POVESTEA CU FRUMOASA ȘAMSENNAHAR ȘI CU ALI BEN-BEKAR. 1001 de nopti baseme arabe de citit la timp

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că trăia la Bagdad, sub domina care s-a întemeiat și s-a dus a califului Harun Al-Rașid, un tânăr negustor tare bine făcut și tare bogat, pe care îl chema Abalhassan ben-Taher. Era, neîndoielnic, cel mai frumos și cel mai muchelef dintre toți negustorii din sukul cel mare. Încât fusese ales de către căpetenia hadâmbilor de la sarai să rostuiască pentru cadâne toate lucrurile – bogasiuri sau nestemate – de care ele puteau să aibă trebuință; iar hanâmele acelea se bizuiau orbește pe bunul lui gust, și mai cu seamă pe nelimbuția lui, de destule ori pusă la încercare, în slujbele pe care îl însărcinau din când în când. Iar el nu pregeta niciodată a-i cinsti cu tot felul de răcoritoare pe hadâmbii care veneau să-i aducă poruncile, și de fiecare data să le dăruiască vreun peșcheș potrivit cu cinul pe care aceștia îl aveau pe lângă stăpânele lor. Încât tânărul Abalhassan era tare îndrăgit de toate femeile și de toți robii de la sarai, și până într-atâta, încât însuși califul îl baga în seamă într-un sfârșit; și, de cum îl văzu, îl îndrăgi pentru purtările lui alese și pentru chipul lui zarif și atâta de îndatoritor, și pentru obrazu-i atâta de blajin; și îi îngădui intrare slobodă la sarai, la orice ceas din zi ori din noapte; și, cum tânărul Abalhassan adăuga la toate, aceste haruri și darul cântatului și al stihuirii, califul, care nu punea nimica mai presus de un glas frumos și de o rostire aleasă, îl poftea adeseori să vină să-i țină tovărășie la masă și să-i ticluiască stihuri desăvârșit meșterite.

Încât prăvălia lui Abalhassan era cea mai cunoscută de către toți tinerii cilibii câți cuprindea Bagdadul, feciori de emiri și de veliți, precum și de către soțiile dregătorilor de viță aleasă și ale slujbașilor.

Or, unul dintre obișnuiții cei mai statornici ai prăvăliei lui Abalhassan era un tânăr cocon care ajunsese prietenul cel mai de suflet al lui Abalhassan, așa de frumos și de ispititor era. Îl chema Ali ben-Bekar și se trăgea din domnii cei de demult ai Persiei. Avea un boi vrăjitor, un chip cu niște obraji proaspeți și trandafirii, sprâncenele trase desăvârșit, dinții zâmbitori și o vorbă desfătătoare.

Într-o zi dar, pe când tânărul emir Ali ben-Bekar ședea în prăvălie lângă prietenul său Abalhassan ben-Taher, și pe când amândoi tăifăsuiau și râdeau, văzură cum vin zece fetișcane frumoase ca niște lune, care o înconjurau pe-o a unsprezecea, călare pe o catârcă înfotăzată în zarpale și cu scările de aur. Și accastă cea de a unsprezecea era acoperită cu un izar ae mătase trandafirie, pe care îl strângea peste mijloc o centură înhorboțită cu aur, lată de cinci degete și bătută în mărgăritare mari și în năstrăpate. Chipu-i era învăluit cu un iașmac străveziu, prin care ochii i se întrezăreau minunați! Pielea mâinilor ei se înfățișa vederii precum însăși mătasea, și odihnitoare în albeața ei; iar degetele-i, grele de olmazuri, nu păreau decât și mai măiestrite. Cât despre boiul și despre nurii ei puteau fi prepuși minunați, judecând după puținul ce se putea zări23.

Când alaiul ajunse la ușa prăvăliei, copila, sprijinin-du-se pe umerii roabelor, puse piciorul la pământ și intră în prăvălie, urând bună pace lui Abalhassan, care îi întoarse urarea cu semnele celei mai adânci cinstiri, și sări sa orânduiască pernele și divanul spre a o pofti să ia loc, și se trase numaidecât oleacă mai de-o parte, ca să aștepte poruncile ei. Și tinerica începu să aleagă fară luare-aminte câteva bogasiuri de zarafir; câteva giuvaieruri și câteva șipuri cu zemuri de trandafiri; și, întrucât nu avea de ce să se sfiască de Abalhassan, își săltă o clipită vălul cel gingaș de pe față și făcu să strălucească astfel, fară de ascunzișuri, toată frumusețea ei.

Or, de cum zări acel chip atâta de frumos, tânărul emir Ali ben-Bekar se simți răpit de minunare, și patima i se aprinse în adâncul lăuntrurilor; pe urmă, întrucât, din bună-cuviință, vru să se depărteze, copila cea nurlie, care îl băgase de seamă și care și ca fusese la fel de tulburată tainic, îi spuse lui Abalhassan cu glasul ei minunat:

— Nu vreau să fiu pricina plecării mușteriilor tăi. Poftește-l, așadar, pe tânărul acela să nu plece!

Și zâmbi vrăjitor.

La vorbele ei, emirul Ali ben-Bekar fu în vipia dorurilor și, nevrând să rămână dator în curtenie, îi spuse codanei:

— Pe Allah! o, stăpână a mea, dacă am vrut să plec nu a fost numai de teama să nu fiu stânjenitor, ci și pentru ca văzându-te, m-am gândit la stihurile poetului:

O, tu cel ce privești mărețul soare, Nu-l vezi cum arde-n slava-i stătătoare Pe care ochi de om nu-i s-o măsoare?

Crezi tu că fară aripi ai fi-n stare S-ajungi la el în ceruri? Sau crezi oare Că el până la ține-o să coboare?

Când auzi stihurile acelea procitite cu un glas tânguitor, fetișcana fu vrăjită de simțământul gingaș care le stârnise, și fu încă și mai aprig răpită de înfățișarea chipeșă a celui îndrăgostit de ea. Încât îi aruncă o privire lungă și zâmbitoare, pe urmă îi făcu semn tânărului negustor să se apropie și îl întrebă în șoaptă:

— Abalhassan, cine este tânărul și de unde este?

El răspunse:

— Este emirul Ali ben-Bekar, coborâtor din domnii Persiei. E tot atâta de mărinimos pe cât e de frumos. Și e cel mai bun prieten al meu.

Cadâna urmă:

— E drăguț! Așa că să nu te minunezi, Abalhassan. Dacă în curând după plecarea mea vei vedea că vine o roabă de-a mea să vă poftească, pe tine și pe el, să veniți la mine. Întrucât as vrea să-i dovedesc că se află la Bagdad saraiuri mai mândre, femei mai frumoase și almee mai iscusite decât la curtea domnilor persiani!

Iar Abalhassan, căruia nu-i trebuia mai mult ca să priceapă, se temeni și răspunse:

— Pe capul și pe ochii mei!

Atunci tânăra hanâmă își trase la loc iașmacul peste obraji și ieși, lăsând în urmă-i o mireasmă de rochii ținute numai în santal și în iasomie.

Cât despre Ali ben-Bekar, odată copilandra plecată, rămase un bun răspas de vreme fară să mai știe ce spune, și până într-atâta că Abalhassan fu nevoit să-i atragă luarea-aminte că mușteriii băgau de seamă zbuciumul lui și începeau să se mire. Iar Ali ben-Bekar răspunse:

— O, ben-Taher, cum să nu fiu zbuciumat și mirat eu însumi când îmi văd sufletul cum dă să-mi fugă din trup ca să se ducă după luna aceea care îmi silește inima să se dăruiască fară a se mai chibzui cu mintea?

Pe urmă adăugă:

— O, ben-Taher, fie-ți milă! cine este copila aceea pe care pari a o cunoaște? Grăbește-te de-mi spune!

Abalhassan răspunse:

— Este cadâna de inimă a emirului drept-credincioșilor! Numele ei este Șamsennahar24. E răsfățata de calif. cu hatâruri care de-abia dacă i se aduc chiar și sultanei Seit-Zobeida, soția legiuită. Are un sarai numai al ei, unde poruncește ca stăpână deplină, fară a fi pusă sub veghea hadâmbilor, întrucât califul are o încredere fară de margini în ea; și pe drept temei, căci, dintre toate femeile de la sarai, măcar că e cea mai frumoasă, ea este cea care face ca roabele și hadâmbii să șușotească cel mai puțin, cu clipeli de ochi.

Or, de-abia isprăvise Abalhassan de dat aceste lămuriri prietenului său Ali ben-Bekar, că o roabă micuță se și ivi și se duse drept la Abalhassan și îi spuse la ureche:

— Stăpâna mea Șamsennahar vă poftește, pe tine și pe prietenul tău!

Și numaidecât Abalhassan se ridică, îi făcu semn lui Ali ben-Bekar și, după ce încuie ușa de la prăvălie, o urmă, însoțit de Ali, pe roaba cea micuță, care mergea înaintea lor și care îi duse astfel la chiar saraiul califului Harun Al-Rașid.

Și deodată emirul Ali se socoti ajuns în chiar sălașul ginnilor, unde toate lucrurile sunt atâta de frumoase, încât ar crește păr pe limbă până a dovedi să le zugrăvească. Ci roaba cea mărunțică, fară a le da păs să-și mărturisească uluirea, își plesni palmele una de alta și pe dată se și ivi o arăpoaică încărcată cu o sinie plină cu mâncăruri și cu poame, pe care o puse pe o sofa; și chiar numai mireasma ce se revărsa din ele era un balsam minunat pentru nări pentru inimă, încât roaba cea mărunțică nu pregetă a-i pofti cu cinstiri până peste poate să guste și, după ce se saturară bine, le aduse ligheanul și olul de aur plin cu apă înmiresmată pentru mâini; pe urmă le aduse un ibric minunat, împodobit cu adamanturi și rubine, și plin cu apa de trandafiri, și le turnă din el și într-o palmă și în cealaltă, pentru barbă și pentru obraji; după care le aduse mirosne de aloe într-o cățuie micuță de aur, și le înmiresmă hainele, cum e datina. Și, când isprăvi, deschise o ușă de la sala în care se aflau și îi rugă să poftească după ea. Și îi duse într-o sală mare, durată răpitor.

Era într-adevăr o sală străjuită de o boltă sprijiniră pe optzeci de pilaștri străvezii din cea mai curată alabastra. Cu picioarele și cu frunțile cioplite cu un meșteșug gingaș, și împodobiți cu zugrăveli de păsări și de dihănii cu patru picioare. Iar bolta era zugrăvită toată, pe un câmp de aur, cu linii colorate și vii la privire, ce înfățișau întocmai împletiturile de pe chilimul cel mare cu care era așternută sala. Și, în locurile goale dintre pilaștri, se aflau oluri mari și minunate cu flori, sau numai niște șipuri mari, goale, da frumoase de chiar frumusețea lor și de a trupurilor lor de jaspă, de agată și de cleștar. Și sala aceea da de-a dreptul către o grădină care la intrare înfățișa, din pietricele colorate, zugrăviturile de pe chilim: ceea ce făcea ca bolta, sala și grădina să se dealungească sub cerul gol și sub albastrul liniștit.

Or, pe când Ali ben-Bekar și Abalhassan se minunau de întocmirea aceea măiastră, zăriră, așezate roată, cu sănii țâșnitori, cu ochii negri și cu obrajii trandafirii, zece fetișcane care țineau fiecare în mână câte o lăută…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută cincizeci și treia noapte spuse:

…și cu obrajii trandafirii, zece fetișcane care țineau fiecare în mână câte o lăută. Și, la un semn al micuței roabe de taină, toate deodată cântară un pestref atâta de duios, încât emirul Ali, a cărui inimă era plină de chipul frumoasei Șamsennahar, simți lacrimile cum îi năboiesc pleoapele. Și îi spuse prietenului său Abalhassan:

— Ah, fratele meu! simt că mi se topește inima! Iar sunetele acestea îmi vorbesc într-o limbă care îmi face sufletul să plângă, fară ca să știu bine de ce!

Abalhassan îi spuse:

— Tinere doamne al meu, stai cu sufletul liniștit și da toată luarea-aminte la cântarea aceasta ce făgăduiește sa fie minunată datorită frumoasei Șamsennahar care pesemne că are să se ivească în curând!

Într-adevăr, de-abia isprăvi Abalhassan vorbele acestea că pe dată cele zece tinere se și ridicară toate deodată și, unele ciupind strunele, altele dărăbănind din dairale, viersuiră cântecul acesta ca pestref:

O, cerule, privești adeseori Spre noi cu zâmbet cald de mulțumire;

O, lună, pune-ți hainele de nori Și-nfasură-te-n vălul lor subțire;

Iar soare tu, atotbiruitor, Te du și lasă noaptea să se-nsire!

Și cântărețele se opriră, ca să aștepte răspunsul pe care îl viersui numai una dintre cele zece:

Ochilor, iată, iată mândra lună!

Căci ne e oaspe mândrul, craiul soare, Venit acum la noi să se supună Către Șamsennahar cu închinare!

Atunci emirul Ali, care îl întruchipa pe chiar soarele Acela, se uită spre partea dimpotrivă și văzu, într-adevăr, cum veneau douăsprezece arăpoaice tinere ce purtau pe umeri un jeț de argint-lamur, acoperit cu un polog de catifea, și pe care ședea o femeie ce încă nu se putea zări, adăpostita cum era sub un văl mare de borangic ce se unduia dinaintea pologului. Și arăpoaicelc erau cu sânii goi și cu picioarele desculțe; iar o maramă de mătase și zarafir, petrecută pe după mijloc, întărea belșugurile trupești ale purtătoarelor. Și, când ajunseră în mijlocul cântărețelor, puseră jos încetișor jețul de argint și se traseră îndărăt sub pomi.

