Patru sute cincisprezece

Patru sute cincisprezece mii opt fire de iarbă și un iepure care nu mai vine miercuri, 31.05.2006, 03:44pm (GMT)

Creșterea explozivă a speranței de viață și amendamentul la Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptat de ONU în 2037, au consacrat ideea că iluzia vieții este la fel de umană și valoroasă ca și viața însăși. Decizia a fost luată pentru că administrațiile centrale erau departe de a avea banii necesari pentru întreținerea tuturor bătrânilor și, oricum, peste jumătate din populația planetei mânca deja alimente din culturile hidroponice, al căror gust era simulat direct pe cortex de un implant ieftin. Așa se face că inițiativa ca bătrânilor celor mai săraci să li se ofere iluzia că trăiesc a fost primită cu un larg entuziasm și a dat semnalul începerii construcției geriospațiului. În numai trei ani au fost inaugurate «dormitoarele».

Asigurările Sociale Virtuale au un singur țel: să ofere pensionarilor bătrânețea pe care au visat-o în anii lungi de trudă fără să-i supună pe contribuabili la un efort supraomenesc. Calculul e simplu. Costă de zece ori mai puțin să ții un bătrân în dormitor decât afară. Firește că geriospațiul nu e o închisoare! Există tabele exacte care reglementează detaliat la câte zile are dreptul fiecare, în funcție de contribuția la fondul de pensii, să le petreacă afară, în viața reală. În rest pensionarii dorm, așteptându-și sfârșitul.

Cei care au destui bani, fac doar câte o excursie de o săptămână în «hârdăul cu minciuni», așa cum e denumită clădirea Asigurărilor. În rest, statul le poate oferi o pensie din care să se plimbe, să aprindă un bec sau să mănânce un măr. Cei care nu au contribuit însă la fond stau mai tot timpul anului culcați într-o instalație care le pompează glucoză de sinteză în vene și sunt alimentați cu iluzia că mănâncă mere, ca aprind becuri sau că se plimbă.

Adormiții au chiar anumite avantaje. Dacă au fost destul de prevăzători încât să plătească un plus de 0,2 la sută din salariul lor lunar, sunt conectați la un senzor care deosebește câteva milioane de culori și nu la cel clasic, capabil să distingă doar șaisprezece. În spațiul lor virtual, denumit pentru simplificare de Companie, geriospațiu, pensionarii sunt de multe ori mai fericiți decât semenii lor de afară, și cu siguranță mai bine îngrijiți decât fantomele palide care colindau în urmă cu zece ani străzile în căutarea unor oase mai ieftine. Pentru numai 0,6 la sută din venitul lunar ei se pot bucura de un dispozitiv care generează toate imboldurile și plăcerile sexului, așa după cum pentru numai 1 la sută din venitul lunar, vărsat timp de 25 de ani, se pot bucura de vizite din partea altor colegi din geriospațiu. Vizitele persoanelor de afară sunt strict interzise. Le-au eliminat după câteva incidente urâte.

Dacă Asigurările ar avea destui bani, toți pensionarii s-ar bucura de condiții superlative, dar componentele electronice care simulează comunicarea sau dau senzațiile de culoare sunt încă prohibitiv de scumpe pentru bătrâni.

Desigur, în ochii multor pensionari, clădirea Asigurărilor este un loc sumbru, pentru că, de aici, în fiecare dimineață pleacă mașinile morgii, cărându-i pe cei care au murit peste noapte. Dar ăsta e un lucru firesc. În fond, oamenii aceia continuă să trăiască, deși se hrănesc cu iluzii. Într-un loc în care sunt adunați atâția bătrâni, e normal ca unii dintre ei să mai și moară.

Eu sunt funcționar la Asigurări. Treaba mea e să cutreier geriospațiul și să arunc câte o privire. Nu am voie să intervin și doar rareori și cu aprobări de sus pot vorbi cu pensionarii. E o muncă monotonă. Ei nu pleacă nicăieri și nici nu fac decât ceea ce le permite programul rețelei. Doar uneori, câte un bătrânel se reîntoarce în geriospațiu cu un cip implantat, încercând să fure ceva drepturi în plus. De obicei îl dăm afară din sistemul Asigurărilor și moare destul de repede. De aceea, eu nu am prins nici un astfel de trișor. Dar am auzit de unul, anul trecut, la un alt dormitor.

L-am văzut din depărtare. Era și greu să nu observi un om stând în picioare pe pajiștea aceea imensă.

— Să trăiți! M-a întâmpinat el cu voioșie. Sunteți pe comunicare?

— Nu. Eu sunt funcționar al Asigurărilor. Arunc o privire și plec.

Fața lui era compusă din câteva milioane de poligoane, ceea ce spunea multe despre el. Fusese cumpătat și își achitase conștiincios și procentul suplimentar din venit, aferent programului cosmetic. De aceea, în ochii celorlalți locuitori ai geriospațiului imaginea lui semăna cumva cu cea reală.

— Vă rog să cotrolați: pajiștea e în bună stare; abia așteptăm să vină iepurele! Am patru sute cincisprezece mii opt fire de iarbă. Nu mi-e clar de unde cunosc atât de exact numărul ăsta dar sunt convins că e corect. Sarcina mea e să păzesc pășunea.

— Felicitări, sunteți independent…

— Da, a rostit bărbatul cu mulțumire. Am optat pentru clauza de eternitate și chestia asta mi-a dat dreptul la câteva bonusuri… Anul acesta am ales să fiu paznic aici, pe pășune. Un alt controlor, dacă nu cumva chiar dumneavoastră, mi-a spus că s-ar putea să primim vizita unui înalt demnitar, acum la pensie, al cărui vis este să fie iepure pe o pășune întinsă. Am auzit că dispune de protocolul metamorf… Ah, ce om! Câtă valoare a avut și, în același timp, cât de cumpătat a fost să strângă atâția bani încât să se poată bucura de metamorf! Până acum n-am văzut însă nici un iepure. Dumneavoastră știți mai multe?

Nu i-am răspuns imediat. Am privit iarba. Miile de fire subțiri și verzi arătau la fel. Ici-colo se unduiau ciudat formând înscrisuri geometrice și chiar litere disparate. Știam că nu aveam destule drepturi în rețea pentru a putea păși pe iarbă. Dar un iepure…

— E pe-aproape, așa am auzit…

Bărbatul s-a așezat pe o piatră la marginea drumului. Din buzunar a scos o sferă luminoasă pe care a început să o rotească. Era o variantă ieftină a unui joc banal.