Ea și El

Domnișoarei Jacques „Draga mea Therese, pentru că-mi îngădui să-ți spun pe nume, află o veste importantă pentru lumea celor cu har, cum spune amicul Bernard. Ei, dar văd că har rimează cu Bernard! In rest, ceea ce-ți voi spune nu rimează cu nimic.

Închipuiește-ți că ieri, după ce te-am sâcâit cu vizita mea, mă întorc acasă și dau peste un „miiord englez”… Sau poate că nu e milord; dar este cu siguranță un englez, care îmi spune într-o franceză aproximativă: Sunteți pictor?

Yes, milord. Pictați chipul?

Yes, milord. Și mâinile?

Yes, milord; și picioarele. Bune?

Foarte bune!

Ah! Sunt convins!… Ei bine, vreți să faceți portretul de la mine?

De la dumneavoastră? De ce nu?

Acest «de ce nu» fu rostit cu atâta inocență, încât am încetat să-l mai consider un prost, cu atât mai mult cu cât acest fiu al Albionului este un bărbat superb. Capul unui Antonius pe umerii… Unui englez; tipul grecesc din epoca clasică – așezat pe un bust cam ciudat îmbrăcat și purtând o cravată după fashion-ul britanic.

Pe legea mea, i-am spus, sunteți un model frumos, cu siguranță și mi-ar plăcea să-mi pozați pentru un studiu; dar nu să vă fac portretul. De ce?

Pentru că nu sunt portretist.

Ah! În Franța plătiți impozit pentru a vă îndeletnici cu o anumită specialitate în artă?

Nu; însă publicul nu ne permite să le cumulăm. El vrea să știe ce etichetă să ne pună, mai ales atunci când sunt foarte tineri; iar dacă aș avea – eu, care vă vorbesc și care sunt foarte tânăr ghinionul să vă fac un portret reușit, la următoarea expoziție n-aș mai putea avea succes decât cu portrete; iar dacă v-aș face un portret mediocru mi s-ar interzice să mai încerc vreodată să fac altceva, s-ar decreta că n-am calitățile cerute de meserie și că am fost un înfumurat aruncându-mă în această aventură. I-am înșirat englezului meu multe alte năzbâtii – nu ți le mai spun aici – care lau făcut să caște ochii; apoi a început să râdă și am văzut clar că argumentele mele îi provocau cel mai adânc dispreț pentru Franța, dacă nu pentru prietenul dumitale devotat.

Să vorbim deschis, îmi spuse el. Nu-ți place să pictezi portrete.

Se poate?! Drept cine mă luați? Spuneți mai bine că încă nu îndrăznesc să fac portrete, că n-aș ști să fac, având în vedere că: ori e o specialitate care le exclude pe celelalte, ori e perfecțiunea, cum s-ar spune, încununarea talentului. Unii pictori care nu se pricep la compoziție pot copia un model cu fidelitate și artă. Pentru ei, succesul e garantat, mai ales dacă știu cât de cât să prezinte modelul în lumina sa cea mai favorabilă, să-l îmbrace și după cum îi vine bine și după ultima modă; dar atunci când nu ești decât un biet pictor de scene istorice, îcepător și pe deasupra și contestat, așa cum am eu onoarea să fiu, nu te poți întrece cu profesioniștii, mărturisesc că n-am studiat niciodată cu conștiinciozitate cutele unui frac sau particularitățile unei fizionomii. Eu sunt un nefericit inventator de atitudini, de tipuri și de expresii, care trebuie toate să se alieze ideii mele, visului meu, dacă vreți. Permiteți-mi să vă costumez după cum îmi place și să vă încadrez în compoziția ce mi-o dictează fantezia… Dar ascultați-mă bine, portretul n-ar mai valora atunci nici doi bani, pentru că n-ați mai fi dumneavoastră. Nu l-ați putea dărui iubitei și cu atât mai puțin soției. Nici una, nici cealaltă nu v-ar recunoaște. Așadar, nu-mi cereți acum ceea ce voi putea totuși să fac într-o bună zi, dacă din întâmplare devin Rubens sau Tițian, pentru că atunci voi ști să rămân un poet și un creator, cuprinzând fără strădanii și fără teamă puternica și măreața realitate. Din păcate, nu prea am șanse să devin altceva decât un nebun sau un prost. Citiți articolele domnilor Cutare și Cutare, care sunt de această părere. Iți dai seama, desigur, Therese, că nu i-am spus englezului meu nimic din ceea ce-ți înșir aici: întotdeauna ești tentat să-ți înflorești propriile vorbe; dar din tot ce i-am spus pentru a mă scuza că nu sunt portretist, nimic nu mi-a fost mai de folos decât aceste cuvinte: «De ce nu vă adresați domnișoarei Jacques?» El făcu de trei ori Ah! Apoi îmi ceru adresa dumitale și plecă fără a mai spune un cuvânt, lăsându-mă foarte stânjenit și foarte enervat că nu-mi putusem încheia dizertația despre portret; căci, draga mea Therese, dacă acest englez caraghios vine azi la dumneata, după cum îl cred în stare și îți zice și el tot ce îți scriu acum, adică tot ceea ce nu i-am spus, despre pictorii de duzină și despre marii maeștri, ce vei crede dumneata despre ingratul de mine?! Că te așez printre cei dintâi și că te consider în stare doar de portrete «frumoase», pe gustul tuturor? Ah, draga mea prietenă, dacă ai fi auzit tot ce i-am spus despre dumneata după ce a plecat! Știi bine doar că pentru mine nu ești domnișoara Jacques care pictează portrete reușite, foarte la modă, ci un bărbat superior care s-a deghizat în femeie și care, fără să fi pictat în viața lui un nud, ghicește și știe să te facă să ghicești trupul întreg și sufletul întreg doar printr-un bust, după maniera marilor sculptori ai antichității și marilor pictori ai Renașterii. Dar mă opresc aici; nu-ți face plăcere ca oamenii să-și spună părerea despre dumneata. Te prefaci că iei toate acestea drept complimente. Ești atât de orgolioasă, Therese!

Astăzi sunt profund melancolic și nu știu de ce. Am mâncat tare prost… N-am mâncat niciodată atât de prost ca acum, de când am bucătăreasă. Și apoi, nu se mai găsește tutun bun. Regia te otrăvește. Și pe urmă, mi-au fost aduse niște cizme noi, care nu-mi vin bine… Și apoi, plouă… Și apoi și apoi… Dar parcă mai știu eu? De la o vreme, zilele îmi par lungi cât cele de post, nu ți se pare? Nu, dumitale nu ți se pare. Dumneata nu cunoști această stare, plăcerea care plictisește, plictiseala care îmbată, suferința fără nume despre care îți vorbeam într-o seară, în salonașul liliachiu unde aș dori să mă aflu acum: căci e o lumină îngrozitoare pentru pictat și neputând picta, miar plăcea să te plictisesc cu conversația mea.