Atunci o mână împinse perdelele la o parte, și niște ochi străluciră pe un chip de lună; era Șamsennahar. Și era îmbrăcată într-o mantie largă de bogasiu ușor, albastru pe aur, înstelată cu mărgăritare și rubinuri, nicidecum puse cu ghiotura, ci puține ca număr – numai ca totul era de un gust și de un preț fară de seamăn. Atunci, cu perdelele date la o parte, Șamsennahar își săltă cu totul iașmacul, și se uită zâmbind la emirul Ali, și își plecă ușor capul. Și emirul Ali se uită la ea suspinând și își vorbiră amândoi într-o limbă mută prin care, în câteva clipite, își spuseră mai multe lucruri decât ar li putut să-și spună într-un lung răspas de vreme.25

Și Șamsennahar izbuti într-un sfârșit să-și desprindă privirile din ochii lui Ali ben-Bekar, spre a porunci roabelor să cânte. Atunci una dintre ele zori să-și înstruneze lăuta și cântă:

Ursită, tu! când doi îndrăgostiți, Bătuți de-același dor, stau și suspină, Privindu-se-ndelung și ispitiți De-mbrățișări – au nu tu ești de vină?

Iubita spune: „Incă un sărut, Iubitule, mai dă-mi, pe viața-mi toată!

Ți-l voi întoarce, dacă ți-a plăcut, La fel de cald, o dată, și-ncă-o dată!”

Atunci Șamsennahar și Ali ben-Bekar scoaseră un oftat; iar a doua cântăreață, pe un alt glas, la un semn al cadânei, spuse:

Iubite, dulcea mea lumină Pe floarea ochilor, pe gură!

O, trup prin care se strecoară A buzelor mele băutură!

Iubitule, când te-am zărit Întâia oară, ca-n povesti, Ah, frumusețea mi-a șoptit: „Iacătă-l! Mâini dumnezeiești L-au izvodit! Și ca alintu-i, Al unor horbote cerefti -

Să-l cauți pururi fi să-l jindui”26

La stihurile acestea, emirul Ali ben-Bekar și frumoasa Șamsennahar se priviră îndelung; și o a treia cântăreață spunea:

Clipele de fericire Trec ca repezite ape.

Grabnic trista vestejire Peste noi așterne pleoape.

Nu mai sta în șovăire Când iubirea e aproape.

Soarbe bucuria-ntreagă, Căci nădejdea-n ea-i deșartă:

Anii tineri iute pleacă.

Frumusețea se deșartă.

Clipa care-acum te leagă N-o lăsa în van să ardă!

Când cântăreața isprăvi cântecul, emirul Ali scoase un oftat lung și, neputând să-și stăpânească mai mult tulburarea, lăsă lacrimile să-i curgă, suspinând. La priveliștea aceea, Șamsennahar, care nu era mai puțin tulburată, se porni să plângă și ea la fel și, neputând să-și înfrâne patima, se ridică din jeț și porni repede spre ușa sălii. Și numaidecât Ali ben-Bekar alergă și el într-acolo și, ajungând în spatele perdelei celei mari de la ușă, se întâlni cu iubita lui; și tulburarea le fu atâta de mare și bucuria atâta de amarnică, încât leșinară unul în brațele celuilalt; și neîndoielnic că s-ar fi prăbușit pe jos, de nu i-ar fi sprijinit slujnicele care o urmau de departe pe stăpână și care zoriră să-i ducă pe amândoi pe un divan unde îi ajutară să-și vină în simțiri, stropindu-i din belșug cu apă de flori și dându-le să miroasă mirosne întremătoare.

Or, cel dintâi lucru pe care îl făcu Șamsennahar când își veni în fire fu de a se uita împrejurul ei; și zâmbi fericita când dete cu ochii de iubitul său Ali ben-Bekar; și, întrucât nu îl vedea pe Abalhassan ben-Taher, întrebă cu îngrijorare de el. Or, Abalhassan, din bună-cuviință, se trăsese mai încolo, și de altminteri nu fară de teamă pentru urmarea grea pe care putea s-o aibă nebunia aceea, daca ar fi ajuns să se dea în vileag la sarai. Dar de cum pricepu că hanâma întreabă de el, înaintă cu cinstire și se temeni dinaintea ei. Iar Șamsennahar îi spuse:

— O, Abalhassan, cum îți voi prețui vreodată pe măsura binele ce ni l-ai făcut? Mulțumită ție am ajuns sa cunosc ce are lumea mai vrednic de iubit printre fapturile ei, și clipele acestea fară de asemuire când sufletul mi se curmă de beția fericirii! Fii încredințat, ben-Taher, că Șamsennahar nu are să fie nicidecum o nerecunoscătoare!

Și Abalhassan se temeni adânc dinaintea cadânei, cerând de la Allah pentru ea împlinirea tuturor dorurilor pe care sufletul ei și le-ar putea râvni. Atunci Șamsennahar se întoarse către iubitul ei Ali ben-Bekar și îi spuse:

— O, stăpâne al meu, nu mă îndoiesc de dragostea ta. Măcar că a mea întrece ca tărie toate simțămintele pe care ai putea să le ai tu pentru mine. Dar vai! ce soartă-i și soarta mea, de a fi legată de saraiul acesta și de a nu putea să dau voie slobodă iubirii mele.

Și Ali ben-Bekar răspunse:

— O, stăpână a mea, chiar că dragostea ta m-a pătruns pană într-atâta, încât s-a întrețesut cu sufletul meu și s-a făcut una cu el, atâta de desăvârșit, încât chiar și după moartea mea sufletul meu are să-l păstreze în adâncu-i pe veci! Ah, ce nenorociți suntem că nu putem să ne iubim în voie!

Și, când încheie vorbele acestea, lacrimile năpădiră ca o ploaie obrajii emirului Ali și, ca urmare, și pe cei ai frumoasei Șamsennahar. Și Abalhassan veni lângă ei și le spuse:

— Pe Allah! nu pricep nimic din planșetele voastre, de vreme ce vă aflați laolaltă! Ce-ar mai fi dacă ați fi despărțiți? Chiar că nu este nicidecum ceasul acuma să vă mohorâți, ci să vă înseninați și să vă petreceți vremea în bucurie și voioșie!

La vorbele acestea ale lui Abalhassan, căruia învățase să-i prețuiască sfaturile, frumoasa Șamsennahar își șterse lacrimile și făcu semn uneia dintre roabe, care numaide cât ieși pentru o clipită spre a se întoarce urmată de mai multe slujnice care purtau pe capetele lor niște tablale mari de argint, pline cu tot felul de bucate ispititoare. Si, odată acele tablale puse jos pe chilimuri între Ali ben-Bekar și Șamsennahar, slujnicele se traseră îndărăt lângă perete și înlemniră.

Atunci Șamsennahar îl pofti pe Abalhassan să șadă jos dinaintea lor, în jurul tăvilor de aur bătut, pe care se rotunjeau pometurile și abureau plăcintele. Și cu chiar degetele ei, cadâna începu să întocmească dumicate de pe fiecare tavă și să le pună chiar ea între buzele iubitului său Ali ben-Bekar. Și nu îl uită nici pe Abalhassan ben-Taher. Și, după ce mâncară, tăvile de aur se ridicară și se aduse un ibric gingaș de aur și un lighean de argim bătut; și se spălară pe mâini cu apa înmiresmată ce li se turnă. După care șezură iarăși jos, iar tinerele arăpoaiee le aduseră niște cupe de agată colorate, puse pe niște farfuriuțe de argint-lamur și pline cu un vin ales, care chiar și numai cu înfățișarea lui învoioșa ochii și învâlvora sufletul. Iar ei băură încetișor, privindu-se lung; și, odată cupele golite, Șamsennahar le lăsă pe toate roabele să plecc, și nu mai opri lângă ea decât cântărețele.

Atunci, cum se simți ispitită întru totul să cânte, Șamsennahar îi ceru uneia dintre cântărețe să încerce mai întâi un pestref, spre a-i da glasul; iar cântăreața își înstrună numaidecât lăuta și cântă încetișor:

Suflete-al meu, te-ai topit!

Mâinile dragostei grele Te-au răvășit și-ai zvârlit Vântului tainele mele!

Suflete, unde te duci?

Eu te păstram în veghere, Și-acuma iacătă fugi Spre cel care ți-e durere!

Curgeți, voi lacrimi, șuvoi, Spre cruntul ce mi-e izbăvire!

Ah, lacrimi de flacără, voi Aprinse de-aceeași iubire!

Atunci Șamsennahar întinse mâna, umplu o cupă și o bau până la jumătate, apoi i-o întinse emirului Ali, care o luă și bău, cu buzele puse pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută cincizeci și patra noapte spuse

…și bău, cu buzele puse chiar pe locul pe care îl atinseseră buzele iubitei lui, în vreme ce strunele lăutelor tremurau duios sub degetele cântărețelor. Și Șamsennahar făcu încă un semn uneia dintre cântărețe spre a-i cere să cânte ceva pe un glas oleacă mai adânc. Și tânăra roabă murmură încetișor:

Dacă lacrimile grele Scaldă ochii mei întruna, Dacă-n fundul cupei mele Dau de lacrimi totdeauna, Dacă pururi pentru mine E izvorul lor mai darnic Decât olurile pline Dintr-o mâna de paharnic, -

Inimă, pe-Allah! ia, soarbe Băutura mult amară:

E-un prisos de doruri oarbe Ce din ochii-mi arși coboară!

În clipita aceea, Șamsennahar se simți amețită cu totul de sunetele înduioșate ale cântecelor și, luând o lăuta din mâinile uneia dintre femeile ce ședeau la spatele ei, închise ochii pe jumătate și cântă din tot sufletul stihurile acestea minunate:

Lumină-a ochilor mei, dor, Tu, căprior din plai ceresc, Când pleci de lângă mine mor, Când te apropii mă topesc!

Trăiesc arzând – și-n bucurie Mă sting asa, ca o făclie.

De sărutarea gurii tale Se umple-al zării coviltir, Ca de-o mireasmă de petale Într-al pustiului ceair, Și-nfiorezi blajine seri Cu freamăt lung de palmieri.

Ia seama, vânt de seară lin!

Prea-i umbli împrejur pribeag, Și tremurând de lung suspin Tu buzele-i săruți cu drag, Și-n tainică îmbrățișare Gropițele-i ispititoare!

Ah, mirosul de iasomie Al frumuseții-mbătătoare, Prin moalea pânză străvezie A hainei albe și uțoare.

Ah, trupul tânăr, de argint, Ca piatra-n lună strălucind.

Ah, gustul gurii-amețitor Și-ai buzei trandafir de foc, Și dragi obrajii-i vrăjitori, Și mlădiosul lui mijloc.

Ah, ochii-i ca pierduți în vise Pe după pleoapele închise!

Of inimă, cum te vor pierde Ispitele acestea toate Făcute-anume să desmierde, Comori adânci de nestemate!

Ia seama: cu săgeata-i blânda Sta crunta dragoste la pândă! 27

Când auziră cântecul acesta al frumoasei Șamsennahar, Ali ben-Bekar și Abalhassan ben-Taher erau să-și ia zborul ca-n vrajă; pe urmă se cutremurară de încântare și scoaseră niște „Ya Allah!” de o adâncime fară de seamăn, pe urmă râseră și plânseră; iar emirul Ali, tulburat până peste poate, apucă o lăută și i-o întinse lui Abalhassan. Rugându-l să-i țină hangul la ceea ce avea să cânte. Atunci închise ochii și, cu capul plecat și sprijinit în palmă, cântă cu glas încetișor cântecul acesta din țara lui:

Paharnice, ascultă!

Atâta de frumos e chipul drag Că, de-aș fi domn al lumii, lumea toată Cu măndrele-i cetăți i-aș pune-o-n prag, Doar să mă lase să-i sărut o dată Obrazul pentru care gem și zac!

Chiar benghii frumuseții-s de prisos Pe fața-i numai vis și strălucire;

Nu-i trandafir pe lume mai frumos, Nici catifea cu puful mai subțire -

Pe lângă ea e totul mai prejos!

Și stihurile fură spuse de emirul Ali ben-Bekar cu un glas întru totul minunat! Or, chiar în clipita când cântecul se stingea, tânăra roabă de taină a frumoasei Șamsennahar veni în fugă, tremurând de speriată, și spuse către Șamsennahar:

— O, stăpâna mea, Massrur și Afif și alți hadâmbi de la sarai sunt la poartă și cer să-ți vorbească!

La vorbele acestea, emirul Ali și Abalhassan și toate roabele se tulburară până peste poate, ba se și cutremurară pentru viața lor. Dar Șamsennahar, care numai ca rămăsese liniștită, zâmbi gingaș și le spuse tuturora:

— Țineți-vă firea! Și lăsați pe mine!

Pe urmă îi spuse roabei sale de taină:

— Du-te și ține-i de vorbă pe Massrur și pe Afif și pe ceilalți, și spune-le să ne dea răgaz să-i primim pe potriva cinului lor!

Apoi le porunci roabelor să închidă toate ușile de la sală și să tragă perdelele cele mari. După care îi pofti pe emirul Ali și pe Abalhassan să nu se miște din sală și să nu aibă nici o teamă; apoi, urmată de toate cântărețele, ieși din sală pe ușa care da spre grădină și porunci ca ușa sa fie închisă în urma ei; și se duse sub pomi, să șadă în jețul pe care avusese grijă a porunci să fie mutat acolo. Luă o înfățișare zaifa, porunci uneia dintre copile s-o frece pe picioare, iar celorlalte să se tragă mai la o parte, în vreme ce trimise o tânără arăpoaică să deschidă ușa de la intrare lui Massrur și celorlalți.

Atunci Massrur și Afif și cei douăzeci de hadâmbi, cu iataganele în mâini și cu seleafuri late la brâu, înaintară si, de departe de tot, se frânseră până la pământ și se închinară dinaintea cadânei, cu semnele de cinstire cele mai adânci. Și Șamsennahar spuse:

— O, Massrur, deie Allah să-mi fii aducător de vești hune!

Și Massrur răspunse:

— Inșallah, o, stăpână a mea!

Pe urmă se apropie de jețul cadânei și spuse:

— Emirul drept-credincioșilor îți trimite urări de bună pace și îți spune că dorește fierbinte să te vadă! Și îți dă de știre că ziua aceasta i s-a dovedit plină de bucurie și binecuvântată ca nealta; și vrea s-o încheie lângă tine, spre a-i fi întru totul minunată. Și ar vrea să afle mai întâi părerea ta în această privință, și dacă ți-ar plăcea mai mult să te duci tu la sarai, ori mai degrabă să-l primești la tine, chiar aici!

