Indiana

PARTEA ÎNTÂIA.

Într-o seară de toamnă, ploioasă și rece, în fundul unui mic castel din Brie, trei persoane visătoare priveau cu un aer plin de gravitate cum ard tăciunii căminului și cum se mișcă încet limbile pendulei. Doi dintre acești locatari tăcuți, păreau că se abandonează fără nici o împotrivire plictiselii vagi care îi apăsa; dar al treilea dădea semne de răzvrătire manifestă; se agita pe scaun, își reținea pe jumătate câte un căscat melancolic și izbea cu vătraiul buștenii care scânteiau, cu intenția vădită de a lupta împotriva dușmanului comun.

Acest personaj, mult mai în vârstă decât ceilalți doi, era stăpânul casei, colonelul Delmare, bătrân ostaș în retragere, om altădată chipeș, dar acum îndesat, cu fruntea pleșuvă, cu mustața căruntă și privirea aprigă; strașnic stăpân în fața căruia tremurau toți – soția, servitorii, caii și câinii. În cele din urmă, vădit enervat că nu știa cum să rupă tăcerea, se ridică de pe scaun și începu să pășească greoi de-a lungul salonului, fără să piardă nici o clipă bățoșenia care stă bine tuturor mișcărilor unul vechi militar, proptindu-și mâinile în șolduri și întorcându-se dintr-o bucată, cu acea eternă satisfacție de sine însuși care caracterizează omul de paradă și ofițerul model.

Dar zilele de strălucire, când locotenentul Delmare respira triumful odată cu aerul taberelor, trecuseră; ofițerul superior în retragere, acum uitat de patria ingrată, se vedea condamnat să suporte toate consecințele căsniciei. Era soțul unei femei tinere și drăguțe, proprietarul unui mic și confortabil castel cu tot felul de acareturi și, mai mult decât atât, un industriaș norocos în speculațiile lui. Cu toate acestea, colonelul era prost dispus și mai ales în scara aceea; căci timpul era umed și colonelul suferea de reumatism.

Măsura cu gravitate vechiul său salon mobilat după gustul lui Ludovic al XV-lea, oprindu-se când în fața unei uși străjuite de amorași goi, pictați în frescă, ce înlănțuiau cu ghirlande de flori ciute foarte manierate și mistreți de treabă, când în fața unui panou supraîncărcat de sculpturi ascetice și chinuite, cărora ochiul s-ar fi ostenit zadarnic să le urmărească întortochiatele capricii și încolăcirile fără sfârșit. Dar aceste vagi și trecătoare distracții nu-l împiedicau pe colonel ca la fiecare tur al plimbării sale, să nu arunce o privire lucidă și pătrunzătoare asuprii celor doi tovarăși ai serii sale tăcute, plimbând de la unui la celălalt un ochi atent, care de trei ani de zile păzea cu mare grijă o comoară delicată și grațioasă – soția sa.

Căci soția sa avea nouăsprezece ani și dacă ați fi văzut-o cufundată sub consola acelui vast cămin de marmoră albă încrustată cu aramă aurită, dacă ați fi văzut-o, atât de gingașă, atât de palidă și atât de tristă, cu cotul sprijinit pe genunchi, foarte tânără în mijlocul acestui cadru străvechi, alături de acest soț bătrân, asemenea unui boboc de floare abia apărut pe care îl pui să se deschidă într-un vas gotic, ați fi deplâns pe soția colonelului Delmare și poate pe colonel mai mult decât pe ea.

Al treilea ocupant al acestei case izolate era așezat în aceeași nișă a căminului, la cealaltă extremitate a bușteanului aprins. Era un om în toată puterea și în floarea tinereții, ai cărui obraji sănătoși, păr bogat de un blond strălucitor și favoriți stufoși, contrastau cu părul cărunt, fața veștedă și aspra fizionomie a gazdei; dar și cel mai puțin artist dintre oameni ar fi preferat expresia aspră și severă a domnului Delmare, trăsăturilor de o searbădă regularitate ale tânărului. Figura umflată, gravată în relief pe placa de tablă din fundul căminului, era poate mai puțin monotonă, cu privirea sa mereu fixată asupra tăciunilor aprinși, decât era, în aceeași contemplație, personajul purpuriu și blond al acestei povestiri.

În ce privește restul, vigoarea dezinvoltă a formelor sale, conturul net ai sprâncenelor brune, albul neted și luminos al frunții, calmul ochilor limpezi, frumusețea mâinilor, până și eleganța riguroasă a costumului său de vânătoare, l-ar fi făcut să treacă drept un foarte frumos cavaler în ochii oricărei femei care în dragoste ar fi avut gusturile zise filosofice ale unui alt secol. Dar poate tânăra și sfioasa soție a domnului Delmare nu examinase niciodată un bărbat cu privirea; poate că între această femeie firavă și bolnăvicioasă și acest bărbat care dormea bine și mânca bine, nu exista nici o simpatie. Este sigur că argusul conjugal și-a obosit ochiul lui de vultur fără a surprinde o privire, un suflu, o tresărire, între aceste ființe atât de diferite.

Atunci, foarte sigur de a nu avea nici măcar un motiv de gelozie care să-l preocupe, recăzu într-o tristețe și mai adâncă decât înainte și brusc, își vârî mâinile până în fundul buzunarelor.

Singura ființă fericită și afectuoasă din acest grup, era un frumos caine de vânătoare din rasa grifonilor mari, care își întinsese capul pe genunchii bărbatului care sta jos. Era remarcabil prin corpul său lung, încheieturile robuste și păroase, botul ascuțit ca al unei vulpi și fața vioaie. Năpădită de un păr încâlcit, prin care doi ochi mari și galbeni străluceau ca două topaze. Acești ochi de copoi, atât de sângeroși și întunecați în ardoarea vânătoarei, aveau atunci o expresie de tristețe și de duioșie inefabilă; iar când stăpânul, obiect al acestei iubiri instinctive, câteodată atât de superioară afecțiunilor calculate ale omului, își plimba degetele prin părul argintiu al frumosului grifon, ochii animalului scânteiau de plăcere, în timp ce coada lui lungă mătura vatra în cadență și răspândea cenușa pe marchetăria parchetului.

Exista poate ceva dintr-un tablou de Rembrandt în această scenă de interior luminată doar pe jumătate de flacăra căminului. Lumini albe și fugare inundau la intervale apartamentul și figurile, apoi, trecând la tonul roșu al jăratecului, se stingeau treptat; vasta sală se întuneca atunci în aceeași măsură. La fiecare tur al plimbării sale, domnul Delmare, trecând prin fața focului, apărea ca o umbră și se pierdea numaidecât în misterioasele profunzimi ale salonului. Unele șuvițe de aurării țâșneau ici colo în lumină pe ramele ovale încărcate de coroane, de medalioane și de panglici de lemn, pe mobilele placate cu abanos și cu aramă, pină și pe cornișele știrbite ale lemnăriei.