Revolta pe Atlantic

Revolta pe Atlantic de Jack London

CAPITOLUL I.

Cum m-am îmbarcat pe „Elseneura”

Necazurile nu m-au cruțat chiar de la începutul călătoriei.

Pornind cu trăsura de la hotel, într-o dimineață posomorâtă de martie, am străbătut fără piedici orașul Baltimore și am ajuns, la ora hotărâtă, pe țărmul portului.

Trebuia să fiu așteptat de un remorcher, pe care urma să trec golful, spre a mă urca apoi pe bordul „Elseneurei”. Ei bine, era după ora 9 și nu se vedea nici un vapor!

Ghemuit în trăsurică, înghețam așteptând și, pe măsură ce trecea vremea, îmi creștea supărarea. Pe scaunul dindărătul trăsuricii erau așezați birjarul și Wada, servitorul meu japonez, fără îndoială mult mai înghețați decât mine, ghemuiți și tăcuți, dar gândindu-se, desigur, ca și mine, la întârzierea supărătoare a vaporului.

Și faimosul remorcher tot nu se arăta!

Sub îndoita ocrotire a pardesiului meu și a unei învelitori de blană care-mi acoperea genunchii, gemea și tremura Possum, un mic foxterrier, darul nepotrivit al prietenului meu Galbraith. Îmi era cu neputință să-l fac să se liniștească. Nu contenea să scâncească și să zgârie, căznindu-se să iasă din locul în care se afla.

Dar, cum scăpa din ascunzătoare și simțea mușcătura frigului de afară, reîncepea cu aceeași îndârjire să geamă, să scâncească și să zgârie, spre a reintra în ascunziș. Această jăvruță începea să-mi întărâte nervii, prin gemetele și mișcările ei continue și dezordonate. Și după toate astea, câinele acesta nu însemna nimic pentru mine. Până ieri, nici nu-l cunoșteam.

În fiecare clipă, trebuia să mă stăpânesc din răsputeri, ca să nu mă hotărăsc să-l dau birjarului, rugându-l să și-l păstreze. Și, cum tocmai treceau pe lângă trăsurică două fetițe, fără îndoială fiicele păzitorului cheiului, am întins fără voie mâna spre ușița trăsuricii, spre a o deschide și a oferi celor doi copii potaia care chelălăia întruna.

Possum îmi sosise noaptea trecută de la New-York, la hotel, cu un tren accelerat. După cum am spus, era un dar neașteptat al prietenului meu Galbraith și se potrivea cu totul firii sale. Îmi trimisese din proprie inspirație pe acest tovarăș de călătorie, ca să nu mă plictisesc. Există o sumedenie de oameni binecrescuți care, într-un caz asemănător, trimit o lădiță cu fructe sau un coș cu flori. Galbraith însă socotise că e mai bine să-mi impună, în locul unui dar obișnuit, acest cățeluș de două luni, chelălăitor și supărător.

Wada, chibzuind că e mai bine așa, îmi adusese foxterrier-ul pe ascuns în cameră. Dar fusese surprins de unul din supraveghetorii hotelului și cei doi bărbați schimbară câteva cuvinte lipsite de blândețe. În toiul certei, japonezul uitase și ceea ce mai știa din limba engleză și se folosise cu desăvârșire și înverșunare numai de limba maternă. De cealaltă parte, supraveghetorul nu-și mai amintea decât dialectul irlandez din țară sa de baștină.

În cele din urmă și pentru a pune capăt acestei dispute din care nu se înțelegea nimic, nici măcar de către cei doi potrivnici, se amestecă însuși conducătorul hotelului, poruncind supraveghetorului să lase pe servitor să treacă, împreună cu câinele.

Cu privire la mine, el adăugă (l-am auzit bine din camera mea, a cărei ușă o deschisei alarmat) că de la început înfățișarea mea îi insuflase prea puțină încredere și că de douăzeci de ani nu se mai întâmplase în hotel un asemenea tărăboi.