La vorbele acestea, frumoasa Șamsennahar se ridică și se temeni și sărută pământul, spre a arăta că socotește dorința califului ca pe o poruncă, și răspunse:

— Sunt roaba prea supusă și mult norocită a emirului drept-credincioșilor. Încât mă rog ție, o, Massrur, să-i spui stăpânului nostru cât de bucuroasă sunt să-l primesc și cât de luminat va fi saraiul acesta de venirea lui!

Atunci căpetenia hadâmbilor și alaiul său grăbiră sa plece, iar Șamsennahar se repezi numaidecât în sala în care se afla iubitul ei și, cu lacrimile în ochi, îl strânse la piept și îl sărută pătimaș, iar el, la fel; apoi ea îi mărturisi cât de amărâtă era să-i spună bun-rămas mai repede decât s-ar fi așteptat. Și amândoi începură să plângă, unul în brațele celuilalt. Iar emirul Ali izbuti într-un sfârșit să i spună iubitei sale:

— O, stăpână a mea, fie-ți milă! îngăduie-mi să te strâng, să te simt pe toată lipită de mine, să mă bucur de atingerea vrăjită cu tine, întrucât ceasul neabătut al despărțirii este aproape! Voi păstra în carnea mea atingerea aceasta scumpă, și în suflet amintirea ei! Îmi va fi o mângâiere la despărțire și o alinare la mâhnire!

Ea răspunse:

— O, Ali! pe Allah! doar pe mine mă va topi mâhnirea, pe mine care rămân în saraiul acesta numai cu amintirea ta! Tu, o, Ali, vei avea toate sukurile ca să te veselești, și toate copilele și pe toate cele de pe ulițe; nurii lor și ochii lor codați te vor face s-o uiți pe deznădăjduita de Șamsennahar, iubita ta; și clinchetul de cleștar al brațărilor lor va spulbera poate până și orice urmă a chipului meu din ochii tăi! O, Ali, cum voi mai putea de-acum să îndur clocotul durerii mele, ori să-mi înăbuș în gât țipetele și să le preschimb în cântecele pe care mi le va cere stăpânul drept-credincioșilor? Cum va mai putea sa îngaime limba mea sunetele viersuirii, și cu ce zâmbet voi mai putea să-l întâmpin și pe el, când doar tu poți să-mi faci sufletul zâmbitor? Ah, cu ce priviri neabătute am să țintuiesc locul pe care ai stat tu lângă mine, o, Ali! Și mai cu seamă cum voi putea, fară a muri, să duc la buzele mele cupa împărtășită pe care mi-o întinde emirul drept-credincioșilor? De bună seamă că bând, o otravă fară de milă are să mi se reverse în vine! Și atunci, ce ușoară îmi va fi moartea, o, Ali!

În clipita aceea, pe când Abalhassan ben-Taher tocmai da să-i aline îndemnându-i la răbdare, roaba de taină veni în fugă s-o prevestească pe stăpână-sa de losirea califului. Atunci Șamsennahar, cu ochii plini de lacrimi, nu mai avu decât răgazul să-l sărute pentru cea din urmă oară pe iubitul său și îi spuse roabei:

— Călăuzește-i cât mai repede la hruba care dă cu un capăt spre țărmul Tigrului, iar cu celălalt capăt spre grădina; și când noaptea are să fie destul de întunecată, să-i ajuți să iasă pe furiș la țărmul apei!

După ce spuse vorbele acestea, Șamsennahar își sugruma suspinele care o înăbușeau, spre a da fuga dinaintea califului ce venea dinspre partea cealaltă.

La rându-i, roaba cea micuță îi călăuzi pe emirul Ali fi pe Abalhassan la hruba aceea și plecă, după ce îi liniști și după ce închise cu grijă poarta în urma sa. Ei atunci se pomeniră în întunecimea cea mai mare; dar peste câteva clipite, prin ferestrele zăbrelite, zăriră o lumină în mare care, apropiindu-se, le îngădui să vadă un alai alcătuit din o sută de copii hadâmbi arapi, care țineau în mâini făclii aprinse; iar acei o sută de copii hadâmbi erau urmați de o sută de hadâmbi bătrâni din paza de rand a femeilor din sarai, și fiecare ținea în mână câte un iatangan; iar în urma lor, la douăzeci de pași, falnic, cu căpetenia hadâmbilor înainte, înconjurat de douăzeci de roabe albe ca luna, venea califul Harun Al-Rașid.

Califul venea așadar cu Massrur înainte-i; și îl avea de-a dreapta sa pe cel de al doilea ceauș de hadâmbi, Afif. Și chiar că era falnic până peste poate, și frumos, și prin sineși și prin toată strălucirea pe care o revărsau asupra-i făcliile robilor și nestematele femeilor! Și păși așa, în zvoana de lăute cu care deodată porniseră să cânte roabele, până la Șamsennahar care se temenise la picioarele lui. Îar el grăbi să-i ajute a se ridica, întinzându-i o mană pe care ea și-o duse la buze; apoi, bucuros cu totul de-a o vedea, califul îi spuse:

— O, Șamsennahar, grijile domniei m-au împiedicat de atâta amar de vreme să-mi odihnesc ochii pe chipul tău! Ci Allah mă miluiește cu seara aceasta minunată, spre a-mi bucura din plin ochii cu frumusețile tale!

Apoi se duse să stea în jețul de argint, pe când cadâna șezu jos dinaintea lui, iar celelalte douăzeci de femei alcătuiră o roată împrejurul lor, pe niște scaune rânduite la aceeași depărtare unul de altul. Cât despre cântărețele din lăute și cântărețele din gură, acelea alcătuiră o alta ceată, în preajma cadânei, pe când hadâmbii toți, și copii și bătrâni, se traseră mai de-o parte, cumu-i orânda, pe sub pomi, ținând aprinse mai încolo făcliile, ca să-l lase astfel pe calif să se desfete în tihnă de boarea înserării.

După ce șezură jos și după ce toată lumea fu la locul ei, califul le făcu un semn cântărețelor și numaidecât una dintre ele, celelalte ținându-i isonul, cântă proslăvirea aceasta vestită, pe care califul o îndrăgea mai mult decât pe toate cele câte i se cântau, pentru frumusețea stihuirii ei și pentru belșugul de triluri de la sfârșituri:

Copilo, Zorii-n rouă scaldă Frumosul florilor alai, Și toate florile tresaltă La adierile de rai.

Dar ochii tăi, Iubito, Ochii-ți sunt izvoare De tihnă-adăncă și de dor, Aprinsa buzelor vâlvoare O scald în limpezimea lor.

Dar gura ta, Frumoaso, Gura-ți luminată De-al perlelor șirag ceresc Mi-e stup de miere fermecată Pe care-albinele-l râvnesc! 28

Și, după stihurile acestea minunate, cântate cu glas pătimaș, cântăreața tăcu. Atunci Șamsennahar îi făcu semn roabei sale de inimă care îi pricepea dragostea pentru emirul Ali, și aceea, pe un cu totul alt glas, cântă stihurile acestea ce se potriveau atâta de bine cu simțămintele din adânc ale cadânei pentru Ali ben-Bekar:

Când copila beduină Intălnește-n drum vreodată Un frumos flăcău călare, Se-nroșește biata fată Și obrazul i se face Într-o singură clipită Ca o floare de leandru Din Arabia-nsorită.

Stinge-n sufletul tău focul, Beduino fară minte!

Dragostea ne arde viața -

Ia aminte, ia aminte!

Fugi și-ascunde-te sfioasă În pustiurile tale -

Călăreții-n urmă lasă Numai dor și numai jale! 29

Când auzi stihurile acestea, frumoasa Șamsennahar fu străbătută de o tulburare atâta de vie, încât se răsturnă din jeț și se prăbuși leșinată în brațele slujitoarelor sale, care săriseră în ajutorul ci.

La priveliștea aceea, emirul Ali, care, pitit îndărătul ferestrei văzuse totul, dimpreună cu prietenul său ben Taher, fu cuprins și el, din dragoste, de o durere…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o suta cincizeci și cincea noapte spuse:

…fu cuprins și el, din dragoste, de o durere atâta de vie, încât se prăbuși la fel, cât era de lung, leșinat, în brațele prietenului său Abalhassan ben-Taher. Atunci Abalhassan rămase până peste poate de năuc din pricina locului în care se aflau; și cum degeaba căută apă, în întunecimea aceea, spre a-l stropi pe obraji pe prietenul său, văzu deodată ușa de la hrubă că se deschide și ca intră, cu sufletul la gură, roaba cea de taină a frumoasei Șamsennahar, care îi spuse cu glas speriat:

— O, Abalhassan, ridicați-vă repede, tu și prietenul tău; am să vă ajut numaidecât pe amândoi să scăpați de aici; întrucât totul este într-un vălmășag care nu prevestește nimic bun pentru noi, și tare mă socot că aceasta-i ziua noastră cea mai de pe urmă! Așa că veniți amândoi după mine, ori suntem morți cu toții!

Și Abalhassan îi spuse:

— O, copilă preavrednică, tu nu vezi în ce stare este prietenul meu? Vino și te uită!

Când îl văzu pe emirul Ali leșinat jos pe preș, roaba se repezi la o sinie știută de ea, pe care se aflau tot soiul de sticluțe, luă un stropitor cu apă de flori și începu sa răcorească chipul tânărului, care în curând își veni în simțiri. Atunci Abalhassan îl săltă de umeri, iar copila de picioare, și îl cărară amândoi afară din hrubă, și il coborâră până la poalele saraiului, pe malul Tigrului. Atunci il puseră binișor pe o laviță ce se afla acolo; iar copila își plesni palmele și numaidecât se și ivi un caic în care nu se afla decât un vâslaș, care zori să tragă la țărm și să vină la ei. Apoi, fară a rosti o vorbă, numai la un semn al roabei de taină, îl luă pe emirul Ali în brațe și îl așeză în luntre, unde intră și Abalhassan, fară de zăbavă.30

Cât despre copila roabă, d-apoi ea își ceru iertare că nu putea să-i însoțească mai departe, și le ură bună pace, cu un glas jalnic până peste poate, spre a se întoarce în fugă la sarai.

Când caicul ajunse la țărmul dimpotrivă, Ali ben-Bekar, venindu-și în fire cu totul datorită boarei răcorite, și a apei, putu de data aceasta, sprijinit de prietenul său, sa pună piciorul pe pământ. Dar fu nevoit să șadă repede jos pe o piatră, așa de tare își simțea sufletul cum i se duce. Iar Abalhassan, nemaiștiind cum să iasă din încurcătură, îi spuse:

— O, prietene, fă-ți curaj și întărește-ți inima; întrucât chiar că locul acesta-i departe de a fi un loc de odihnă; că țărmurile de aici sunt năpădite de tâlhari și de răufăcători. Oleacă de dârzie doar, și avem să fim Ia adăpost, nu departe de aici, în casa unui prieten al meu care locuiește colo, pe aproape de lumina aceea pe care o vezi!

Apoi îi spuse:

— În numele lui Allah!

Și îl ajută pe prietenul său să se ridice și, încetișor, luă cu el calea către casa aceea, la poarta căreia nu zăboviră a ajunge. Atunci Abalhassan bâtu în poartă, măcar că era la ceas târziu, și numaidecât veni careva să le deschidă; iar Abalhassan, după ce fu cunoscut, fu poftit pe data înăuntru, cu multă dragoste, dimpreună cu prietenul său. Și nu pregetă a născoci o pricină oarecare spre a da temei faptului că se aflau acolo și venirii lor, în starea aceea, la un ceas atâta de nepotrivit.31

Iar în casă, unde cinstirea oaspeților fu îndeplinita după datinele ei minunate, își trecură noaptea toată, fară a fi sâcâiți cu întrebări nelalocul lor. Și amândoi păsuiră o noapte amară: Abalhassan din pricină că nu era dedat să doarmă altundeva decât în casa lui și că mai era și apăsat de gândul la îngrijorările alor lui în privința sa; iar emirul Ali din pricină că vedea mereu dinaintea ochilor chipul frumoasei Șamsennahar, pălindă și leșinată de chin în brațele slujnicelor, la picioarele califului.

Încât, de cum se lumină de ziuă, își luară bun-rămas de la gazdă și se îndreptară spre cetate și, în pofida marei anevoințe la mers a lui Ali ben-Bekar, nu zăboviră sa ajungă pe ulița pe care se aflau casele lor. Dar întrucât cea dintâi poartă la care ajunseră fu cea a lui Abalhassan. Acesta îl pofti pe prietenul său cu multă stăruință să intre mai întâi să se odihnească la el, nevroind să-l lase singur într-o stare așa de rea. Și le spuse slugilor să-i gătească odaia cea mai bună din casă și să aștearnă pe jos saltelele pe care le păstra înfășurate în niște dulapuri mari, anume pentru prilejuri ca acesta. Și emirul Ali, ostenit de parcă ar fi umblat zile în șir, nu mai avu decât puterea sa se lase să cadă pe saltele, unde izbuti într-un sfârșit să închidă ochii câteva ceasuri. La deșteptare, își făcu spălările îndătinate, și își împlini îndatorința rugăciunii, și se îmbrăcă să plece. Dar Abalhassan îl opri spunându-i:

— O, stăpâne al meu, este mai bine să-ți petreci încă o zi și o noapte în casa mea, ca să pot să-ți țin tovărășie și să-ți alung gândurile negre.

