Uimire și cutremur

Domnul Haneda era șeful domnului Omochi, care era șeful domnului Saito, care era șeful domnișoarei Mori, care era șefa mea. Iar eu nu eram șefa nimănui.

Am putea spune lucrurile și altfel. Eram la ordinele domnișoarei Mori, care era la ordinele domnului Saito, și așa mai departe, cu precizarea că, în aval, ordinele puteau sări peste treptele ierarhice.

Așadar, în compania Yumimoto, eram la ordinele tuturor.

Pe 8 ianuarie 1990, liftul mă scuipa la ultimul etaj al imobilului Yumimoto. Fereastra din capătul holului m-a aspirat ca hubloul spart al unui avion, Departe, foarte departe, era orașul – atât de departe încât mă îndoiam că aș fi pus vreodată piciorul pe-acolo.

Nici măcar nu-mi trecuse prin cap c-ar fi trebuit să mă prezint la recepție. La drept vorbind, în capul meu nu mai era nici un gând, ci doar fascinația în fața vidului, dincolo de peretele de sticlă.

În spatele meu, o voce răgușită sfârși prin a-mi pronunța numele. M-am întors. Un bărbat de vreo 50 de ani, mic, slab și urât, mă privea cu nemulțumire.

— De ce nu v-ați anunțat sosirea la recepție? mă întrebă.

Negăsind nici un răspuns, n-ain spus nimic. Am lăsat capul și umerii în jos, constatând că, în doar zece minute, fără să fi pronunțat nici un cuvânt, făcusem deja o impresie proastă, în ziua intrării mele în compania Yumimoto.

Bărbatul îmi spuse că se numea domnul Saito. Mă conduse printr-o mulțime de săli imense unde mă prezentă unui puhoi de oameni ale căror nume le uitam pe măsură ce le rostea.

M-a introdus apoi în biroul unde rezida șeful său, domnul Omochi, care era enorm și înfricoșător, lucru ce dovedea că era vicepreședinte.

Pe urmă îmi arătă o ușă, anunțându-mă cu un aer solemn că în spatele ei se afla domnul Haneda, președintele. Era de la sine înțeles că nici nu mă puteam gândi să-l întâlnesc.

În cele din urmă, m-a condus într-o sală gigantică în care lucrau vreo patruzeci de persoane. Mi-a indicat locul meu, care era chiar în fața șefei mele directe, domnișoara Mori. Aceasta era în ședință și avea să mă întâlnească la începutul după-amiezii.

Domnul Saito mă prezentă în câteva cuvinte celor de față, după care mă întrebă dacă-mi plăceau provocările. Era clar că nu aveam dreptul să răspund negativ.

— Da, zisei.

A fost primul cuvânt pe care l-am rostit în companie. Până aici mă mulțumisem să dau din cap.

„Provocarea” pe care mi-o propuse domnul Saito consta în a accepta invitația unui anume Adam Johnson de a juca golf cu el duminica următoare. Trebuia să-i scriu acestui domn o scrisoare în engleză pentru a-l înștiința.

— Cine-i Adam Johnson? avui neghiobia să întreb.

Șeful meu oftă exasperat și nu răspunse. Oare era aberant să nu știi cine-i Adam Johnson? Sau întrebarea mea era indiscretă? N-am înțeles niciodată și niciodată n-am aflat cine era Adam Johnson.

Exercițiul mi s-a părut ușor. M-am așezat și am scris o scrisoare cordială:

Domnul Saito se bucura la gândul că avea să joace golf duminica următoare cu Adam Johnson și îi transmitea salutări amicale. Am dus scrisoarea șefului.

Domnul Saito o citi, scoase un icnet de dispreț și-o rupse:

— De la început.

M-am gândit că fusesem prea amabilă sau prea familiară cu Adam Johnson și am redactat un text rece și distant:

Domnul Saito lua act de decizia domnului Johnson și, conform voinței acestuia, va juca golf cu el.

Șeful meu citi, scoase un icnet de dispreț și o rupse:

— De la început.

Îmi venea să întreb unde greșisem, dar era clar că șeful meu nu tolera întrebările, dovadă fiind reacția sa la investigația mea asupra destinatarului. Trebuia așadar să aflu singură cum trebuia să mă adresez misteriosului Adam Johnson.

Am petrecut orele următoare întocmind misive către acest jucător de golf. Domnul Saito îmi ritma producția rupând-o, fară vreun alt comentariu în afară de icnetul acela care trebuie să fi fost un refren. De fiecare dată trebuia să inventez altă for-mulare.

Exercițiul ăsta era însă și unul stilistic, deloc lipsit de interes, de tipul: „Frumoasă marchiză, ochii tăi frumoși mă fac să mor de dor”1. Exploram categorii gramaticale în mutație: „Și dacă Adam Johnson ar deveni verbul, duminica următoare subiectul, jucatul de golf complementul direct, iar domnul Saito adverbul? Duminica viitoare acceptă bucuroasă să vină să Adamjohnsoneze un jucat de golf domn Saitocește. Și zbang în capul lui Aristotel!”.

Abia ce începusem să mă amuz când m-a întrerupt șeful: făcu bucăți a nu știu câta scrisoare fără s-o citească măcar și-mi spuse că a sosit domnișoara Mori.

— După-amiaza asta veți lucra cu ea. Până atunci, aduceți-mi o cafea.

Era deja ora două după-amiaza. Gamele și variațiunile mele epistolare mă absorbiseră într-atâta încât nu mă gândisem să fac nici cea mai mică pauză.