Am înghițit „complimentul”, fără să răspund. Oricum, însă, veți recunoaște că nu era deloc plăcut. Și am înjurat în gând de o mie de ori pe Galbraith și darul ce mi-l trimisese.

Înghețat în trăsurică, pe digul acela rece și pustiu, și împovărat de javra aceea scârboasă, care urla și se răsucea neîncetat, am fost cuprins iarăși de proasta mea dispoziție din timpul nopții. Mă trimiteam dracului pe mine însumi și deplângeam ideea caraghioasă pe care o avusesem de a întreprinde, pe o simplă corabie cu pânze, călătoria nesfârșită de la Baltimore la Capul Horn.

Pe la ora 10, își făcu apariția un fel de băiat, venit pe jos. Purta o geantă și se duse să vorbească păzitorului cheiului.

După câteva minute, păzitorul se îndreptă spre mine și-mi încredință geanta, care aparținea, spunea el, pilotului de pe „Elseneura”. Acesta trebuia să se urce împreună cu mine pe remorcher și urma să-l găsesc într-alt punct al portului, spre care aveam a mă îndrepta.

În indicațiile ce-mi fuseseră date, se făcuse o greșeală sau o schimbare de ultimă oră. N-am înțeles cum stau lucrurile în realitate și m-am înfuriat iarăși.

Într-un cuvânt, dându-se birjarului toate lămuririle trebuincioase, trăsurica mea porni din nou la drum și, chiar în clipa când se opri, pilotul de care era vorba mi se înfățișă.

Mărturisesc sincer că, nu mi-am închipuit niciodată pe cineva care să semene atât de puțin unui pilot. Personajul care se afla în față-mi nu avea nimic dintr-un fiu al mării, cu bluza albastră și obrazul argăsit de intemperii.

Era un om distins și cu înfățișare plăcută, cu grai blând și care dădea mai curând impresia unuia dintre oamenii aceia de afaceri mereu bine îngrijiți, pe care îi întâlnești adesea prin cluburi.

Se recomandă imediat și-l îndemnai să împartă, cu Possum și cu mine, adăpostul înghețat al trăsuricii mele.

Pilotul susținu că remorcherul-fantomă nu va mai întârzia mult.

Afurisitul de vas își făcu în sfârșit apariția abia pe la ora 1 după-amiază. Îl așteptasem, rebegit până la oase, doar vreo patru ceasuri.

Acest mod de purtare, puțin gentil față de mine, nu prea era făcut să-mi insufle prietenie pentru căpitanul West, care comanda corabia „Elseneura” și pe care, dealtfel, nu-l văzusem niciodată.

Când „Elseneura” sosise la Baltimore, venind din California cu o încărcătură de orez, Harrison și Gray, cei doi agenți maritimi din New-York cărora le-am vorbit, rugându-i să-mi găsească o corabie plăcută și bună, cu ajutorul căreia să-mi pot întreprinde călătoria, îmi atraseră numaidecât atenția asupra acestei corăbii cu pânze.

M-am dus într-un suflet și, însoțit de cele două călăuze, am vizitat corabia „Elseneura”, al cărei căpitan Nathaniel West coborâse pe uscat, spre a-și dezmorți picioarele.

Corabia îmi plăcu din prima clipă, ca și buna orânduire a Cabinelor. Cabina de lux, care-mi fusese destinată, era atât de încăpătoare cum mă așteptam și, după cât se părea, nu lăsa aproape nimic de dorit. Cu toate acestea, îmi schimbai părerea, când cei doi agenți mă duseră să vizitez, numai cu titlu de curiozitate, cabina, căpitanului West.