Și îl sili să rămână. Și-așa că atunci când se inseră, Abalhassan, după ce își petrecuse toată ziua tăifăsuind cu îi prietenul său, trimise să fie aduse cântărețele cele mai vestite din Bagdad32; și nimica nu izbuti să-l abată pe Ali ben-Bekar de la gândurile lui negre; ba cântărețele nu făcură decât să-i zădărască și mai tare răul și durerea; și petrecu o noapte încă și mai ticăloasă decât cea de dinainte; iar dimineața starea i se înrăise într-un chi atâta de amarnic, încât prietenul său Abalhassan nu vroi să-l țină mai mult. Se hotărî așadar să-l însoțească până la casa lui, după ce îl ajută să încalece pe un catâr pe care robii emirului îl aduseseră de la grajduri. Și, după ce îl dete în seama slugilor sale și se încredința pe deplin că emirul nu avea, deocamdată, trebuință de ajutorul său, își luă rămas-bun de la el, mai spunându-i câteva vorbe de îmbărbătare și făgăduindu-i că se va întoarce cât mai degrabă cu putință să vadă cum îi mai este. Pe urmă ieși din casă și porni spre suk unde își deschise iarăși prăvălia pe care estimp numai închisă o ținuse.

Or, abia ce isprăvise el a-și pune în rânduială prăvălia și șezuse jos să aștepte mușteriii, că și văzu cum vine…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziua și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută cincizeci și șasea noapte spuse:

…și șezuse jos spre a aștepta mușteriii, că și văzu cum vine roaba cea de taină a frumoasei Șamsennahar. Copila îi ură bună pace, iar Abalhassan îi răspunse la urare și luă aminte cât de mâhnită și cât de îngrijorată era la chip, și băgă de seamă că inima-i bătea cu mult mai tare decât de obicei. Și îi spuse:

— Cât de scumpă îmi este venirea ta, o, copilă prea îndatoritoare! Of, rogu-te, grăbește a-mi deșterne în ce stare se află stăpâna ta!

Ea îi răspunse:

— Mă rog fierbinte, începe tu dintru-ntâi a-mi da știri despre emirul Ali pe care am fost nevoită să-l las în starea în care se afla!

Și Abalhassan îi istorisi tot ceea ce știa despre durerea și despre aleanul fară de leac care îl bântuiau pe prietenul său. Iar după ce sfârși, roaba de taină se mohorî încă și mai tare decât până aci și scoase un șir de ofuri și, cu glas tulburat, îi spuse lui Abalhassan:

— Ce nenorocire pe noi! Află, o, ben-Taher, că starea bietei mele stăpâne este și mai jalnică! Dar am să-ți povestesc pe de rost tot ce s-a petrecut din clipita când ai ieșit din sală cu prietenul tău, atunci când stăpâna mea a căzut leșinară la picioarele califului care, zdrobit cu totul, habar n-avea de unde venea răul acela neașteptat. Iacătă! După ce v-am lăsat pe amândoi în seama Iun nașului, m-am întors în goana mare, tare îngrijorată, la Șamsennahar, pe care am găsit-o fară de simțire, și întinsă pe jos, galbenă la chip, și lacrimile califului curgeau strop cu strop în pletele ei despletite. Iar emirul drept-credincioșilor, mâhnit peste măsură, ședea jos lângă ea și, în pofida îngrijirilor pe care însuși i le da, nu izbutea s-o facă să-și vină în simțiri. Iar noi eram toate necăjite cum nici că ai putea să gândești; iar la întrebările pe care ni le punea califul, îngrijorat, ca să afle pricina acelui rau năprasnic, nu răspundeam decât cu plânsete și aruncându-ne cu frunțile la pământ între mâinile sale, da ferindu-ne să-i dezvăluim taina de care habar nu avea. Și starea aceea de spaimă cum nici că se poate zugrăvi ținu așa până la miezul nopții. Atunci, tot răcorindu-i tâmplele cu apă de trandafiri și cu apă de flori, și tot făcându-i vânt cu vânturarele noastre, apucarăm într-un sfârșit bucuria de a o vedea că se trezește încet-încet din leșinul ei. Și numaidecât începu iarăși să verse un potop de lacrimi, spre nedumerirea deplină a califului, care până la urmă începu și el să plângă la fel. Or, toate astea erau jalnice până peste poate! Iar când califul văzu că poate să-i grăiască preafrumoasei sale cadâne, îi spuse:

— Șamsennahar, lumină a ochilor mei, vorbește, spune-mi pricina răului tău, ca măcar să pot a-ți fi de vreun lolos! Că mă chinuiesc singur și nu știu ce să fac!

Atunci Șamsennahar făcu sforțarea de a îmbrățișa picioarele califului, care nu-i lăsă răgazul, și o prinse de mâini și urmă s-o întrebe cu dulceață. Atunci, cu glas zdrobit, ca îi spuse:

— O, emire al drept-credincioșilor, răul de care sufăr e trecător! Este pricinuit de cele ce am mâncat astăzi, și care pesemne că se burzuluiesc înlăuntrul meu!

Și califul o întrebă:

— Dar ce ai mâncat, o, Șamsennahar?

Ea răspunse:

— Două lămâi acre, șase mere strepezi, o strachină cu iaurt, o bucată mare de kenafa și, pe deasupra, așa de mare poftă mă îmboldea, o oca de fistici sărați și de semințe de bostan, cu o grămadă de năut pospăit cu zahăr, și încă fierbinte cum era scos din cuptor!

Atunci califul strigă:

— O, nesocotita mea cea dulce, chiar că mă minunezi! Nu mă îndoiesc că lucrurile acelea nu ar fi până peste poate de desfătătoare și de ispititoare, da tot se cade să te cruți și să-ți înfrâni sufletul de a se repezi fară de chibzuință la tot ce-i place! Pe Allah! să nu te mai pui în stări de acestea!

Și califul, care de obicei este tare puțin darnic cu vorbele și cu alintările fată de celelalte cadâne, urmă a-i vorbi cadânei lui cu multă cruțare, și o veghe așa până dimineața. Și, dacă văzu că starea ei nu se prea îmbuna, trimise după toți hakimii de la sarai și din cetate, care, ca înțeleși între ei, se feriră cu mare grijă să ghicească pricina adevărată a boalei de care suferea stăpâna mea și a cărei înrăire nu se datora decât sâcâielii pe care i-o stârnea vederea califului. Învățații îi scriseră niște leacuri atâta de încâlcite, încât, cu oricâtă bunăvoință, o, ben-Taher, nu aș putea să-ți spun dintre ele nici baremi un cuvânt, într-un sfârșit, califul, urmat de hakimi și de toți ceilalți, se îndură să plece; iar eu putui atunci să mă duc în voie lângă stăpâna mea; și îi așternui mâinile cu sărutări, și îi spusei atari vorbe de îmbărbătare, încredințând-o că iau asupra mea sarcina de a o face să-l vadă iarăși pe emirul Ali ben-Bekar. Încât până la urmă se lăsă în seama mea. Și numaidecât îi adusei să bea un pahar cu apă de flori, care îi făcu bine. Și-abia atunci, uitându-se pe sine, îmi porunci s-o las și să dau fuga la tine ca să aflu cum îi este iubitului ei, despre a cărui durere fară de margini îi povestisem pe de rost.

La vorbele acestea ale roabei, Abalhassan ben-Taher îi zise:

— O, copilă, acuma, că nu mai am nimica de adăugat despre starea prietenului nostru, grăbește de te întoarce la stăpâna ta ca să-i duci urările mele de bună pace; și spune-i câtă mâhnire m-a cuprins când am auzit toate câte le-a pătimit; și mai spune-i că sunt încredințat că aceasta-i o tare grea încercare, da că o îndemn stăruitor sa aibă răbdare și mai cu seamă cea mai strânsă chibzuință în vorbele ei, ca nu care cumva povestea să ajungă la urechile califului! Iar mâine să vii iarăși la mine la prăvălie și, de-o vrea Allah, știrile pe care avem să ni le împărtășim vor fi mai bune!

Atunci copila îi mulțumi din inimă pentru vorbele și pentru chibzuirile lui cuminți, și plecă. Iar Abalhassan își petrecu toată ziua în prăvălie, pe care însă o închise mai devreme ca de obicei, ca să zboare acasă la prietenul sau ben-Bekar…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută cincizeci și șaptea noapte spuse:

…ca să zboare acasă la prietenul său ben-Bekar. Și bătu la poartă, ca să vină portarul să deschidă, și intră, și îl găsi pe prietenul său înconjurat de o roată mare de hakimi de tot soiul, și de rubedenii și prieteni; și unii îi pipăiau bătăile vinelor, alții îi scriau fiecare câte un leac felurit și întru totul altceva; iar babele își dădeau și ele ghes și le aruncau hakimilor niște priviri poncișe, încât tânărul își simțea sufletul cum i se face tot mai mic de câte gânduri îl apăsau; și, la capătul răbdărilor, își cufundă capul sub pături, astupându-și urechile cu amândouă mâinile.

Și chiar atunci Abalhassan veni la căpătâiul lui și îl chema pe nume, atingându-l încetișor, și îi spuse:

— Pacea fie asupră-ți, ya Ali!

El răspunse:

— Și asupră-ți să fie pacea lui Allah și milele sale, ya Abalhassan! Deie Allah să-mi fii aducător de vești tot atâta de albe ca și chipul tău, o, prietene al meu!

Atunci Abalhassan, nevroind să vorbească nimic față de toți oaspeții aceia, se mulțumi să-i facă doar cu ochiul lui ben-Bekar; și, când toată lumea plecă, îl sărută și îi istorisi câte i le spusese roaba de taină, și adăugă:

— Poți fi încredințat, o, fratele meu, că îți sunt întru totul credincios și că sufletul meu este al tău. Și nu voi avea tihnă decât după ce am să-ți aduc seninul în inimă.

Iar ben-Bekar fu așa de mișcat de chibzuirilc cuminți ale prietenului său, încât plânse din toată inima și spuse:

— Mă rog ție, împlinește-ți binele ce-mi faci petrecându-ți noaptea cu mine, ca să putem tăifăsui laolaltă și ca să-mi înseninezi cugetul chinuit.33

Iar Abalhassan nu pregetă a se învoi cu dorința lui. Și rămase lângă el să-i procitească stihuri și să-i cânte imnuri de iubire, cu glas molcom, la ureche. Și ba erau stihuri pe care poetul le spunea iubitei sale, ba erau stihuri despre cea mult-iubită. Or, iacătă mai întâi dintr-o sumedenie, stihurile de cinstire a iubitei34:

Cu paloșul privirii ei de jar Îmi despică și coif fi obrăzar, Iar sufletul mi-l prinse pe vecie La brâul ei de ramură mlădie.

Cu totul albă-n ochii-mi se ivi Cu boaba-i de argint arzând benghie Pe umbra dulcea-a verginei bărbii!

Când prinsă de vreo spaimă rea tresare, Ah, cornalina-i din obrazul-floare Zahăr se face și mărgăritare.

Iar când mâhnită sade și suspină, Cu palma sprijinindu-și pieptul gol, Spuneți-mi, ochi ai mei, ce dor vă-nspină Și ce vedeți în marele pârjol!

„Vedem, spun ei, o stebla de lumină Din care cinci tulpini răsar sclipind, Ce se încheie într-o cornalină Cu ape dezmierdate în alint!”

E drept, nu are lance să străpungă, Dar teme-te de săgetarea-i lungă!

Dintr-o clipire poate să te facă Rob preasupus, pentru vieața-ntreagă!

Și încă:

I-i trupul ca un ram de aur; sânii Potire răsturnate sunt, păgânii;

Iar buzele-i sunt două dulci granate, De răsuflarea ei înmiresmate.

Dar tot atunci, văzându-l pe prietenul său tulburat până peste poate, Abalhassan spuse:

— O, Ali, am să-ți cânt acum cântecul de laudă pe care atâta de mult îți plăcea să-l suspini, alături de mine, în suk, în prăvălia mea! Fie ca el să-ți aștearnă un balsam pe sufletul rănit, ya Ali! Ascultă, dar, prietene, vorbele cele minunate ale cântecului:

Paharnice, hai, toarnă vin!

De aur e slăvită cupă -

Hai, umple-mi-o cu-acel rubin Ce toată grija o destupă!

Alungă-mi vechiul gând amar Și spaima zilei care vine;

Ia cupa și mi-o umple iar Și-mbată-mă, să uit de mine!

Doar tu, din câți în preajmă-mi stau, Pricepi ce alții nu știu încă;

Doar tu știi ce durere beau Și toată taina mea adâncă!

Nu zăbovi! Hai, adu-mi-l, Balsamul de uitare iară.

Cu albi obraji ca de copil, Mai dulci ca gura de fecioară!

La cântecul acesta, emirul Ali, cel atâta de slăbit și mai înainte, fu cuprins de o atare stare de sfârșeală, pricinuită de amintirile cele grele care i se întorceau în minte, încât începu să plângă iar; și Abalhassan nu mai știu ce să-i spună spre a-l liniști, și își petrecu iarăși toată noaptea aceea la căpătâiul lui, ca să-l vegheze, fara a închide ochiul o clipită. Apoi, către ziuă, se hotărî să se ducă să-și deschidă prăvălia, pe care o delăsase de-a binelea de o bună bucată de vreme. Șezu acolo până seara. Dar în clipita când, după ce isprăvise de vândut și de cumpărat, tocmai da să strângă vigurile de pe tejghele și se gătea să plece, văzu că vine, învăluită în iașmac, copila de credință a cadânei Șamsennahar și care, după salamalecurile îndătinate, îi spuse:

— Stăpâna mea vă trimite, ție și lui ben-Bekar, urările ei de pace, și mă însărcinează, precum a fost înțelegerea, să vin să iau știri despre sănătatea lui! Cum îi merge Spune-mi!

El îi spuse:

— O, mult gingașo, nu mă mai întreba! Căci răspunsul meu chiar că ar fi prea amar! întrucât starea prietenului nostru este departe de a fi strălucită! Nu mai doarme! Nu mai mănâncă! Nu mai bea! Și numai stihurile de-abia dacă îl mai scot oleacă din sfârșeala lui! Of, de i-ai vedea gălbejeala de pe obraji!

Ea spuse:

— Ce pacoste pe noi! într-un sfârșit, iacătă! Stăpâna mea, care nu este nicidecum mai bine, dimpotrivă, m-a însărcinat să-i duc iubitului ei o scrisoare pe care o am colea în păr. Și a stăruit să nu cumva să mă întorc fara răspuns. Vrei să mă însoțești până la prietenul nostru, care nu știu unde șade?

