Lelia

PREFAȚĂ.

Rareori se întâmplă ca o operă de artă să provoace unele animozități fără ca să suscite pe de altă parte unele simpatii și dacă, mult timp după aceste manifestări de blam și de bunăvoință, autorul, maturizat prin reflecție și trecerea anilor, vrea să-și retușeze opera, riscă să displacă atât celor care l-au condamnat, cât și celor care l-au apărat: unora, pentru că nu merge atât de departe în corecturile sale pe cât permite sistemul lor; altora, pentru că elimină uneori tocmai ceea ce ei preferaseră. Intre aceste două stavile, autorul trebuie să acționeze așa cum îi dictează conștiința, fără să caute să-și îmblânzească adversarii, nici să-și păstreze apărătorii.

Deși unele critici ale Leliei au îmbrăcat un ton de declamație și de amărăciune singulare, eu le-am acceptat pe toate ca fiind sincere și pornind de la inimile cele mai virtuoase. Din acest punct de vedere, am avut posibilitatea să mă bucur și să cred că îi judecasem greșit pe oamenii timpului meu, contemplându-i de-a lungul unui dureros scepticism. Atâta indignare atesta desigur din partea jurnaliștilor cea mai înaltă moralitate, alăturate celei mai religioase filantropii. Mărturisesc totuși, spre rușinea mea, că dacă m-am vindecat de boala îndoielii, acest lucru nu se datorează nicidecum acestei considerații pe care le-o datorez.

Sper că nu mi se va atribui intenția de a vrea să dezarmez austeritatea unei critici atât de violente; nu mi se va atribui nici aceea de a vrea să intru în discuție cu ultimii campioni ai credinței catolice; asemenea întreprinderi sunt peste puterile mele. Lélia a fost și rămâne în concepția mea o încercare poetică, un roman fantastic în care personajele nu sunt nici cu totul reale, cum au dorit amatorii exclusivi de analiză de moravuri, nici cu totul alegorice, cum au socotit câteva spirite sintetice, dar în care ele reprezintă flecare o fracțiune din gândirea filosofică a secolului al XIX-lea: Pulheria, epicureismul moștenitor al sofismelor secolului trecut; Sténio, entuziasmul și slăbiciunea unui timp în care inteligența se ridică foarte sus, antrenată de imaginație, și cade foarte jos, zdrobită de o realitate lipsită de poezie și de măreție; Magnus, rămășițele unui cler corupt sau abrutizat. Și la fel și cu ceilalți. În ceea ce o privește pe Lélia, trebuie să recunosc că această figură mi-a apărut de-a lungul unei ficțiuni mai impresionante decât cele care o înconjură. Îmi amintesc de a mă fi complăcut să fac din ea mai degrabă personificarea decât avocatul spritualismului acestor timpuri; spiritualism care nu mai e la om în starea de virtute, întrucât el a încetat să mai creadă în dogma care i-l prescria, dar care rămâne și care va rămâne pentru totdeauna, la națiunile luminate, în starea de nevoie și de aspirație sublimă, deoarece este însăși esența minților elevate.

Această predilecție pentru personajul mândru și suferind care este Lélia m-a făcut să comit o gravă eroare din punctul de vedere al artei: aceea de a-i da o viață totuși imposibilă, și care, datorită semirealității celorlalte personaje, pare de o șocantă realitate, tot urmărind să fie abstractă și simbolică. Acesta nu este singurul defect al lucrării, care m-a frapat atunci când, după ce am uitat de ea ani de zile, am recitit-o la rece. Trenmor mi s-a părut conceput vag și, prin urmare, ratat în ceea ce privește realizarea sa. Deznodământul, precum și numeroase detalii de stil, multe lungimi și declamații m-au șocat, întrucât păcătuiau împotriva bunul gust. Am simțit nevoia să corectez, în funcție de ideile mele artistice, toate acele părți esențialmente defectuoase. E un drept pe care cititorii mei, binevoitori sau ostili, nu puteau să mi-l conteste.

Dar dacă, în calitate de artist, m-am folosit de dreptul meu asupra formei operei mele, aceasta nu înseamnă că, în calitate de om, am putut să mi-l arog și pe acela de a-mi altera fondul ideilor pe care le-am emis în această carte, deși ideile mele au suferit mari răsturnări de la data la care am scris-o. Acest aspect ridică o chestiune gravă și fără de care nu mi-aș fi luat sarcina puerilă de a scrie o prefață în fruntea acestei de a doua ediții. După ce vor fi examinat această chestiune, spiritele serioase mă vor ierta că le-am vorbit despre mine un moment.

În epoca în care trăim, elementele unei noi unități sociale și religioase plutesc, risipite într-un mare conflict de eforturi și de voințe, al căror scop începe să fie înțeles și legătura dintre ele să fie făurită doar de câteva spirite superioare; și încă acestea n-au ajuns dintr-o dată la speranța care le susține acum. Credința lor a trecut prin mii de încercări; a scăpat de mii de pericole; a învins mii de suferințe; s-a aflat în luptă cu toate elementele de disoluție în mijlocul cărora a luat naștere; ba chiar și astăzi, combătută și dată înapoi de egoism, de corupția și cupiditatea vremurilor, ea suferă o soartă de martir și iese încet din mijlocul ruinelor care se silesc s-o îngroape. Dacă marile inteligențe și marile suflete ale acestui secol au avut de luptat cu astfel de încercări, cum de nu s-ar îndoi și n-ar tremura ființe de o condiție mai umilă și mai puțin călite, străbătând această eră de ateism și de disperare!

Când am auzit ridicându-se deasupra acestui infern de plângeri și blesteme marile voci ale poeților noștri sceptic religioși, sau religios sceptici – Goethe, Chateaubriand, Byron, Mickiewicz; expresii puternice și sublime ale spaimei, ale plictisului și ale durerii de care este lovită această generație, nu ne-am atribuit cu temei dreptul nostru de a ne răspândi plângerea, și de a striga asemenea discipolilor lui Iisus: „Doamne, Doamne, pierim!” Câți suntem cei care am apucat pana pentru a scrie despre rănile adânci de care sufletele noastre sunt atinse și pentru a-i reproșa omenirii contemporane că nu ne-a clădit o Arcă, pe care să ne putem refugia la ceas de furtună? Mai presus de noi, nu avem chiar exemple printre poeții care păreau mai legați de mișcarea îndrăzneață a secolului, prin culoarea energică a geniului lor? Nu scria oare Hugo pe frontispiciul celui mai frumos roman al său áíáă÷ç? Dumas nu trasa oare, în Antony, o frumoasă și măreață figură a disperării? Joseph Delorme nu răspândea oare un cântec de profundă jale? Barbier nu arunca oare o privire sumbră asupra lumii, care nu-i apărea decât de-a lungul terorilor infernului dantesc? Iar noi ceilalți, artiști neexperimentați care pășeam pe urmele lor, nu eram oare hrăniți cu această mană amară, răspândită de ei pe deasupra deșertului oamenilor? Primele noastre încercări n-au fost oare niște cânturi tânguitoare? N-am încercat noi oare să ne acordăm lira timidă la tonul lirei lor răsunătoare?