Sabotaj din iubire

În galopul întins al calului meu, defilam printre ventilatoare.

Aveam șapte ani. Nu exista plăcere mai mare decât să-mi șuiere vântul în creier. Cu cât șuierul vitezei era mai mare, cu atât intra mai mult oxigen și-ți alunga toate gândurile.

Bidiviul meu ajunse în Piața Marelui Ventilator, mai vulgar numită și Piața Tien An Men. O luă la dreapta, pe Bulevardul Urâțeniei Locuibile.

Țineam frâul cu o mână. Cealaltă mână măsura întinderea imensității mele lăuntrice, mângâind rând pe rând crupa calului și cerul de deasupra Beijingului.

Eleganța cu care călăream strivea trecătorii, scuipații, măgarii și ventilatoarele.

Nu era nevoie să dau pinteni calului. China îl făurise după asemănarea mea: era întruchiparea însăși a vitezelor mari. Funcționa nutrindu-se cu fervoarea intimă și cu admirația mulțimilor.

Încă din prima zi, înțelesesem axioma: în Cetatea Ventilatoarelor, tot ce nu era splendid era hidos.

Ceea ce e totuna cu a spune că aproape totul era hidos.

Consecință directă: frumusețea lumii eram eu.

Să nu se înțeleagă cumva că acei șapte ani ai mei de piele, de carne, de păr și de oase ar fi putut eclipsa făpturile de vis din grădinile lui Allah și din ghetoul comunității internaționale.

Frumusețea lumii era falnica mea defilare în plină zi, era iuțeala calului meu, era craniul meu desfășurat ca o velă în suflul ventilatoarelor.

Beijingul mirosea a vomă de copil.

Pe Bulevardul Urâțeniei Locuibile nu se auzea decât zgomotul galopului menit să acopere hârâitul din gâtlejuri, interdicția de a intra în vorbă cu chinezii și vidul înfricoșător din priviri.

În apropierea barierei, bidiviul își încetini goana pentru a permite gărzilor să mă identifice. Nu le-am părut mai suspectă decât de obicei.

Am pătruns în inima ghetoului Sanlitun, unde locuiam de la inventarea scrisului, adică de aproape doi ani, cam de prin neolitic, sub regimul Bandei celor Patru.

„Lumea este tot ceea ce se întâmplă”, scria Wittgenstein în proza sa admirabilă.

În 1974, Beijingul nu se întâmpla: nu văd cum aș putea exprima mai bine situația.

Wittgenstein nu era lectura mea favorită la șapte ani. Ochii mei, însă, precedaseră silogismul de mai sus și ajunseseră la concluzia că Beijingul nu prea avea legătură cu lumea.

Eu mă împăcăm cu situația: aveam un cal și o aerofagie tentaculară în creier.

Eu aveam totul. Eram o epopee interminabilă.

Nu mă simțeam înrudită decât cu Marele Zid: singura construcție omenească vizibilă de pe Lună, cel puțin el era croit la scara mea. El nu-ți închidea privirea, ci o conducea spre infinit.

În fiecare dimineață o sclavă venea să-mi aranjeze părul.

Ea nu știa că era sclava mea. Se credea chinezoaică. De fapt, nu avea nici o naționalitate, de vreme ce era sclava mea.

Înainte de Beijing, am locuit în Japonia, unde se găseau cele mai bune sclave. In China, calitatea sclavelor lăsa de dorit.

În Japonia, când aveam patru ani, aveam o sclavă plină de devoțiune față de mine. Se prosterna deseori la picioarele mele. Mă simțeam bine.

Sclava din Beijing nu cunoștea aceste reguli de conduită. Dimineața începea prin a-mi pieptăna părul lung: era lipsită de îndemânare ca o brută. Urlam de durere și îi administram în minte o mulțime de lovituri de bici. Pe urmă, îmi împletea una sau două cozi superbe, cu acea artă ancestrală a împletitului căreia Revoluția Culturală nu i-a clintit un fir. Eu preferam să-mi facă o singură coadă: mi se părea că asta se potrivea mai bine unei persoane de rangul meu.

Chinezoaica aceasta se numea Tre, nume pe care din capul locului l-am găsit inadmisibil. I-am adus la cunoștință că avea să poarte numele sclavei mele japoneze, care era fermecător. M-a privit cu un aer aiurit și a continuat să se numească Tre. Din ziua aceea, am înțeles că era ceva putred în politica acestei țări.

Unele țări acționează asemenea unor droguri. Este și cazul Chinei, care are puterea uimitoare de a-i face să-și dea ifose pe toți cei care au fost acolo, ba chiar și pe toți cei care vorbesc despre ea.

Ifosele te îndeamnă să scrii. De unde numărul extraordinar de cărți despre China. După imaginea țării care le-a inspirat, aceste scrieri reprezintă tot ce există mai bun (Leys, Segalen, Claudel) sau mai rău.

Nici eu n-am făcut excepție de la regulă.

China m-a făcut să-mi dau mari aere.

Eu aveam însă o scuză pe care puțini sinomani de trei parale o pot invoca: eu aveam cinci ani când am ajuns aici și opt ani când am plecat.

Îmi amintesc foarte bine ziua când am aflat că urmam să trăiesc în China. Aveam abia cinci ani, dar înțelesesem deja esențialul, și anume că aveam să mă pot lăuda.

Este o regulă fără excepții: chiar și cei mai mari detractori ai Chinei resimt ca pe o ridicare în rang perspectiva de a pune piciorul acolo.