Abalhassan spuse:

— Ascult și mă supun!

Și grăbi a închide prăvălia și a merge la zece pași înaintea roabei de credință, care venea după el…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se Iu minează de ziuă și, sfioasă cum era, nu vroi să mai lungească povestea.

Dar în cea de a o sută cincizeci și opta noapte Spuse:

…la zece pași înaintea roabei de credință, care venea după el. Iar când ajunse acasă la ben-Bekar, îi spuse copilei, poftind-o să șadă pe chilimul din odaia de la Intrare:

— Așteaptă-mi aici câteva clipite! Mă duc mai întâi să ma încredințez că nu se află la el niscaiva străini!

Și intră la ben-Bekar și îi făcu semn cu ochiul. Iar ben-Bekar pricepu semnul și le spuse celor care îl înconjurau:

— Cu îngăduința domniilor voastre! Mă cam doare burta!

Ei atunci înțeleseră și, după salamalecuri, plecară, lăsându-l singur cu Abalhassan. Or, de îndată ce oaspeții plecară, Abalhassan alergă s-o cheme pe roabă, pe care o pofti înlăuntru. Și, la vederea ei numai, care îi aducea aminte de Șamsennahar, ben-Bekar se și simți înzdrăvenit pe jumătate, și îi spuse:

— O, ce ivire desfătătoare! Oh, fii binecuvântată!

Iar copila se temeni mulțumindu-i, și îi înmână numaidecât scrisoarea de la Șamsennahar. Și Ali ben-Bekar lua scrisoarea și o duse la buze, apoi la frunte și, cum era prea slăbit ca s-o citească, i-o întinse lui Abalhassan, care găsi în ea, scrise de mâna cadânei, niște stihuri în care toate chinurile de dragoste erau istorisite în vorbele cele mai înduioșătoare. Și întrucât Abalhassan socoti că citirea lor l-ar arunca pe prietenul său în starea cea mai rea, în mulțumi să-i înfățișeze cuprinsul pe scurt, în câteva cuvinte tare ispitite35, și îi spuse:

— Numaidecât, o, Ali, mă însărcinez a răspunde, iar tu vei iscăli!

Și lucrul se făcu într-un chip desăvârșit, iar Ali ben-Bekar dori ca tâlcul de temei al scrisorii să fie așa: „Daca durerea ar lipsi din dragoste, îndrăgostiții nu ar mai simți nici o desfătare în a-și scrie!”

Și stărui pe lângă copila roabă, până ca ea să-și ia rămas-bun, să-i povestească stăpânei sale toate câte le văzuse din durerea lui. Pe urmă îi înmâna răspunsul pe care îl stropi cu lacrimile lui, iar roaba fu atâta de înduioșată, încât se porni și ea să plângă în hohote, și plecă urându-i tihnă în inimă. Iar Abalhassan plecă și el s-o însoțească pe copilă pe ulițe; și nu se despărți de ea decât dinaintea prăvăliei lui, unde își luară bun-rămas, iar Abalhassan se întoarse acasă la el.

Or, când ajunse acasă, Abalhassan se apucă întâia oară să cugete la rosturile lui, și își zise așa sieși, stând jos pe divan: „Și Abalhassane, vezi bine că treaba începe să miroasă rău a primejdie! Ce are să fie dacă povestea va să ajungă la urechile califului? Ya Allah! ce are să fie? Negreșit, ben-Bekar atâta îmi este drag, încât stau gata să-mi scot un ochi ca să i-l dau lui! Ci, Abalhassane, tu îi ai pe ai tăi, ai o mamă, ai surori și frați mai mici! La ce izbeliști au să ajungă, din nesocotința ta? Că treaba chiar că nu poate să țină prea mult așa! Mâine am să mă duc la ben-Bekar și am să încerc să-l smulg din dragostea aceasta cu urmări jalnice! Dacă nu mă va asculta, Allah are să-mi arate ce drum să apuc!” Și Abalhassan, cu pieptul sugrumat de gânduri, nu pregetă, dis-de-dimineață, a se duce la prietenul său ben-Bekar. Îi ură bună pace și il întrebă:

— Ya Ali, cum îți mai este?

El răspunse:

— Mai rău ca oricând36!

Și Abalhassan îi spuse:

— Chiar că în viața mea nu am văzut și nici nu am auzit să se fi pomenit de vreo poveste ca a ta, nici nu cunosc vreun îndrăgostit atâta de anapoda ca tine! Știi că Șamsennahar te iubește tot atâta cât o iubești și tu, și, în pofida unei atare încredințări, te chinuiești, iar starea ți se înrăiește din zi în zi! Atunci ce-ar mai fi dacă aceea pe care o iubești atâta nu ți-ar împărtăși dorul și dacă, în loc să fie cu sufletul curat față de tine, ar fi ca mai toate femeile îndrăgostite, cărora le plac mai ales tertipurile liubovului și minciuna. Dar mai cu seamă, o, Ali, cugetă la năpastele ce s-ar abate asupra capetelor noastre dacă povestea ar ajunge să fie aflata de calif! Or, chiar că nu ar fi deloc cu neputință ca așa ceva să se întâmple, întrucât toate acele du-te vino ale roabei celei de taină au să stârnească luarea-aminte a hadâmbilor și răutatea roabelor; și atunci numai Allah ar putea să știe întinderea prăpădului nostru al tuturora! Crede-mă, o, Ali, stăruind în dragostea aceasta fară nici o ușă de ieșire, te primejduiești a te pierde, pe tine mai întâi, și pe Șamsennahar odată cu tine! Nu mai vorbesc de mine, care de bună seamă că, într-o clipire de ochi, aș fi șters din rândurile celor vii, laolaltă cu toți ai mei!

Și ben-Bekar, mulțumindu-i prietenului său pentru sfat, îi mărturisi că voința lui nu mai atârnă de el, și că, de altminteri, în pofida tuturor nenorocirilor care ar putea să i se întâmple, niciodată nu are să se cruțe, atâta vreme cât Șamsennahar nu se teme să-și primejduiască viața din dragoste pentru el.

Atunci, văzând că de aci înainte toate vorbele ar fi zadarnice, Abalhassan se despărți de prietenul său și lua calea spre casă, pradă grijilor față de ziua de mâine.

Or, printre prietenii care veneau cel mai des pe la Abalhassan era și un tânăr giuvaiergiu tare de treabă, pe nume Amin, și de prietenia căruia putuse să se încredințeze de multe ori. Și taman acel tânăr giuvaiergiu veni pe la el, chiar în clipita când, tolănit pe perne, Abalhassan se cufundase în buimăcire. Încât, după salamalecurile de cuviință, Amin șezu lângă el pe divan și, cum era singurul ins care mai știa câte ceva despre povestea aceea de dragoste, îl întrebă:

— O, Abalhassan, ce mai este cu dragostile lui Ali ben-Bekar și Șamsennahar?

Abalhassan răspune:

— O, Amin, aibă-ne Allah întru mila sa! Am niște presimțiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! …

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută cincizeci și noua noapte spuse:

…niște presimțiri care nu îmi prevestesc nimic de bine! încât, știindu-te om de omenie și prieten de credință, vreau să-ți dezvăluiesc mijlocul la care cuget să mă hotărăsc spre a scăpa, eu și ai mei, din păsul acesta primejdios!

Și tânărul giuvaiergiu îi spuse:

— Poți să vorbești cu toată încrederea, o, Abalhassan! Vei afla în mine un frate gata să se străduiască a-ți fi de ajutor!

Și Abalhassan îi spuse:

— Am de gând37, o, Amin, să mă desfac de toate legăturile mele de la Bagdad, să-mi adun câștigurile de pe la datornici, să-mi plătesc datoriile, să-mi vând cu scăzământ mărfurile, să încherb ce-oi putea să încherb, și să mă duc cât mai departe, la Bassra de pildă, unde sa aștept în tihnă urmările. Întrucât, o, Amin, starea aceasta de lucruri mi-a ajuns de neîndurat, iar viața nu îmi mai este cu putință aici, de când sunt bântuit de faima de a i se șopti califului că aș fi băgat în beleaua asta de dragoste. Că tare-i cu putință ca dandanaua să fie aflată până la urmă de către calif!

La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu îi spuse:

— Într-adevăr, o, Abalhassan, hotărârea ta este o hotăarare înțeleaptă, iar gândul tău este gândul la care un om chibzuit poate să ajungă după multă chibzuință. Allah să te lumineze și să-ți arate cea mai bună dintre căile sale, spre a ieși de la ananghie! Și, dacă ajutorul meu poate să te hotărască să pleci fară de căințe, iacătă-mă-s gata să fac totul în locul tău, ca și cum ai fi aici, și să-l slujesc pe prietenul tău ben-Bekar cu ochii mei!

Și Abalnassan îi spuse:

— Dar cum ai să faci, întrucât nici pe Ali ben-Bekar nu îl cunoști și nici la sarai nu ai vreo legătură și nici cu Șamsennahar?

Amin răspunse:

— Cât despre sarai, am și avut prilejul să vând acolo niște giuvaieruri, prin chiar mijlocirea tinerei de credință a frumoasei Șamsennahar; iar cât despre ben-Bekar, nimic nu va fi mai ușor decât a-l cunoaște și a-i căpăta încrederea. Fii așadar cu sufletul liniștit și, dacă vrei să pleci, nu te îngrija de nimic, întrucât Allah este ușarul care, când vrea, știe să deschidă toate ușile!

Și cu vorbele acestca, giuvaiergiul Amin își luă rămas-bun de la Abalhassan și plecă în treaba lui…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o suta șaizecea noapte spuse:

…își luă rămas-bun de la Abalhassan și plecă în treaba lui.

Iar peste trei zile veni iarăși să vadă ce mai face, da găsi casa goală cu totul. Atunci întrebă pe la vecini, care îi răspunseră:

— Abalhassan a plecat la Bassra într-o călătorie negustorească, și ne-a spus că toată lipsa lui nu are să fie de lungă vreme și că, de cum va dobândi banii pe care i-i datorează niște cumpărători de-ai lui de departe, nu va zăbovi să se întoarcă la Bagdad.

1001 de nopti teatru radiofonic pentru copii........https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/

---

Răspuns de AnnaE · mai 29, 2021

Atunci Amin pricepu că până la urmă Abalhassan se supusese spaimelor și socotise mai bine să se facă nevăzut, în împrejurarea că povestea aceea de dragoste ar ajunge la urechile califului. Dar dintru-ntâi nu știu ce să facă; într-un sfârșit porni către casa lui ben-Bekar. Acolo il rugă pe un rob să-l ducă la stăpânul lui; iar robul îl pofti în sala de oaspeți, unde tânărul giuvaiergiu îl găsi pe ben-Bekar întins pe perne și galben rău. Atunci îi spuse:

— O, stăpâne al meu, măcar că ochii mei nu au avut hucuria de a te vedea până astăzi, vin mai întâi să-ți cer iertare că am pregetat atâta până să mă înfățișez ca să aflu știri despre sănătatea ta. Apoi vin să-ți vestesc un lucru care de bună seamă că îți va pricinui oarecare supărare, și totodată sunt și aducătorul leacului ce te va face să uiți totul!

Și ben-Bekar, tremurând de tulburare, îl întrebă:

— Pe Allah! ce fel de mâhnire mi se mai poate întâmpla?

Și tânărul giuvaiergiu îi spuse:

— Află, o, stăpâne al meu, că eu totdeauna am fost omul căruia i se spovedea prietenul tău Abalhassan și ca nu îmi tăinuia niciodată nimic din toate câte i se întâmplau. Or, iacătă-s trei zile de când Abalhassan, care de obicei venea să mă vadă în fiecare seară, nu a mai dat nici un semn de viață; și, întrucât știu din destăinuirile pe care mi le-a făcut, că și tu ești prieten cu el, vin să te întreb dacă știi cumva unde este și pentru ce a plecat așa și a pierit fară a spune nimic prietenilor sai.

La vorbele acestea, bietul ben-Bekar îngălbeni până peste poate și ajunse de era să-și piardă întru totul orice simțire. Într-un sfârșit, izbuti să îngaime:

— Și eu de-abia acuma aflu! Și chiar că nu știam care sa fie pricina lipsei acesteia de trei zile a lui ben-Taher! Ci, dacă aș trimite un rob de-al meu să capete știri despre el, poate că am afla adevărul faptului38.

Și îi spuse unuia dinte robi:

— Du-te degrabă acasă la ben-Taher și întreabă daca se mai află acolo sau dacă a plecat în vreo călătorie. Daca ți se va răspunde că a plecat în călătorie, nu pregeta sa întrebi încotro a plecat.

Și pe dată robul ieși spre a se duce să capete vești, și se întoarse după un răstimp și îi spuse stăpânului său:

— Vecinii lui Aballhassan mi-au povestit că Abalhassan a plecat la Bassra. Dar am găsit acolo și o copilă care asemenea întreba și ea de Abalhassan și care m-a iscodit; „Fără nici o îndoială că ești vreo slugă de-a emirului ben Bekar?” Și, cum i-am răspuns adeverind, ea a adăugat ca are să-ți aducă o știre și m-a însoțit până aici. Și așteaptă să-ți vorbească.

Și ben-Bekar răspunse:

— Poftește-o numaidecât!

Or, peste câteva clipite, copila intră, iar ben-Bekar văzu că era roaba de inimă a frumoasei Șamsennahar. Păși înainte și, după salamalecuri, îi spuse la ureche câteva cuvinte care îi luminară chipul și i-l întunecară, rând pe rând39.