Asta era într-adevăr măreață! Avea, înainte, de orice, un pat de aramă, încăpător și strălucitor, cum nu credeam că s-ar mai putea afla vreunul undeva, pe mare. Apoi, cabina dădea de-a dreptul într-o sală de baie, orânduită într-un chip minunat. Patul și sala de baie îmi izbiră imediat privirea și hotărâi, în clipa aceea chiar, că totul va fi pentru mine.

Harrison și Gray, cărora le-am împărtășit ceea ce râvneam, părură stingheriți și se codiră să-mi dea un răspuns răspicat.

— Oare prețul vă oprește să-mi răspundeți? I-am întrebat. Habar n-am cât poate să ceară căpitanul, dar mi-e tot una! O sută cincizeci de dolari sau cinci sute… Voi plăti oricât va fi nevoie. Dar, înțelegeți-mă, vreau această cabină cu baie cu tot!

Harrison și Gray continuau să dea din cap, în semn de dezaprobare. Vorbiră apoi între ei în șoaptă și-mi spuseră din nou că nu văd cu putință o înțelegere cu căpitanul West asupra acestei chestiuni.

Mă încăpățânai și le spui cu îndrăzneală și hotărâre:

— Ar fi întâia dată, după câte știu, când un căpitan ar respinge o învoială de felul acesta. Înșiși căpitanii de pe transatlantice își închiriază cabinele celor dornici să le aibe și care plătesc un preț bun.

— Dar, îmi atrase binișor atenția Mr. Harrison, căpitanul West nu e căpitanul unui transatlantic…

— Atunci, oferiți-i mai mult! Vă împuternicesc până la o mie de dolari, dacă e nevoie. Trebuie să locuiesc câteva luni pe această corabie și țin neapărat să trăiesc în tihnă!

— Vom încerca, mă asigură Mr. Harrison. Dar vă prevenim cinstit, că n-ar fi nimerit să nădăjduiți într-un răspuns afirmativ. Căpitanul West se află, acum, la Searsport și-i vom scrie chiar astăzi.

Spre marea mea uimire, Mr. Gray veni după câteva zile la hotel să mă vadă și-mi împărtăși refuzul căpitanului „Elseneurei”.

— Dar, întrebai, i-ați oferit cele o mie de dolari? Ce răspuns v-a dat? Aș vrea să-l aud cuvânt cu cuvânt.

— Și-a manifestat în chip vădit părerea de rău că nu vă poate împlini dorința și m-a rugat să vă cer iertare.

A doua zi, am primit o scrisoare autografă a căpitanului West. Scrisul și stilul erau îngrijite și orânduite după moda veche. Mă asigura din nou că regretă faptul că-i este cu neputință să-mi împlinească dorința. Dar, adăuga, va trimite în același timp cu scrisoarea mea toate instrucțiunile trebuincioase lui Mr. Pike, secundul corabiei, spre a se îngriji să dea cabinei de lux ce-mi fusese destinată toate îmbunătățirile ce vor fi de săvârșit.

Spre a face cabina și mai încăpătoare, peretele care o despărțea de cabina vecină va fi anume dărâmat. Dacă în cursul călătoriei, mă voi simți într-adevăr strâmtorat, chestiunea va putea fi cercetată din nou și-mi va fi dată toată satisfacția cu putință.

Dacă mi-e îngăduit să spun, am avut impresia că Mr. West, căpitanul, mă cam lua în zeflemea și începui să urăsc pe acest om ciudat care disprețuia, cu atâta încăpățânate, cei o mie de dolari ce-i oferisem.

Nu, fără îndoială, minunatul pat de aramă nu-mi va aparține! Eram silit să-mi iau nădejdea de la el.

M-am resemnat gândindu-mă, cu o desfătătoare măgulire a spiritului, la numeroasele lăzi cu cărți pe care le trimisesem pe bord. Ele îmi vor ține tovărășie, dacă va fi nevoie, mult mai plăcută decât acest om sucit pe care, odată urcat pe bordul „Elseneurei”, îl voi vedea cât voi putea mai rar.

