se mai lase distras de nici un zgomot – dar încă nu putea auzi clopotele templului scufundat.

Veneau pescari să stea de vorbă cu el și stăruiau: „Noi auzim!” ziceau ei.

Băiatul însă nu izbutea.

Ceva mai târziu, pescarii schimbară vorba: „Ești prea preocupat de zvonul clopotelor din adânc; renunță la asta și vino să te joci iar cu prietenii tăi. Poate că numai pescarii izbutesc să le audă.”

După aproape un an, băiatul gândi: „Pesemne oamenii ăștia au dreptate. E mai bine să mă fac mare, să devin pescar și să revin în fiecare zi pe plaja asta, pentru că a ajuns să-mi placă.” Și mai gândi: „Poate că totul e o legendă și – din cauza cutremurului – clopotele se vor fi sfărâmat și nu vor mai răsuna niciodată.”

În după-amiaza aceea se hotărâ să se întoarcă acasă.

Se apropie de ocean, ca să-și ia rămas-bun de la el. Mai privi o dată natura și – cum gândul nu-i stătuse decât la clopote – putu zâmbi iarăși auzind frumusețea cântecului pescărușilor, zgomotul mării, vântul șuierând în frunzele palmierilor. Auzi de departe glasul prietenilor săi care se jucau și se simți bucuros dându-și seama că avea să revină la jocurile copilăriei.

Băiatul era mulțumit și – așa cum numai un copil știe s-o facă – se simți plin de recunoștință că era în viață. Era sigur că nu-și pierduse vremea, deoarece învățase să contemple și să venereze Natura.

Atunci, pentru că asculta marea, pescărușii, vântul, frunzele palmierilor și vocile prietenilor săi care se jucau, auzi și primul clopot.

Și altul.

Și încă unul, până când, spre bucuria lui, bătură toate clopotele templului scufundat.

Mulți ani mai târziu – bărbat în toată firea acum – se întoarse în satul și pe plaja copilăriei sale. Nu mai năzuia să recupereze nici o comoară din fundul mării; totul fusese poate doar rodul imaginației lui și nu auzise niciodată clopotele sub apă într-o după-amiază pierdută din copilărie. Chiar și așa, se hotărâ să se plimbe puțin, ca să audă zgomotul vântului și cântecul pescărușilor.

Care nu-i fu mirarea când o văzu, șezând pe nisip, pe femeia ce-i vorbise despre insula aceea cu templul ei.

„Ce faci aici?” o întrebă el.

„Te așteptam pe tine”, răspunse ea.

El își dădu seama că – deși trecuseră amar de ani – femeia își păstrase aceeași înfățișare; vălul care-i ascundea părul nu părea decolorat de trecerea timpului.

Ea îi întinse un caiet albastru, cu filele albe.

„Scrie: un războinic al luminii se uită cu atenție în ochii unui copil. Pentru că ei știu să vadă lumea fără amărăciune. Când vrea să știe dacă persoana de lângă el e demnă de încredere, încearcă să o privească așa cum ar vedea-o un copil.” „Ce este un războinic al luminii?” „Știi bine ce este”, răspunse ea, surâzând. „E cineva capabil să înțeleagă miracolul vieții, să lupte până la capăt pentru ceva în care crede, auzind totodată și clopotele pe care marea le face să răsune în adâncul ei.”