Atunci tânărul giuvaiergiu găsi că era potrivit a-și deșterne spusa și grăi:

— O, stăpâne al meu, și tu, o, copilă, aflați că Abalhassan, înainte de a pleca, mi-a povestit tot ceea ce știa și mi-a destăinuit spaima pe care o trăia numai la gândul că dragostea care vă tulbură ar putea să ajungă la urechile califului. Ci eu, care nu am nici soție, nici copii, nici rude, stau din tot sufletul să-i țin locul pe lângă voi, întrucât am fost tare înduioșat de amănuntele pe care mi le-a isiorisit ben-Taher despre dragostile voastre cele fară de noroc. Dacă binevoiți a nu vă lepăda de slujbele mele, va juruiesc pe Prorocul nostru cel sfânt (asupra-i fie ruga și pacea!) să vă fiu tot atâta de credincios ca și prietenul meu ben-Taher, ba mai hotărât și mai statornic. Și chiar dacă îmbierea mea nu vă ispitește, să nu care cumva să credeți că nu aș avea sufletul atâta de cinstit cât să păstrez o taină ce mi s-a încredințat…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o suta șaizeci și una noapte spuse:

…o taină ce mi s-a încredințat. Dimpotrivă, dacă vorbele mele au izbutit să vă câștige pe amândoi, nu este jertfă la care să nu fiu gata a mă supune spre a vă fi pe plac; întrucât sunt hotărât să mă folosesc de toate mijloacele care îmi stau la îndemână spre a vă dobândi împlinirea la care râvniți, și chiar voi face din casa mea cuibul întâlniri lor tale, o, stăpâne al meu, cu frumoasa Șamsennahar!

Când tânărul giuvaiergiu își încheie vorbele, emirul Ali fu cuprins de atâta bucurie, încât simți deodată puterile cum îi înviorează sufletul; se ridică în capul oaselor și îl sărută pe giuvaiergiul Amin și îi spuse:

— Allah mi te-a trimis, o, Amin! încât mă încredințez ție cu totul și nu îmi mai aștept izbăvirea decât din mâinile tale!

Apoi îi mulțumi iarăși îndelung și își luă bun-rămas de la el plângând de bucurie.

Atunci giuvaiergiul plecă, luând-o cu el și pe copilă; o duse până la casa lui și îi spuse că de aci înainte întâlnirile dintre ea și el acolo se vor petrece, precum și întâlnirea pe care o punea la cale dintre emirul Ali și frumoasa Șamsennahar. Iar copila, cunoscând astfel drumul casei, nu vroi să zăbovească mai mult, spre a se duce să-i dea de știre stăpână-sii despre cele rostuite. Îi făgădui așadar giuvaiergiului că are să aducă a doua zi răspunsul de la Șamsennahar.

Și într-adevăr, a doua zi fata veni acasă la Amin și îi spuse:

— O, Amin, stăpâna mea Șamsennahar a fost peste măsură de bucuroasă când a aflat de vrerile tale de bine pe care le ai față de noi. Și m-a însărcinat să vin să te iau și să te duc la ea la sarai, unde să-ți mulțumească cu chiar gura ei pentru mărinimia ta cea neașteptată și pentru grija ce o porți unor oameni la ale căror rosturi nimica nu te silea să slujești.

La vorbele acestea, tânărul giuvaiergiu, în loc să arate vreo grabă de a se potrivi la dorința cadânei, dimpotrivă, fu cuprins de un fior prin tot trupul și se făcu galben de-a binelea și, într-un sfârșit, îi spuse copilei:

— O, soră a mea, văd bine că Șamsennahar și cu tine nu ați cugetat la pasul pe care îmi cereți să-l fac. Voi uitați că eu sunt un biet om de rând și că nu am nici trecerea lui Abalhassan, nici cârdășiile pe care și le-a țesut el printre hadâmbii de la sarai, unde putea să umble în voie pentru toate salamalecurile cu care era însărcinat; și nu am nici chipeșia lui, nici priceperea lui minunată la purtările oamenilor pe la care hălăduia. Așa, încât, cum să cutez a merge la sarai, eu care mă cutremuram și numai cât ce-l auzeam pe Abalhassan povestindu-mi despre drumurile lui la cadână? Chiar că nu mă îmboldește inima să înfrunt o atare primejdie! Dar poți să-i spui stăpânei tale că de bună scamă casa mea este ungherul cel mai prielnic pentru întâlniri; și, dacă se învoiește să vină aici, vom putea să tăifăsuim în tihnă, fară a fi apăsați de frica vreunei primejdii!

Și cum copila se tot străduia să-l îndemne a o urma și, până într-un sfârșit, chiar îl înduplecase să se ridice, fu cuprins deodată de o asemenea tremurătură, încât se clătină pe picioarc, iar fata fu nevoită să-l sprijine și să-l ajute să șadă jos iarăși, dându-i să bea un pahar de apă rece spre a-i potoli dușii.

Atunci, dacă văzu că ar fi fost nechibzuit să mai stăruiască, tânăra îi spuse lui Amin:

— Ai dreptate! Este mai bine, spre folosul nostru al tuturora, mai degrabă s-o hotărâm pe Șamsennahar să vină ea însăși aici. Așa că am să mă străduiesc cu treaba aceasta și am s-o aduc negreșit. Așteaptă-ne dar fară a te clinti o clipită!

Și chiar că, întocmai precum presupusese ea, de îndată ce roaba îi spuse stăpână-sii neputința în care se afla tânărul giuvaiergiu de a intra la sarai, Șamsennahar, fară a șovăi o clipită, se ridică și, învăluindu-se în feregeaua ei de mătase, porni în urma roabei de credință, uitându-și de slăbiciunea care până aci o țintuise între perne. Copila intră ea mai înainte în casă, spre a se încredința că stăpână-sa nu se primejduia a fi văzută de niscaiva robi sau de străini, și îl întrebă pe Amin:

— Măcar ai trimis de-acasă slugile?

El răspunse:

— Locuiesc singur aici, cu o arăpoaică bătrână care îmi ține gospodăria.

Ea spuse:

— Oricum, să n-o lași să intre aici!

Și se duse să încuie cu mâna ei ușile pe dinăuntru, și pe urmă se repezi s-o aducă și pe stăpână-sa.

Și Șamsennahar intră și, la trecera ei, odăile și sălile se umplură vrăjitorește de miresmele rochiilor sale. Și fară a rosti o vorbă și fară a se uita în jurul ei, se duse să stea pe divan și se sprijini pe pernele pe care giuvaiergiul sări să le rânduiască la spatele ei. Iar ea rămase nemișcată așa, o bună bucată de vreme, cuprinsă de slăbiciune și abia mai răsuflând. Izbuti într-un sfârșit, după ce se odihni de drumul acela atâta de neobișnuit, să-și salte iașmacul și să se descotorosească de izar. Iar tânărul giuvaiergiu, năuc, gândi că vedea în sălașul său însuși soarele. Iar Șamsennahar îl măsură din priviri o clipită, pe când el ședea sfios la câțiva pași, și o întrebă la ureche pe roabă:

— Este chiar cel despre care mi-ai vorbit?

Iar după ce fata răspunse: „Da, stăpână!”, îi spuse tânărului:

— Ce mai faci, ya Amin?

El răspunse:

— Slavă lui Allah, sunt bine, sănătos! Ferească-te Allah și păstreze-te precum aurul miresmelor!

Ea îi spuse:

— Ești însurat ori holtei?

El răspunse:

— Pe Allah! holtei, o, stăpână a mea! Și nu am nici tată, nici mamă, nici vreo altă rudă. Încât, drept toată grija, nu am decât a mă dărui meseriei mele; iar dorințele tale cele mai mici vor fi pe capul și pe ochii mei…

În clipita accasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaizeci și doua noapte spuse:

…iar dorințele tale cele mai mici vor fi pe capul și pe ochii mei! Să mai știi, pe deasupra, că pun întru totul la voia ta, pentru întâlnirile tale cu ben-Bekar, o casă a mea, unde nu locuiește nimeni, și care se află chiar peste drum de aceasta de aici în care locuiesc eu. Am s-o îmbrac numaidecât, spre a vă primi cum se cuvine, și ca sa nu duceți lipsă de nimic!

Atunci Șamsennahar îi mulțumi îndelung și îi spuse:

— Ya Amin, ce soartă norocită-i soarta mea, de a fi avut norocul să dau de un prieten așa de credincios ca tine! Ah, simt acuma limpede cât de folositor este ajutorul unui prieten de inimă, și mai ales ce dulce este să dai de o oază de tihnă după o pustietate de zbucium și de chinuri! Crede-mă, asemenea, că și Șamsennahar se va pricepe să-ți dovedească într-o zi că știe prețul prieteniei! Uită-te la copila aceasta a inimii mele, o, Amin! Esie tânără, și dulce, și răpitoare; poți să fii încredințat în curând, cu toată mâhnirea pe care o voi avea de a mă despărți de ea, am să ți-o dăruiesc spre a te face să petreci nopți de lumină și zile de alint!

Și Amin se uită la copilă și văzu că era într-adevăr tare ispititoare și că avea, pe lângă niște ochi desăvârșit de frumoși, și niște rotunjimi cu totul și cu totul de minune. Și Șamsennahar urmă:

— Am încredere fară de margini în ea, așa că să nu te temi a-i dezvălui tot ceea ce are să-ți spună emirul Ali! Și iubește-o, întrucât are în ea însușiri de duioșie ce răcoresc inima!

Și Șamsennahar îi mai spuse apoi giuvaiergiului și alte multe lucruri gingașe, și plecă urmată de credincioasa ei care, cu ochii-i zâmbitori, îi spuse rămas-bun proaspătului ei prieten.

După ce plecară, giuvaiergiul Amin alergă la prăvălia sa și scoase de acolo toate vasele de preț, și toate cupele împodobite, și toate tasurile de argint, și le cără în casa în care chibzuise să-i primească pe cei doi îndrăgostiți. Pe urmă se duse pe la toți cunoscuții săi și împrumută de pe la unii chilimuri, de pe la alții perne de mătase, de pe la alții farfuriuri, tablale și ibrice. Și, într-un sfârșit, își îmbrăcă în felul acesta toată casa falnic.

Atunci, cum isprăvise de pus totul în rânduială și șezuse jos oleacă să arunce o privire largă peste toate, văzu că intră încetișor prietena lui, copila cea de credință a frumoasei Șamsennahar. Fata se apropie de el legănând nurliu din șolduri și îi spuse, după salamalecuri:

— O, Amin, stăpâna mea îți trimite urarea ei de bună pace și mulțumirile ei, și îți spune că datorită ție este acuma pe deplin împăcată de plecarea lui Abalhassan. Și apoi m-a însărcinat să-ți spun să-i dai de știre iubitului ei că emirul drept-credincioșilor lipsește de la sarai și că în seara aceasta ea ar putea să vină aici. Așa, încât, trebuie numaidecât să-l vestești pe emirul Ali; și nu mă îndoiesc că știrea aceasta va izbuti să-l întremeze și să-i aducă îndărăt puterile și sănătatea.

Și, după ce rosti vorbele acestea, copila scoase de la sân o pungă plină cu dinari și i-o întinse lui Amin, spunându-i

— Stăpâna mea te roagă să faci toate cheltuielile, fara de zgârcenie!

Dar Amin nu vroi să primească punga, lepădându-se.

— Oare prețuirea mea așa de mică este în ochii ei. Încât stăpâna ta, o, copilo, îmi dă aurul acesta drept plată? Spune-i că Amin este plătit cu asupra de măsură cu aurul vorbelor ei și cu privirile ochilor ei!

Atunci fata luă îndărăt punga și, cu totul bucuroasa de mărinimia lui Amin, alergă să-i povestească faptul stăpână-sii Șamsennahar și s-o încredințeze că totul era gata în casă. Apoi începu s-o ajute să-și facă scalda, să se pieptene, să se parfumeze și să se îmbrace cu hainele ei cele mai frumoase.

La rândul său, giuvaiergiul Amin zori a se duce la emirul Ali ben-Bekar, după ce pusese flori proaspete în oluri, rânduise tablalele pline cu bunătățuri de toate felurile, cu plăcinte, cu zumaricale și cu băuturi, și înșirase cum se cuvine, pe lângă perete, lăutele și celelalte scule de cântat. Și intră la emirul Aii, pe care îl găsi oleacă mai învoinicit de nădejdea pe care în ajun i-o sădise în inimă40. Încât bucuria acestuia fu peste măsură, când auzi că tare curând avea s-o vadă iarăși pe mult-iubită lui, pricină a atâtor lacrimi și a fericirii sale! Dintr-odată își uită toate mâhnirile și toate chinurile, și culoarea obrajilor pe dată i se schimbă, întrucât i se străluminară cu totul și se făcură și mai frumoși decât în trecut, și pe deasupra și mai plini de o gingășie ispititoare.

Atunci, ajutat de prietenul său Amin, își puse hainele cele mai falnice și, zdravăn de parcă nicicând nu s-ar fi aflat în pragul mormântului, luă împreună cu giuvaiergiul calea către casa acestuia. Și, după ce intrară, Amin sari să-l poftească pe emir să șadă și îi potrivi la spate niște perne dulci, și așeză în preajma lui, de-a dreapta și de-a stânga, câte un ol frumos de cleștar plin cu flori, și îi puse între degete un trandafir. Și amândoi, tăifăsuind domol, așteptară venirea cadânei.

Or, nici nu se scurseră bine câteva clipite că se și auziră niște bătăi în ușă, iar Amin se repezi să deschidă și se întoarse pe dată, urmat de două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o suta șaizeci și treia noapte spuse:

…două femei, una dintre ele învăluită cu totul într-un izar des de mătase neagră. Și era chiar la ceasul de chemare de pe minarete la rugăciune, în amurgit de soare. Și, pe când afară, limpede, glasul cucernic al muezinului chema milele lui Allah asupra pământului, Șamsennahar își ridica vălul, dinaintea ochilor lui ben-Bekar.

Și cei doi îndrăgostiți, privindu-se unul pe altul, se prăbușiră pieriți; și rămaseră așa vreme de un ceas până a putea să-și dobândească la loc simțirea. Când deschiseră ochii, se uitară unul la altul în tăcere, lung, fară a izbuti încă să-și mărturisească altfel patima. Iar când ajunseră îndeajuns de stăpâni pe ei cât să-și poată grăi, își spuseră niște vorbe atâta de dulci, încât copila cea de credința și tânărul Amin nu se putură opri să nu plângă, în ungherul lor.