Și tocmai același căpitan West mă făcuse să tremur de frig în trăsurica mea, timp de patru ore groaznice. Întrecea măsura și-mi devenea mereu mai nesuferit, deși, repet, nu-l văzusem niciodată.

În timpul acesta, Wada se socotise cu birjarul și, când sfârși, îi încredințai foxterrier-ul; marinarii remorcherului îmi duseră pe bord bagajele de mână.

Mă îmbrăcai, la rându-mi și pilotul mă conduse la căpitanul West, venit să mă întâmpine.

Prima impresie pe care mi-o făcu, fu aceea că nici el nu avea înfățișarea meseriei sale, după cum nici pilotul nu avea aerul unui adevărat pilot.

Cunoscusem pe căpitanii semeți și strălucitori ai marilor transatlantice și acesta nu le semăna deloc. Și nu semăna nici clasicilor lupi de mare, cu glasuri de bețivi și obrajii încinși și obosiți, așa cum îi înfățișau romanele pe care le citisem.

Lângă el, se afla o femeie cu înfățișare elegantă, înfășurată într-o manta mare, care o acoperea din cap până în picioare, înfofolită într-o uriașă blană de vulpe și făcându-se aproape nevăzută îndărătul unui manșon nu mai puțin bogat și încăpător, în care i se scufundaseră mâinile și brațele.

Fiind încă departe atunci când zării perechea, șoptii repede în urechea pilotului:

— E soția lui, nu-i așa? Merge cu noi… „Când am discutat și stabilit condițiile cu Harrison și Gray, am prevăzut dinadins că nu va fi nici o femeie pe bord, nici chiar soția căpitanului „Elseneurei„ dacă el ar fi căsătorit”.

Într-adevăr, de o bună bucată de vreme, mă săturasem cu desăvârșire de femei, ca de orice altceva.

Mă plictiseau cu firea lor neastâmpărată, obositoare prin însăși nechibzuința ei. Vedeam în ele niște nimicuri de artă și niște obiecte nostime și drăgălașe, plăcute fără îndoială, dar cărora li se alătura în chip uimitor meșteșugul de a înșela cu pricepere și care, admirându-se peste măsură și fără rușine, batjocoreau cu sălbăticie pe bărbați.

Harrison și Gary mă liniștiseră, surâzând: nu voi fi nevoit deloc să călătoresc în tovărășia soției căpitanului West.

— Nu-i soția lui, îmi răspunse cu jumătate glas pilotul. E fiică-sa. Bănuiesc că a venit să-și ia rămas bun. > „Soția lui a murit acum un an. Mâhnirea pe care a încercat-o prin pierderea ei l-ar fi hotărât, după cât se pare, să reia meseria de marinar. Fiindcă mărturisise mai întâi, la moartea soției, că va părăsi meseria aceasta”.,. „

Căpitanul West păși în întimpinarea mea. Și, înainte ca mâinile noastre întinse să se fi atins, înainte chiar ca obrazul său liniștit să se fi înviorat și ca buzele să i se fi întredeschis spre a-mi ura bun-venit, tot ceea ce gândisem despre el dispăruse…

Nu mă puteam înșela, mă aflam în fața unei personalități puternice și însemnate și, după cât se părea, din cele mai interesante…

Era un bărbat înalt și slab, de adevărată rasă, fără îndoială, care avea aceeași înfățișare rece în aparență, ca și această înghețată zi de martie, care era tot atât de stăpân pe sine însuși ca un împărat sau ca un rege, tot atât de depărtat de muritorul de rând, ca și cea mai îndepărtată dintre stele, tot atât de nesimțitor și sever ca o propoziție de Euclide.

Dar, chiar în clipa când mâinile noastre erau să se atingă, o licărire caldă și profundă sclipi în luminile ochilor lui albaștri, sprâncenele i se mișcară și întregul obraz i se învioră.

