Metafizica tuburilor

La început nu era nimic. Iar nimicul nu era nici gol, nici pustiit și nu avea nevoie de nimic în afară de sine însuși. Și a văzut Dumnezeu că este bine. Pentru nimic în lume nu ar fi creat ceva. Nimicul nu doar că-i era prielnic: mai mult, îl copleșea.

Dumnezeu avea ochii veșnic deschiși și ficși. Dacă ar fi fost închiși, nu s-ar fi schimbat nimic. Nu era nimic de văzut, iar Dumnezeu nu privea la nimic. Era plin și dens ca un ou tare, cu care se mai asemăna prin nemișcare și rotunjime.

Dumnezeu era satisfacția desăvârșită. Nu voia nimic, nu aștepta nimic, nu percepea nimic, nu refuza nimic și nimic nu-l interesa. Viața era deplinătate până acolo încât nu mai era viață. Dumnezeu nu trăia, ci exista.

Pentru el, propria-i existență nu avusese vreun început perceptibil. Primele fraze ale unora dintre marile cărți sunt atât de discrete încât le uiți pe dată și ai impresia că ești prins în lectură de la începutul vremurilor. Tot astfel, era cu neputință să-ți dai seama când anume începuse Dumnezeu să existe. Parcă ar fi existat dintotdeauna. Dumnezeu nu avea limbaj, deci nu avea nici gândire. Era sațietate și eternitate. Totul dovedea cum nu se poate mai bine că Dumnezeu era Dumnezeu. Iar această evidență nu avea nici o importanță, fiindcă lui Dumnezeu nu-i păsa câtuși de puțin că e Dumnezeu.

Ochii ființelor vii posedă cea mai uimitoare dintre proprietăți: privirea. Ceva mai neobișnuit nici că există. Despre urechile vietăților nu se spune că au o „ascultare”, nici despre nările lor că au o „mirosire” sau o „adulmecare”

Ce este privirea? Cu neputință de spus. Nici un cuvânt nu se poate apropia de strania-i esență. Și totuși, privirea există. Ba chiar puține sunt realitățile care există în asemenea măsură.

Ce deosebește ochii care au o privire de cei care nu o au? Această deosebire poartă un nume: viața. Viața începe acolo unde începe privirea.

Dumnezeu nu avea privire.

Singurele ocupații ale lui Dumnezeu erau deglutiția, digestia și, ca o consecință directă, excreția. Aceste activități vegetative treceau prin corpul lui Dumnezeu fără ca el să prindă de veste. Hrana, mereu aceeași, nu era destul de tentantă ca să o bage în seamă. Nici băutura nu avea alt statut. Dumnezeu deschidea toate orificiile necesare pentru ca alimentele solide și lichide să treacă prin el.

Este și motivul pentru care, în acest stadiu al dezvoltării lui, îl vom numi pe Dumnezeu „tubul”.

Există o metafizică a tuburilor. Cu privire la furtunuri, Slawomir Mrozek a scris cuvinte despre care nu se știe dacă sunt tulburător de adânci sau minunat de hazlii. Poate că sunt și una, și alta: tuburile sunt stranii combinații de plin și de gol, materie găunoasă, o membrană de existență ce protejează un fascicul de inexistență. Furtunul este versiunea flexibilă a tubului: deși e moale, rămâne la fel de enigmatic. Dumnezeu avea suplețea furtunului, dar rămânea rigid și inert, confirmându-și astfel natura de tub. Se bucura de serenitatea absolută a cilindrului. Filtra universul și nu reținea nimic.

Părinții tubului erau neliniștiți. Chemară medici să se aplece asupra cazului acestui segment de materie care nu părea să trăiască.

Doctorii îl întoarseră pe o parte și pe alta, îi dădură palme peste unele articulații ca să vadă dacă are mecanisme reflexe și constatară că nu avea. Ochii tubului nici nu clipiră când clinicienii îl examinară cu o lampă.

— Copilul ăsta nu plânge niciodată și nu se mișcă niciodată. Un sunet nu-i iese din gură, ziseră părinții.

Medicii diagnosticară o „apatie patologică”, fără să-și dea seama că era o contradicție în termeni:

— Copilul dumneavoastră este o legumă. E foarte îngrijorător.

Părinții se simțiră ușurați auzind ceea ce li se păru a fi o veste bună. O legumă însemna viață.

— Trebuie spitalizat, decretară doctorii.

Părinții nu luară în seamă acest imperativ. Aveau deja doi copii care aparțineau speciei umane: nu găseau că ar fi inacceptabil să mai aibă, pe deasupra, și o progenitură vegetală. Ba chiar erau aproape înduioșați.

Îl numiră cu delicatețe „Planta”.

Aici se înșelau cu toții. Căci plantele, inclusiv legumele, deși au o viață imperceptibilă pentru ochiul omenesc, au totuși o viață. Freamătă la apropierea furtunii, plâng de bucurie în revărsatul zorilor, îmbracă o platoșă de dispreț când sunt agresate și se prind în dansul celor șapte văluri1 când vine vremea polenizării. Că au o privire nu încape îndoială, deși nimeni nu știe unde le sunt pupilele.

Pe când tubul era pură pasivitate. Nimic nu-l afecta, nici schimbarea vremii, nici căderea nopții, nici sumedenia de mici emoții ale fiecărei zile, nici marile, inefabilele mistere ale tăcerii.

Cutremurele de pământ săptămânale din Kansai, care-i făceau să plângă de spaimă pe cei doi frați mai mari, nu aveau nici o putere asupra lui. Scara Richter era pentru alții, într-o seară, un seism de 5,6 grade zgudui muntele pe care trona casa; plăci din tavan s-au prăbușit peste leagănul tubului. Când l-au scos de dedesubt, era nepăsarea întruchipată: ochii lui îi pironeau fără să-i vadă pe neciopliții care veniseră să-l deranjeze sub dărâmături, unde îi era cald și bine.