Și pe dată giuvaiergiul Amin cugetă că era vremea de a-și cinsti oaspeții, și zori, ajutat de copilă, să le aducă mai întâi mirosnele cele dulci, care îi stârniră să guste din bucate, din poame și din băuturi, care erau din belșug și numai din cel mai bun soi. După care Amin le turnă apa cu ibricul pe mâini și le întinse ștergarele cu horbote de mătase. Și abia atunci, însuflețiți pe deplin și ușurați de tulburarea dintâi, putură într-adevăr să înceapă a degusta desfătările întâlnirii lor. Încât Șamsennahar, fară a răbovi mai mult, îi spuse copilei:

— Dă-mi lăuta aceea să încerc a o face să spună patima nemăsurată care țipă în sufletul meu!

Și roaba îi aduse lăuta, pe care ca o luă și o puse pe genunchi, și, după ce îi potrivi repede strunele, începu dintru-ntâi cu un pestref fară cuvinte. Și lăuta, sub degetele ei, suspina ori râdea, iar sufletul i se destrăma în vârtejuri de sunete care îi ținea pe toți cu inima la gură. Atunci începu vraja lor. Și atunci numai, cu ochii pierduți în ochii iubitului ei, Șamsennahar cantă:

Ah, trup al meu de-ndrăgostită, Tot așteptându-l în zadar Pe cel care îmi e ispită, Te-ai străvezit ca un cleștar.

E-aicil Pe fața mea arsura Atâtor lacrimi ce-am vărsat E răcoroasă-acum ca bura Sub ochii celui așteptat.

O, noapte darnică și dragă, La pieptul lui îmi dăruiești Ceea ce viața mea întreagă Am tot visat fară nădejdi!

O, noapte-a mea de mult râvnită, Sub brațul drept al lui mă strâng, Și suspinând de fericită Il țin la piept cu brațul stâng.

Ah, vinul gurii lui cu sete Să-l sorb adânc – iar gura mea Cu mierea ei să mi-l desfete Și fagurii ei toți să-i dea! 41

Când auziră cântecul accsta, tustrei fură cuprinși de o desfătare atâta de nemăsurată, încât strigară din adâncul piepturilor lor:

— Ya leii! Ya salam! Iacătă, ah, vorbele desfătării!

Pe urmă giuvaiergiul Amin, socotind că șederea lui acolo nu mai era de trebuință, și bucuros până peste poate că îi vedea pe cei doi îndrăgostiți unul în brațele celuilalt, se strecură pe furiș, și, ca nu cumva să-i tulbure în vreun fel, se hotărî să-i lase singuri în casa aceea. Lua așadar drumul spre casa în care locuia și, cu sufletul liniștit acum, nu zăbovi a se întinde pe patul său, cu gândul la fericirea prietenilor dragi. Și dormi până dimineața.

Or, când se trezi, văzu dinainte-i chipul bântuit de spaimă al bătrânei arăpoaice, care se plesnea cu palmele peste obraji, jeluindu-se. Și cum da să deschidă gura ca s-o întrebe ce pățise, arăpoaica speriată îi arătă cu o schimă tăcută un vecin care ședea în ușă, așteptându-l să se trezească.

La rugămintea lui Amin, vecinul se apropie și, după salamalecuri, îi spuse:

— O, vecinc, am venit să te căinez de nenorocirea înfricoșată care s-a abătut azi-noapte peste casa ta!

Și giuvaiergiul strigă:

— Pe Allah! despre ce nenorocire vorbești?

Omul spuse:

— Întrucât încă nu știi, află că azi-noapte, de cum ai venit acasă, niște hoți care nu sunt la întâia lor ispravă, și care pesemne că te văzuseră în ajun, pe când cărai în cealaltă casă a ta lucrurile cele de preț, au așteptat să pleci, ca să se repeadă în casa aceea unde gândeau că nu au să dea de nimeni. Dar au dat de oaspeții pe care i-ai găzduit acolo azi-noapte, și pesemne că i-or fi omorât și i-or fi ascuns, întrucât nu s-a putut da de urma lor. Cât despre casă, hoții au prădat-o cu totul, fară să mai lase nici baremi o pătură sau o pernă. Și acuma-i curată și goală cum n-a fost niciodată.

I.a știrea aceea, tânărul giuvaiergiu strigă, ridicându-și mâinile a deznădejde:

— Ya Allah! ce prăpăd! Și bunurile mele, și lucrurile pe care mi le-au împrumutat prietenii mei, s-au dus pe totdeauna, da asta nu este nimic pe lângă pierderea oaspeților mei!

Și, năuc, o luă la fugă, desculț și în cămașă, spre cealaltă casă a lui, urmat îndeaproape de vecinul care îl căina de nenorocirea pătimită. Și se încredință că într-adevăr odăile răsunau din toată goliciunea lor! Atunci se prăbuși plângând și scoțând un potop de suspine, pe urmă strigă:

— Of, acuma ce să fac, o, vecine al meu?

Vecinul răspunse…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută șaizeci și patra noapte spuse:

…Vecinul răspunse:

— Eu socot, o, Amin, că hotărârea cea mai bună este tot aceea de a-ți primi nenorocirea cu tărie și de a aștepta prinderea hoților, care mai devreme sau mai târziu nu au să scape a fi prinși; întrucât străjile valiului sunt pe urmele lor, nu doar pentru prădăciunea de aici, și pentru încă multe alte răutăți săvârșite în vremea din urmă!

Și bietul giuvaiergiu strigă: „O, Abalhassan ben-Taher, înțeleptule! ce bine te-ai gândit tu să te adăpostești cuminte la Bassra! Dar ceea ce era scris, trebuia sa se împlinească!”

Și Amin, plin de jale, luă calea îndărăt către locuința lui, printr-un puhoi de oameni care aflaseră toată povestea și care îl căinau când îl văzură trecând.

Or, când ajunse la poarta casei, giuvaiergiul Amin găsi în odaia de la intrare un bărbat pe care nu îl cunoștea și care îl aștepta. Și omul, când îl văzu, se ridică și îi ură bună pace, iar Amin îi răspunse la salamalec. Atunci omul îi zise:

— Am a-ți spune câteva vorbe de taină, numai între noi doi!

Și Amin voi să-l poftească în casă, dar omul zise:

— Este mai bine să fim întru totul singuri; așa că haidem mai degrabă în cealaltă casă a ta!

Iar Amin, mirat, îl întrebă:

— Păi eu nici nu te cunosc, iar tu mă știi și pe mine și știi și casele mele?

Necunoscutul zâmbi a râde și spuse:

— Am să-ți lămuresc toate! Și, de-o vrea Allah, am să fiu deoarecare folos pentru liniștea ta!

Atunci Amin ieși cu necunoscutul și ajunse la cealaltă casă; da acolo necunoscutul îi arătă lui Amin că usa fusese spartă de hoți și, ca urmare, nu s-ar afla nici acolo feriți de urechi străine. Apoi îi spuse:

— Hai după mine! am să te duc într-un loc ferit pe care îl știu eu.

Atunci insul purcese la drum, iar Amin se ținu după el, dintr-o uliță într-altă uliță, dintr-un suk într-alt suk și de la o poartă la altă poartă, până la lăsarea serii. Atunci ajunseră la Tigru, și omul îi spuse lui Amin:

— Fără nici o îndoială că am fi mai la adăpost pe malul celalalt!

Și tot atunci, ieșind ca din senin, un luntraș se apropie de ei și, până ca Amin să poată măcar gândi să nu primească, se și pomeni împreună cu necunoscutul în caicul care, din câteva bătăi strașnice de vâslă, îi și duse pe malul dimpotrivă. Atunci insul îl ajută pe Amin să sară pe țărm și, luându-l de mână, îl duse pe niște ulițe strâmte și întortocheate. Iar Amin, care nu mai pricepea nimic, gândi în parte-și: „In viața mea nu mi-a călcat piciorul pe aici! Ce pătăranie mi-e dată!”

Și insul ajunse într-un sfârșit la o ușă scundă, toată numai din fier, și, scoțând de la brâu o cheie mare și ruginită, o vârî în încuietoarea care scârțâi amarnic și lăsă sa se deschidă poarta. Insul intră și îl pofti și pe Amin să între. Pe urmă încuie poarta la loc. Și se strecurară pe dată într-o bortă pe unde trebuia să mergi pe brânci. Și. La capătul bortei, se pomeniră deodată într-o sală luminată numai de o făclie ce se afla chiar la mijlocul încăperii. Iar împrejurul acelei făclii, Amin văzu că ședeau, nemișcați, zece inși, îmbrăcați cu haine asemenea și atâta de la fel întru totul, încât i se păru că vede numai și numai un chip răsfrânt de zece ori în niște oglinzi.

La priveliștea aceea, Amin, care era tare istovit de drumul pe care îl bătuse de cu dimineață, fu cuprins de o slăbiciune deplină și se prăbuși la pământ. Atunci insul care îl adusese îl stropi cu oleacă de apă și, în felul acesta, il înviora. Pe urmă, întrucât se și așternuse masa de cină, cei zece inși gemeni se așezară să mănânce, după ce însă, toți dintr-odată și cu un singur glas, îl poftiră pe Amin sa se înfrupte din hrana lor. Iar Amin, văzând că tus-zece mâncau din toate farfuriile, își zise: „Dacă ar fi otravă în ele, nu ar mânca și ei!” Și, în pofida spaimei, se apropie și mancă pe săturate, flămând cum era de cu dimineață.

Când cina se sfârși, același glas – unul și înzecit – îl întrebă:

— Ne cunoști?

El răspunse:

— Nu, pe Allah!

Cei zece îi răspunseră:

— Noi suntem hoții care, noaptea trecută, ți-am prădat casa și ți-am răpit oaspeții, pe tânărul și pe tânăra care cântau. Dar din nenorocire mai era acolo și slujnica aceea, care a izbutit să scape, fugind peste terasă!

Atunci Amin strigă:

— Pentru numele lui Allah! o, domniile voastre, fie-vă milă și arătați-mi locul unde se află cei doi oaspeți al mei! Și potoliți-mi sufletul zbuciumat, oameni mărinimoși care mi-ați potolit foamea! Și Allah să vă ajute sa vă bucurați în tihnă de toate câte ați prădat! Numai arătați-mi-i pe prietenii mei!

Atunci hoții ridicară mâinile, toți deodată, spre o ușă deschisă și spuseră:

— De-acum fii fară de teamă pentru soarta lor! La noi sunt mai la adăpost decât chiar în casa valiului și, de altminteri, și tu la fel! Află așadar că nu te-am făcut să bați drumul până aici decât ca să auzim de la tine adevărul despre cei doi tineri care, cu chipurile lor frumoase și cu evghenia purtării lor, ne-au tulburat așa de tare de nici baremi n-am cutezat să-i iscodim, de îndată ce am luat aminte cu cine aveam de-a face!

Atunci giuvaiergiul Amin fu până peste măsură de ușurat și nu mai gândi decât cum să-i câștige pe furi de partea sa, și le spuse:

— O, stăpânii mei, văd acum tare limpede că daca omenia și buna-credință ar fi să piară de pe pământ, ele ai fi găsite iarăși neatinse în casa voastră. Și tot atâta de limpede văd că, atunci când ai de-a face cu niște oameni atâta de cinstiți și atâta de mărinimoși ca voi, cea mai bună cale spre a le dobândi încrederea este de a nu le ascunde nimic din adevăr! Ascultați așadar pățania mea și a lor, întrucât este uluitoare până peste marginile tuturor uluielilor!

Și giuvaiergiul Amin le istorisi hoților toată povestea cu Șamsennahar și cu Ali ben-Bekar, și legăturile lui cu ei, fară a sări nici un amănunt, de la început până la sfârșit. Dar chiar că nu ar fi de nici un folos s-o mai luăm și noi de la cap!

După ce ascultară povestea aceea ciudată, hoții rămaseră până peste poate de minunați și strigară:

— Într-adevăr, ce cinste pe casa noastră să adăpostească la ceasul de acum pe frumoasa Șamsennahar și pe emirul Ali ben-Bekar! Ci, o, giuvaiergiulc, chiar nu îți bați joc de noi? Și sunt chiar ei cu adevărat?

Iar Amin strigă:

— Pe Allah! o, stăpânii mei, chiar ei sunt, în carne și oase!

Atunci hoții, ca un singur ins, se ridicară și deschiseră ușa cu pricina și îi poftiră pe emirul Ali și pe Șamsennahar să iasă, cerându-le un potop de iertăciuni și spunându-le:

— Rugămu-ne vouă să iertați necuviința purtării noastre, întrucât chiar că nu avea cum să ne dea prin gând că avem să răpim din casa giuvaicrgiului niște mai-mărimi de cinul vostru!

Pe urmă se întoarseră către Amin și îi spuseră:

— Cât despre tine, numaidecât avem să-ți dăm îndărăt nestematele pe care ți le-am luat, și ne pare tare rău ca nu putem să-ți dăm îndărăt și lucrurile celelalte din casă, pe care le-am răzlețit, vânzându-le mai peste tot pe la mezaturi obștești!

Și, în fapt, grăbiră a-mi da îndărăt lucrurile de preț, strânse într-o legătură mare; iar eu, dându-le uitării pe toate celelalte, nu pregetai a le mulțumi adânc pentru dovada lor de mărinimie. Ei atunci spuseră către noi trei:

— Acuma nu vrem să vă ținem mai mult, doar dacă nu v-ar fi mai pe plac să ne faceți cinstea până peste măsură de a rămâne în mijlocul nostru!

Și se puseră pe dată în slujba noastră, cerându-ne numai să le făgăduim că nu aveam să-i dăm în vileag și că vom uita necazurile ceasurilor petrecute la ei.

Ne călăuziră așadar la țărmul apei; și nici măcar nu ne veni în minte să ne istorisim spaimele, așa de pieriți eram încă de temeri și așa de porniți să socotim că toate acele întâmplări se petreceau în vis. Pe urmă, cu semne mari de cinstire, cei zece ne ajutară să coborâm în luntrea lor și începură să vâslească atâta de strașnic, încât într-o clipire ne și pomenirăm pe malul celălalt. Dar de-abia apucarăm să ne dăm jos din luntre, că mare ne fu spaima când ne văzurăm dintr-odată împresurați din toate părțile de străjile valiului și înșfăcați pe loc! Cât despre hoți, aceia, întrucât rămăseseră în luntre, avură vreme, cu câteva bătăi de vâsle, să se pună în afară de orice primejdie.