Chiar buzele-i subțiri, atât de strânse cu o clipă înainte, începură să surâdă cu un zâmbet peste măsură de blând, care printr-o alăturare neașteptată, îmi amintea de cel al divinei Sarah Bernhardt. Atât de puternică fu impresia resimțită, încât mă așteptam să aud ieșind din gura căpitanului West cine știe ce cuvinte minunate.

Totuși, el se mulțumi să-mi rostească foarte simplu regretele cele mai sincere pentru supărătoarea neînțelegere ce se produsese, cu privire la punctul de plecare a remorcherului de țărm și la așteptarea pe care fusesem nevoit să o îndur.

Glasul îi era blând și grav, foarte grav chiar și totuși clar ca sunetul unui clopoțel de argint. Îmi amintea de sunetul vocilor pe care le putem întâlni și azi la locuitorii bătrânelor State ale Uniunii, cunoscute sub numele „Noua-Anglie”1.

— Și acum, Mr. Pathurst, încheie căpitanul West, vă rog să-mi îngăduiți să vă prezint pe fiica mea, Marguerite West.;

Dintre blănurile greoaie, se ivi o mână înmănușată cu finețe, care se îndreptă cu vioiciune spre mâna mea și mă trezii sub focul unei perechi de ochi cenușii care, liniștiți și gravi, îi fixau pe ai mei.

Mărturisesc sincer, mă intimidai oarecum de această privire sfredelitoare, pătrunzătoare și rece în același timp.

Nu era în ea dispreț, ci un fel de cercetare nițel cam necuvincioasă. Mă măsura așa cum faci cu un birjar, atunci când vrei să-l primești în serviciu.

Nu știam pe atunci că fata avea să călătorească pe „Elseneura”, astfel încât curiozitatea ei era firească față de un necunoscut, alături de care urma să trăiască timp de șase luni.

Dealtfel, își dădu aproape numaidecât seama de ceea ce putea fi luat drept necuviință din parte-i. Ochii și buzele-i începură să surâdă.

În această clipă și în timp ce căpitanul West mă îndemna să-l urmez spre cabină, împreună cu fiică-sa, auzi văicăreala ascuțită a lui Possum și, cerându-mi iertare, alergai spre partea de dinainte a remorcherului. Aproape de Possum, din ce în ce mai degerat, găsii pe Wada care se îndeletnicea cu așezarea cuferelor mele mari și a celorlalte calabalâcuri ce-mi fuseseră aduse pe bord. Dar ele nu alcătuiau decât o părticică dintr-un munte enorm de lăzi și lădițe, despre care am crezut mai întâi că sunt pline cu provizii pentru călătorie, cufere, cuferașe, genți și pachete de toate felurile și mărimile.

M-am oprit cu deosebire asupra unei cutii, având înfățișarea celor în care se pun pălăriile cucoanelor și care avea inițialele: M. W.

Pe cea mai mare parte dintre cufere și pachete, se găseau aceleași litere. Cum însă prenumele căpitanului West era Nathaniel, îmi amintii numaidecât că cel al fiicei sale era Marguerite.

Prin urmare, nu încăpea îndoială! Fata va călători cu noi.

Jignit în chip îngrozitor, îmi mușcai buzele și începui să umblu încolo și încoace pe puntea îngustă a vasului, care ridicase ancora și părăsise țărmul., 5

Într-adevăr, aveam ghinion! Spusesem răspicat lui Harrison și Gray că nu vreau să se afle pe bord soția căpitanului și ei îmi juraseră că Mr. West era văduv. E drept! Dar căpitanul avea o fiică și despre ea nu fusese vorba. Eram aproape hotărât, pentru atâta lucru să renunț la călătorie și să cer să fiu neapărat dus îndărăt la Baltimore.

Remorcherul înainta cu toată iuțeala și frigul care se înăsprise îmi pătrundea până la oase.

