Etienne Depardieu

ȘEZĂTOAREA ÎNTÂI.

Nu sunt născut doar de ieri, de alaltăieri, spunea în 1828 moș Etienne. Am venit pe lumea asta, pe cât cred, în anul ’54 sau ’55 al veacului trecut. Neaducându-mi însă prea bine aminte de cei dintâi ani, nu vă pot vorbi de mine decât începând de pe vremea primei mele împărtășanii, care a avut loc prin ’70, la parohia Saint-Chartier, unde slujea pe atunci domnul părinte Montperou, care astăzi e surd de-a binelea și tare dărâmat.

Asta nu pentru că parohia noastră de la Nohant ar fi fost închisă pe vremea aceea. Dar preotul nostru murind, ambele biserici s-au unit pentru câtva timp sub oblăduirea părintelui din Saint-Chartier, unde ne duceam în fiecare zi la lecția de religie, eu, mica mea verișoară, un flăcău pe nume Joseph, care locuia în aceeași casă cu unchiul meu, și o duzină de alți copii de prin partea locului. îl numesc unchi pentru a scurta vorba – de fapt, era fratele bunicii mele și se numea Brulet, iar nepoată-sa, singura-i urmașă, se numea Brulette, nepomenindu-i-se însă niciodată numele de botez, care era Catherine.

Și, pentru a vă spune de la bun început totul, așa cum a fost, simțeam c-o și iubeam pe Brulette mai mult decât mă obliga calitatea mea de văr și că-i purtam pică lui Joseph, care locuia sub același acoperiș cu ea, într-o mică locuință așezată la o bătaie de pușcă de ultimele gospodării ale târgului și la un sfert de leghe de a mea, ceea ce-i dădea putința s-o vadă la orice oră, pe când eu o vedeam numai când ne adunam la lecția de religie.

Iată cum se făcea că bunicul Brulettei și mama lui Joseph locuiau sub același acoperiș: casa era a bătrânului, și el închiriase mai puțin de jumătate din locuință acestei văduve, care n-avea alt copil. Se numea Marie Picot și se putea încă mărita, pentru că nu depășise cu mult vârsta de treizeci de ani. că, mai ales. se vedea bine pe fața și în ținuta ei că fusese o femeie foarte frumoasă. I se spunea când și când „frumoasa Mariton”, ceea ce,nu-i displăcea de loc, pentru că ar fi dorit să-și refacă viața, dar, neavând decât ochi vioi și un grai îmbietor, se socotea fericită că nu plătea o chirie prea mare pentru locuința ei și că avea ca proprietar și vecin un bătrânel cinstit și săritor care n-o plictisea de fel, ba care adeseori o mai și ajuta. Moș Brulet și văduva Picot, zisă Mariton, trăiau astfel, stimându-se reciproc, de aproape doisprezece ani – adică din ziua în care mama Brulettei muri născând-o. Mariton îngrijise și crescuse copilul cu atâta dragoste și atenție de parc-ar fi fost al ei. Joseph, care era cu trei ani mai în vârstă decât Brulette. a fost crescut în același leagăn cu dânsa și fetița durdulie a fost cea dintâi povară încredințată micilor sale brațe. Mai târziu, moș Brulet, văzându-și vecina stânjenită, pentru că-i venea greu să supravegheze doi copii, l-a luat la dânsul pe băiat. în acest fel, micuța dormea la văduvă, iar micuțul la bătrân.

Toți patru, de altminteri, luau masa împreună. Mariton pregătea mâncarea, se îngrijea de casă, cârpea straiele, în vreme ce bătrânul, încă în stare să muncească, pleca să lucreze cu ziua și făcea față celor mai multe cheltuieli.

Nu pentru că ar fi fost bogat sau că traiul i-ar fi fost îndestulat, dar această văduvă cumsecade și cu inimă bună îi ținea o cinstită tovărășie și Brulette o iubea ca pe mama ei, iar unchiul se obișnuise a o socoti ca pe propria-i fiică sau cel puțin ca pe o noră. Nici o ființă pe lume nu era mai drăguță și mai gingașă ca fetița crescută de Mariton. Pentru că acestei femei îi plăcea curățenia și se ținea totdeauna atât de demnă, pe cât îi îngăduiau mijloacele, o deprinsese din timp pe Brulette să fie aidoma ei și, la vârsta când alți copii se tăvălesc și se zbenguiesc voioși ca niște mici animale, fetița era atât de cuminte, atât de atrăgătoare și de grațioasă, încât fiecare voia s-o sărute, numai că încă de pe-atunci se arăta avară în mângâieri și nu asculta decât de sfaturile înțelepte.

De-abia împlini doisprezece ani, că și începu să arate uneori ca o mică femeiușcă; dacă din când în când se întâmpla să zburde în timpul catehismului, minată de vârsta ei fragedă, se reculegea însă repede, determinată mai mult de respectul pe care și-l datora ei înșiși decât de cel cuvenit religiei.

N-aș putea spune de ce, dar noi, care, ca băieți ce eram, ne zbenguiam în timpul catehismului, simțeam, totuși, deosebirea existentă între ea și celelalte fetițe.

Printre noi, trebuie s-o mărturisesc, erau și unii mai mărișori: așa de pildă, chiar Joseph avea cincisprezece ani, iar eu șaisprezece, fapt care constituia, după părerea domnului paroh și a părinților noștri, o rușine pentru amândoi.

Această rămânere în urmă se datora faptului că Joseph era prea leneș ca să-și bage cartea în cap și eu prea haimana ca să-i dau atenție, așa că vreo trei ani în șir am fost lăsați repetenți și dacă nu intervenea părintele Montperou, care se arăta mai puțin aspru decât bătrânul nostru preot, cred că am fi fost și astăzi în aceeași situație.

Și-apoi, se cuvine să mărturisesc că băiețandrii sunt totdeauna mai copilăroși ca fetițele. Așa se făcea că în rândurile întregii noastre bande de învățăcei creștini s-a vădit totdeauna o deosebire între cele două specii, masculii fiind toți zdraveni și viguroși, pe când femelele erau micuțe și de-abia începeau să poarte testemele.

De altminteri, deopotrivă de „instruiți”, atât unii, cât și ceilalți, neștiind să citim – de scris și mai puțin —, rețineam totul după ureche, la fel ca păsărelele care învață să cânte: nu cunoșteam nici cântecele liturgice, nici latina, mărginindu-ne a prinde totul numai din auzite. Totuși, domnul părinte știa bine să distingă, în bandă, pe cei care, cu o putere de înțelegere mai ascuțită, erau în stare să rețină în chip mai corect învățătura lui.

Dintre fetele cu mintea mai sprintenă, cea mai vioaie era mica Brulette, iar dintre băieți, cel mai greu de cap părea să fie Joseph.