Eseu despre orbire

Dacă poți privi, vezi.

Dacă poți vedea, observă.”

Cartea sfaturilor

Discul galben se ilumină. Două automobile din față accelerară înainte să se aprindă lumina roșie. Deasupra trecerii de pietoni se ivi desenul omului verde. Oamenii care așteptau porniră să traverseze strada călcând peste dungile albe, vopsite pe cuvertura neagră de asfalt, nimic nu seamănă mai puțin cu o zebră, totuși așa i se spune. Șoferii, nerăbdători, cu piciorul pe pedală de ambreiaj, își țineau mașinile încordate, avansând, dând înapoi, ca niște bidivii nervoși ce presimt plesnetul biciului. Pietonii trecuseră acum, însă semnalul de voie pentru mașini va mai întârzia câteva secunde, unii pretind că această zăbavă, în aparență atât de neînsemnată, înmulțită cu miile de semafoare existente în oraș și cu schimbările succesive ale celor trei culori ale fiecăruia, reprezintă una dintre cauzele cele mai importante ale gâtuirilor circulației rutiere, sau ale ambuteiajelor, dacă vrem să folosim termenul curent.

Lumina verde s-a aprins în sfârșit, brusc mașinile au demarat, dar pe dată s-a băgat de seamă că nu porniseră toate. Prima din șirul din mijloc stă pe loc, are probabil o problemă mecanică oarecare, accelerația desprinsă, schimbătorul de viteze înțepenit, sau vreo stricăciune la sistemul hidraulic, frâne blocate, sistem electric avariat, dacă nu cumva i s-a terminat pur și simplu benzina, n-ar fi prima dată că se întâmpla. Noul grup de pietoni care se adună pe trotuare îl vede pe șoferul imobilizat gesticulând în dosul parbrizului, în timp ce mașinile din spate claxonează frenetic. Câțiva șoferi au sărit acum în stradă, gata să împingă automobilul rămas în pană, să nu mai împiedice traficul, bat furios în geamurile închise, omul dinăuntru își întoarce capul spre ei, la stânga, la dreapta, se vede că strigă ceva, după mișcările buzelor se înțelege că repetă un cuvânt, nu unul, două, într-adevăr așa e, după cum se constată când cineva, în sfârșit, reușește să deschidă o ușă, Sunt orb.

Nimeni n-ar fi spus. Examinați așa cum se poate în acest moment, pe fugă, ochii omului par sănătoși, irisul se prezintă neted, luminos, sclerotica albă, compactă ca porțelanul. Pleoapele lărgite, pielea crispată a feței, sprâncenele arcuite deodată, toate astea, oricine își poate da seama, arată că e răvășit de spaimă. Cu o mișcare rapidă, ce era la vedere dispare în dosul pumnilor încleștați ai bărbatului, de parcă ar fi încercat să rețină înăuntrul minții ultima imagine captată, o lumină roșie, rotundă, de pe un semafor. Sunt orb, sunt orb, repetă cu disperare în timp ce îl ajutau să iasă din mașină, iar lacrimile, țâșnind, îi făceau să pară mai strălucitori ochii despre care spunea că sunt morți. Trece, o să vedeți că trece, câteodată e de la nervi, spuse o femeie. Semaforul își schimbase din nou culoarea, trecătorii curioși se apropiau de grup, iar șoferii din spate, care nu știau ce se întâmplă, protestau împotriva, credeau ei, unui obișnuit accident de circulație, vreun far spart, niscai bară îndoită, nimic n-ar putea justifica agitația, Chemați poliția, țipau, ridicați rabla asta. Orbul implora, Vă rog, să mă ducă cineva acasă. Femeia care vorbise despre nervi își dădu cu părerea c-ar fi trebuit să cheme o ambulanță, să-l ducă pe bietul om la spital, dar orbul spuse nu, nu asta voia, cerea doar să fie condus până la ușa clădirii unde locuiește, E la doi pași, faceți-mi un bine. Dar mașina, întrebă un glas. Alt glas răspunse, Cheia e la locul ei, urcați mașina pe trotuar. Nu e nevoie, interveni a treia voce, am eu grijă de mașină și îl însoțesc eu pe domnul acasă. Se auziră murmure de aprobare. Orbul se simți prins de braț, Veniți, veniți cu mine, îi spunea același glas. Îl ajutară să se așeze pe locul de lângă șofer, îi atașară centura de siguranță, Nu văd, nu văd, murmura printre lacrimi, Spuneți-mi unde locuiți, îi ceru celălalt. Prin geamurile mașinii pândeau chipuri vorace, avide de noutate. Orbul își ridică palmele în dreptul ochilor, le agită, Nimic, parcă aș sta în ceață, parcă aș fi căzut într-o mare de lapte, Dar orbirea nu e așa, spuse celălalt, orbirea se spune că e neagră, Dar eu văd numai alb, Poate c-avea dreptate cucoană, o fi de la nervi, nervii sunt lucrul aracului, Eu știu foarte bine ce e, o nenorocire, da, o nenorocire, Spuneți-mi unde stați, vă rog, în același timp se auzi sforăitul motorului. Bâlbâindu-se, ca și cum lipsa vederii îi slăbise memoria, orbul pronunță o adresă, apoi spuse, Nu știu cum aș putea să vă mulțumesc, iar celălalt replică, Ei, n-are importanță, azi dumneata, mâine eu, nu știm ce ne pregătește soarta, Aveți dreptate, când am plecat azi-dimineață de acasă cine ar fi crezut c-o să pățesc așa necaz. Se miră că mai stăteau pe loc, De ce nu plecăm, întrebă, E roșu, răspunse celălalt, Ah, făcu orbul, și începu din nou să plângă. De acum înainte nu va mai ști când e roșu.

Așa cum spusese orbul, casa lui era aproape. Dar trotuarele erau ocupate toate de automobile, n-au găsit spațiu să parcheze mașina, de aceea au fost nevoiți să caute un loc pe o stradă transversală. Acolo, spațiul era atât de îngust încât locul de lângă șofer se afla la numai câteva degete de perete, drept care orbul, ca să nu se chinuie târându-se de pe un loc pe altul, cu schimbătorul de viteze și volanul în cale, a trebuit să coboare primul. Dezorientat, în mijlocul străzii, simțind că-i fuge pământul de sub picioare, încercă să-și domine disperarea care-i urca în gât. Își agita mâinile în fața ochilor, nervos, de parcă ar fi înotat în ceea ce numise o mare de lapte, și aproape că deschise gura ca să strige după ajutor, când, în ultima clipă, mâna celuilalt îi atinse ușor brațul, Calmați-vă, vă conduc. Merseră foarte încet, de teamă să nu cadă, orbul își târșâia picioarele, poticnindu-se în denivelările asfaltului, Aveți răbdare, aproape am ajuns, murmură celălalt, și puțin mai târziu îl întrebă, E cineva acasă să aibă grijă de dumneavoastră, iar orbul îi răspunse, Nu știu, soția mea cred că n-a venit încă de la serviciu, eu s-a întâmplat să plec azi mai devreme și uite ce-am pățit, O să vedeți că nu-i nimic grav, n-am auzit niciodată să fi orbit cineva așa deodată, Și eu care mă lăudam că nu port ochelari, n-am avut niciodată nevoie, Vedeți.