În vremea asta, apăru chiar Miss West, care se îndreptă spre mine. Mersul și înfățișarea ei erau puternice și hotărâte, dar sub îngrămădirea blănurilor care o acopereau se ghicea mlădierea sprintenă a femeii. Și pe obraji i se regăsea același amestec de energie și feminitate.

Prefăcându-mă că n-am zărit-o, mă întorsei și începui să mă uit amănunțit, dar cu o căutătură ursuză, la grămada de lăzi și cufere. Atenția îmi fu atrasă cu deosebire de o ladă enormă, pe care începusem să o privesc, întrebându-mă ce putea să cuprindă, când auzii glasul tinerei fete.

— Tocmai aceasta este, Mr. Pathurst, spunea glasul, lada care a dus la întârzierea ce ați fost nevoit s-o îndurați spre a vă îmbarca.

— Ce-i în ea? Întrebai cu o nepăsare prefăcută.

— Un pian. Pianul „Elseneurei”, pe care l-am dat spre a fi înnoit.

„Fabrica însărcinată cu această lucrare urma să mi-l predea pe țărm dis-de-dimineață. Cum însă nu-și îndeplinise obligația, a trebuit să trimit în recunoaștere pe Mr. Pike. E secundul nostru, știți.

„A fost nevoie de o sumedenie de cercetări, care ne-au răpit toată dimineața. Dar cel puțin am spus oamenilor, care au adus în sfârșit lada pe un camion, tot ceea ce gândeam în această chestiune și-am rugat să comunice stăpânilor lor salutările mele. Eram tare înfuriată!”

Amintindu-și probabil de cele ce spusese oamenilor, Miss West începu să râdă cu hohote și trecu apoi la cercetarea amănunțită a tuturor bagajelor și cuferelor, ca să se asigure că într-adevăr nu lipsește nimic.

Apoi, când își sfârși lucrul:

— De ce nu veniți cu mine, mă întrebă, la tata, în cabina sa?

„Aici înghețați și înainte de jumătate de oră nu putem ajunge la „Elseneura”.

În loc de răspuns, făcui o mutră bosumflată, a cărei cauză fata izbuti s-o ghicească numaidecât.

— Așadar, îmi zvârli, ceea ce vă stânjenește este prezența mea pe bord?”

Iuțeala provocării mă zăpăci și rămăsei mut ca un pește, fără să știu ce să răspund.

Înainte de a-mi fi revenit, Miss West urmă:

— Nu trebuie deloc, Mr. Pathurst, să vă făuriți în ceea oe mă privește gânduri nepotrivite. După toate probabilitățile, sunt mult mai obișnuită decât dvs. cu marile călătorii. Ne vom simți cât se poate de bine împreună și, dacă vreți, vom fi chiar fericiți.

„Nu-mi veți pricinui nici un necaz, sunt sigură de pe acum și vă făgăduiesc, în ce mă privește, că nu vă voi supăra cu nimic”.

„Am navigat până acum cu o sumedenie de călători primiți pe bord de tatăl meu și m-am deprins să îndur din partea lor mult mai multe neplăceri, decât s-ar fi arătat ei înșiși vreodată în stare să îndure. Asta-i tot! Dacă ceea ce ați auzit e hotărât și acceptat odată pentru totdeauna, nu va fi greu să păstrăm între noi buna-înțelegere.

„Știu ce vă îngrijorează și vă face bănuitor. Vă temeți că vă voi cere să mă distrați. Aflați că mă mulțumesc cu mine însămi și că n-am simțit nicicând nevoia de a avea tovărășia cuiva”.

„Nu mi s-a părut niciodată prea lungă nici chiar cea mai îndelungată dintre călătorii și, la sfârșitul oricăreia din ele, mă trezesc că mi-au rămas mult mai multe lucruri interesante de făcut, decât aș fi avut vreme să săvârșesc.” „Nici o străbatere a mărilor nu m-a plictisit vreodată și… nici nu joc măcar Mah-jong”