Insula canibalilor

Insula canibalilor de Jack London

CAPITOLUL I.

JERRY.

Jerry își dădu seama că se petrecea un lucru neobișnuit abia când domnul Haggin îl luă sub braț destul de brusc și îl trase către balenieră.

De șase luni de când se născuse Jerry, domnul Haggin îi era stăpân. Totuși, cuvântul „stăpân” lipsea din vocabularul acestui frumos terier cu păr roșcat și lins. În schimb, expresia „domnul Haggin” cuprindea întreaga semnificație pe care o are cuvântul „stăpân” pentru oameni, cel puțin în felul de a înțelege al câinilor. „Domnul Haggin” îi spuneau stăpânului său atât Bob, contabilul, cât și Derby, cel care supraveghea plantația. Jerry îi mai auzise și pe ceilalți bipezi, destul de puțini, cum ar fi cei de pe Arangi, care veneau în vizită la ei, numindu-l tot așa pe stăpân.

Câinii au însă o inteligență deosebită și, datorită pasiunii lor și afecțiunii nelimitate pe care o manifestă față de cei de care ascultă, stăpânul are pentru ei o semnificație mai amplă decât ne-o imaginăm. Omul se crede numai stăpân al câinelui. Câinele îl venerează însă ca pe un zeu.

Cuvântul „zeu” neaflându-se în vocabularul restrâns și special al lui Jerry, sinonimul „domnul Haggin” reprezenta pentru el omnipotența binefăcătoare și suverană.

Astfel că, atunci când omul îl luă sub braț și îl urcă în balenieră, câinele deveni neliniștit și simți că urma să se întâmple ceva deosebit. Negrii trecură imediat la vâsle. Nu mai fusese niciodată la bordul lui Arangi, care, cu fiecare efort făcut de vâslași, se mărea și se apropia de ei.

Cu o oră înainte, Jerry părăsea casa de pe plantație și cobora pe plajă ca să asiste le plecarea navei Arangi. În scurta lui viață, se bucurase de două ori la un asemenea eveniment. Ce era mai plăcut decât să alergi în galop pe plaja de nisip fin și, ghidat cu grijă de Biddy și Terrence, părinții lui, să ia parte la bucuria care stăpânea peste tot?

Să-i fugărești pe negri! Ce plăcere pentru Jerry, care-i detesta pe negri și știa că Biddy, mama lui, ca și Terrence, tatăl său, îi urau. Negrii erau făcuți ca să mârâi la ei. Excepție făceau doar servitorii din casă. Restul negrilor meritau să fie mușcați dacă intrau dincolo de zidurile ce trebuiau apărate. Biddy făcuse întotdeauna așa, Terrence la fel. Așa îl serveau pe zeul lor, domnul Haggin. Negrii erau bipede inferioare care serveau pe zeii lor, bipedezii albi. Locuiau în barăci situate în locul unde munceau, la o anumită distanță de casă, pe lângă care nu aveau voie să se aventureze.

Jerry era mic atunci când aflase la Ce pericole te expui când urmărești un negru. Trebuia să știe momentul în care să facă așa ceva. Atunci când domnul Haggin sau Derby sau Bob erau prin împrejurimi, putea să-i fugărească. Dacă nu era însă nimeni, era periculos. Trebuia să fii precaut, fiindcă, departe de ochii albilor, negrii nu se mulțumeau doar să strige și să mârâie. Atacau câinii cu pietre și ciomege.

Jerry o văzuse pe mama lui tratată astfel. Chiar el fusese pe jumătate amețit de o lovitură primită de la Godarmy, negru ce purta la gât un nasture de porțelan prins de un fir din fibră de cocos. Își mai amintea cățelul și o altă aventură, petrecută tot în câmp, pe vremea când fugărea negrii cu fratele său, Michael. Owmi, unul dintre cei urmăriți, putea fi recunoscut după faptul că purta pe piept rotițe luate dintr-un ceas vechi. Michael a primit atunci o lovitură atât de puternică în cap, că urechea lui stângă a fost zdrobită și de atunci aceasta n-a mai crescut, rămânând în locul ei doar o mică umflătură ascuțită.

Se mai întâmplaseră și alte lucruri. Cu două luni în urmă, fratele lui, Patsy, și sora lui, Kathleen, dispăruseră fără urmă. Domnul Haggin i-a căutat peste tot. A scotocit și tufișurile și a biciuit câțiva negri, dar n-a descoperit misterul. Numai Biddy și Terrence știau ce se întâmplase, dar nici Michael și Jerry nu erau cu totul străini. Cei doi nefericiți, Patsy și Kathleen, în vârstă de numai patru luni, au fiert în marmită, acolo, la barăci, iar pieile lor au fost arse. Jerry știa ceva despre asta, la fel ca părinții și fratele său, pentru că simțise mirosul de carne friptă. Terrence, în furia lui, chiar l-a atacat pe servitorul Mogom. A fost pedepsit cu severitate și legat de către domnul Haggin, care nu a simțit mirosul acela și deci nu a aflat nimic despre tragedie.

Dar când, pe plajă, poposeau negrii după ce-și încheiaseră orele de muncă, ducându-și pe cap lăzile cu lucrurile lor, ori când se urcau la bordul lui Arangi, era momentul potrivit ca să-i fugărești fără a risca prea mult. Era momentul în care puteai plăti vechile polițe. Ba chiar te puteai răzbuna pentru mai multă vreme căci, dacă ei urcau la bord, nu se întorceau așa repede, ba uneori deloc.

De exemplu, în dimineața aceea, Biddy și-a amintit de câteva lovituri de ciomag date de Lerumie. De aceea și-a înfipt colții în pulpa piciorului lui, iar acesta s-a prăbușit în apă cu lada ce conținea toată averea lui. Apoi, sigură de protecția oferită de domnul Haggin, mulțumit de episodul acela, a continuat, supărată, să latre după el.

De obicei, se afla la bordul navei Arangi un câine vagabond, din tufișuri, cu care Jerry și Michael se certau, lătrându-se reciproc, cât puteau de tare. O dată, Terrence care avea talia unui airedal și avea un curaj ieșit din comun, Terrence Magnificul, cum îi spunea Tom Haggin, a prins un câine vagabond, apărut din pădure, și i-a tras o bătaie la care Jerry, Michael, Patsy și Kathleen, care mai trăiau încă, au luat parte. Jerry n-a uitat senzația delicioasă pe care a trăit-o când ținea între colți bucata aceea cu păr ce mirosea a câine. Câinii vagabonzi erau la fel ca el, din aceeași specie, recunoștea acest lucru, dar difereau de rasa lui aristocratică. Erau de un nivel inferior, ca negrii față de domnul Haggin, de Derby sau Bob.