Atunci căpetenia străjilor veni la noi și, cu glas crunt, ne întrebă:

— Cine sunteți și de unde veniți?

Iar noi, cuprinși de frică, ramaserăm înlemniți; ceea ce spori și mai tare prepunerile capului străjilor, care ne spuse:

— Să-mi răspundeți cinstit, că de nu, pe loc vă priponesc și de mâini și de picioare și pun oamenii mei sa vă înhațe! Spuneți-mi dar unde stați, pe ce uliță și în ce mahala!

Eu atunci, vrând cu orice preț să găsesc o scăpare, gândii că se cădea să vorbesc, și răspunsei:

— O, domnia ta, suntem niște lăutari, iar femeia aceasta este cântăreață de meserie. Am fost azi-noapte la un zaiafet unde se cereau unii ca noi, în casa celor care ne-au adus până aici. Dar a vă spune numele acelor inși nu am putea, întrucât de obicei, în meseria noastră, nu întrebăm asemenea amănunte și ne este destul numai sa fim bine plătiți!

Dar căpetenia străjilor se uită la noi cu asprime și îmi spuse:

— Nu aveți înfățișare de lăutari; îmi păreți mai degrabă tare speriați și tare îngrijorați, pentru niște inși care de-abia au plecat de la chef. Iar tovarășa voastră, cu giuvaierurile ei cele atâta de frumoase, nu are înfățișare de almee. Hei, străjerii luați-i pe inșii ăștia și duceți-i degrabă la temniță!

La atare vorbe, Șamsennahar se hotărî să vorbească ea însăși și, ducându-se la căpetenia străjilor, îl trase de-o parte și îi spuse la ureche câteva cuvinte, care stârniră asupra lui o asemenea tulburare, încât se trase îndărăt câțiva pași și se temeni până la pământ, îngăimând un potop de vorbe de ploconire. Și numaidecât le porunci oamenilor lui să cheme două caicuri, și o ajută pe Șamsennahar să se suie într-unul, în vreme ce pe mine ma puse să urc în celălalt, împreună cu emirul ben-Bekar. Pe urmă le porunci caicciilor să ne ducă unde le vom spune noi să ne ducă. Și de îndată caicurile porniră fiecare pe căi osebite: Șamsennahar spre saraiul ei, iar noi doi spre mahalaua noastră.

În ceea ce ne privește pe noi mai întâi, de-abia ajunsaram acasă la emir că îl și văzui, la capătul puterilor și vlăguit de spaimele cele necurmate, cum se prăbușește fară de simțire în brațele slugilor sale și ale femeilor din casă…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaizeci și cincea noapte spuse:

…fără de simțire în brațele slugilor sale și ale femeilor din casă. Căci, din câte putuse a mă face să înțeleg pe drum, acuma, după cele ce se întâmplaseră, își pierduse orice nădejde de a o mai vedea vreodată pe iubita sa Samsennahar.

Atunci, pe când femeile și slugile erau prinse cu strădaniile de a-l face pe emir să se trezească din leșin, rudele lui, închipuindu-și că eu pesemne voi fi fiind pricina tuturor acelor necazuri pe care nu le pricepeau, vrură sa mă silească a le mărturisi tot soiul de amănunte. Și ma ferii strașnic a-i lămuri cât de cât cu ceva, și le spusei:

— Ceea ce se întâmplă cu emirul este un lucru atâta de peste fire cât numai el ar putea să vă lămurească!

Și, spre norocul meu, emirul își veni în fire chiar în clipita accea, iar rudele nu mai cutezară, față cu el, sa stăruiască în iscodelile lor. Iar eu, temându-mă de alte întrebări, și liniștit întrucâtva în ceea ce privea starea lui ben-Bekar, îmi luai legătura cu lucrurile și pornii în graba mare spre casa mea.

Când ajunsei acolo, o găsii pe arăpoaica mea scoțând țipetele cele mai ascuțite și cele mai deznădăjduite, și plesnindu-se cu palmele peste ochi, și toți megieșii o înconjuraseră ca s-o aline de pieirea mea, pe care o socoteau neîndoielnică. Încât, când mă văzu, arăpoaica se aruncă la picioarele mele și vru și ea să mă supună la alte iscodeli. Dar îi retezai scurt ifosele, spunându i că până una-alta nu am chef decât să dorm; mă lăsai sa cad, istovit, pe saltele și, cu nasul în perne, dormii adânc până dimineața.

Atunci arăpoaica veni la mine și mă iscodi iarăși; iar eu îi răspunsei:

— Dă-mi repede o cană plină!

Ea îmi aduse cana, iar eu o băui dintr-o sorbitură; și cum arăpoaica stăruia, îi spusei:

— S-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat!

Ea atunci plecă. Iar cu căzui iarăși numaidecât în somnul meu, dar nu mă trezii, de data aceasta, decât peste două zile și două nopți!

Putui atunci să mă ridic în capu-oaselor, și îmi zisei: „Chiar că trebuie să mă duc să fac o scaldă la hammam!” Și ajunsei acolo pe dată, măcar că eram tot îngrijorat pana peste poate de starea lui ben-Bekar și a frumoasei Șamsennahar, de la care nimeni nu venise să-mi aducă vreo știre. Mă dusei așadar la hammam, unde mă îmbăiai, și numaidecât pornii spre prăvălia mea; și, cum îmi scoteam cheia din buzunar ca să descui ușa, o mână micuță de dindărătul meu mă atinse pe umăr și un glas îmi șopti:

— Ya Amin!

Eu atunci mă întorsei și o văzui pe copila, prietena mea, roaba de inimă a cadânei Șamsennahar.

Dar, în loc să mă bucur la vederea ei, mă cuprinse deodată o spaimă cumplită să nu cumva să mă vadă vecinii stând de vorbă cu ea, dat fiind că toți o știau a fi roaba cea de credință, însărcinată cu misitiile, a cadânei scumpe inimii califului. Încât zorii să bag îndărăt în buzunar cheia și, fară să întorc capul, pornii drept înainte, înfricoșat de-a binelea și, cu toate strigătele copilei care gonea după mine rugându-mă să mă opresc, îmi urmai fuga încolo și încoace, strâns mereu de aproape de către faia, până ce iacătă că ajunsei la ușa unei geamii lăturalnice. Atunci mă repezii înlăuntru, după ce îmi lăsai din fugă papucii la ușă, și mă dusei drept în ungherul cel mai întunecat, unde mă așezai pe dată a rugăciune. Și atunci iarăși, mai mult ca oricând, cugetai ce mare înțelepciune dovedise vechiul meu prieten Abalhassan ben-Taher când fugise de toate încurcăturile acestea afurisite și se aciuase la Bassra. Și hotărâi în sufletul meu: „Negreșit! de m-o scăpa Allan fară de ponoase din pătărania asta, fac jurământ că nu mă mai bag niciodată în asemenea belele și că niciodată nu mă mai încarc cu atare corvezi!”

De-abia mă aflam eu așadar în ungherul acela întunecat, că mă și ajunse…

În clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută șaizeci și șasea noapte spuse:

…De-abia mă aflam eu așadar în ungherul acela întunecat, că mă și ajunse din urmă copila de credință cu care, de data aceasta, mă putui îndura să stau de vorbă în tihnă, devreme ce nu se afla de față nici un martor. Fata începu dintru-ntâi cu a mă întreba:

— Cum îți este?

Eu îi răspunsei:

— Sunt bine sănătos! Da moartea îmi pare cu mult mai de dorit decât spaimele necurmate în care trăim cu toții!

Ea îmi răspunse:

— Vai! da atunci ce-ai mai zice când ai ști starea bietei mele stăpâne? Of, ya rabbi! simt că mă topesc numai când îmi amintesc clipita când am văzut-o întoarsă la sarai, unde izbutisem să ajung înaintea ei, după ce am fugit din casa ta, de pe o terasă pe altă terasă, și apoi sărind jos pe pământ din vârful casei din urmă. Ya Amin! dacă ai fi văzut-o! Cine ar mai fi putut să cunoască în chipul galben ca al unui om ieșit din mormânt chipul strălucitei Șamsennahar? Încât atunci când am zărit o, nu am putut să mă opresc a nu izbucni în hohote, aruncându-mă la picioarele ei și sărutându-i-le. Ci ea își uita de sine, gândind mai întâi la caicciul căruia îmi spuse să-i dau pe dată o mie de dinari de aur pentru osteneala lui! Pe urmă, după asta, puterile o lăsară și căzu leșinată în brațele noastre; și atunci o cărarăm în patul ei, unde începui s-o stropesc pe față cu apă de flori și îi ștersei ochii și o spălai pe picioare și pe mâini, și îi schimbai veșmintele de deasupra și de dedesubt. Atunci avusei bucuria s-o văd că își vine în sine și că răsuflă oleacă; și numaidecât îi adusei să bea niște sorbet de trandafiri și să miroase niște iasomie, și îi spusei:

— O, stăpână, Allah fie asupră-ți! cruță-te, cruță-te! unde avem să ajungem dacă o ținem așa?

Ci ea îmi răspunse:

— O, credincioasa sufletului meu, nu mai am nimic pe pământ care să mă țină legată aici! Dar, înainte de a muri, vreau să capăt vești despre iubitul meu. Du-te așadar și caută-l pe giuvaiergiul Amin și du-i pungile astea pline cu aur, și roagă-l să le primească drept despăgubire pentru necazul pe care i l-am pricinuit!

Și roaba îmi întinse o legătură grea pe care o avea la ea și în care să tot fi fost mai bine de cinci mii de dinari; lucru de care într-adevăr putui să mă încredințez mai târziu. Pe urmă adăugă:

— Șamsennahar mi-a mai poruncit să te întreb apoi, ca o rugăminte din urmă, dacă ai să ne dai vreo veste, fie bună, fie rea, despre emirul Ali ben-Bekar!

Eu atunci chiar nu mai putui să mă împotrivesc unui atare lucru, pe care mi-l cerea ca pe o milă, și, în pofida hotărârii mele de a nu mă mai vârî în povestea aceea primejdioasă, îi spusei să vină seara la mine acasă, unde nu am să preget a o întâmpina cu amănuntele de cuviință. Și ieșii din geamie, după ce o rugai pe copilă să treacă mai întâi pe la mine să lase legătura pe care mi-o adusese; și plecai la ben-Bekar.

Or, acolo îi găsii pe toți, femei și slugi, așteptându-mă de trei zile și fară a ști cum să facă să-l liniștească în emirul Ali, care mă chema întruna suspinând adânc. Iar pe el îl găsii cu ochii aproape stinși și cu o înfățișare mai degrabă de mort decât de om viu. Atunci mă dusei lângă el, cu ochii în lacrimi, și îl strânsei la piept…

În clipita aceea a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută șaizeci și șaptea noapte spuse:

…și îl strânsei la piept, și îi spusei multe vorbe drăgăstoase, spre a-l mai alina, fară a putea de data aceasta să izbutesc, întrucât îmi zise:

— O, Amin, cum simt limpede că sufletul meu arc sa se ducă, vreau să-ți las, înainte de moarte, un semn al îndatorinței mele față de prietenia ta.

Și le spuse robilor săi:

— Aduceți-mi cutare și cutare lucru!

Și numaidecât robii zoriră să aducă și să rânduiască dinainte-i, în niște zimbiluri, tot soiul de lucruri scumpe, oluri de aur și de argint și odoare de mare preț. Și îmi spuse:

— Mă rog ție să le primești, în locul lucrurilor care ți-au fost furate din casă!

Pe urmă le porunci slugilor să care totul acasă la mine. Îmi spuse apoi:

— O, Amin, să știi că în această lume orice lucru are un rost! Vai de cel care își prăpădește rostul dragostei lui: nu îi mai rămâne decât moartea! Încât, de nu ar fi cinstirea mea față de legea Prorocului nostru (asupra-i fie pacea!), mi-aș fi grăbit demult ceasul acestei morti42, pe care îl simt aproape! 43

Eu atunci, ca să-i mai schimb gândurile, îi spusei că am să mă duc mai întâi să-i dau știri despre el copilei de credință care mă așteaptă acasă și pe care Șamsennahar o trimisese anume. Și plecai, spre a mă duce la copilă și a i povesti deznădejdea emirului, care își presimțea sfârșitul și care va părăsi pământul doar cu părerea de rău că este despărțit de iubita sa.

Și, într-adevăr, la câteva clipite după ce ajunsei, văzui ca intră la mine copila, da într-o stare de tulburare și de zbucium până peste orice închipuire; iar ochii-i lăsau sa curgă din belșug lacrimile. Iar eu, tot mai speriat, o întrebai:

— Pe Allah! ce să fie mai rău decât toate câte s-au întâmplat?

Ea îmi răspunse tremurând:

— Lucrul de care ne-a fost atâta de frică a căzut asupra noastră! Suntem pierduți fără de scăpare cu toții! Califul a aflat! Mai degrabă ascultă: în urma șoaptei unei roabe de-a noastră, căpetenia hadâmbilor a intrat la prepuneri și a început să le iscodească în parte pe toate slujnicele preafrumoasei Șamsennahar. Și, în pofida făgăduielilor lor, a dibăcit povestea, din nepotrivelile răspunsurilor căpătate. Și a adus toată istoria la urechile califului, care pe dată a trimis după Șamsennahar, poruncind, să fie însoțită de douăzeci de hadâmbi de la sarai! Încât iacăte-ne pe toace tulburate și până peste măsură de speriate! Iar eu izbutii să găsesc o clipită spre a mă furișa și a da fuga să te vestesc de nenorocirea din urmă care ne paște! Du-te, dar, să-l vestești pe emirul Ali ca să-și ia chibzuirile de trebuință în atare împrejurare!

Și, după ce spuse vorbele acestea, copila plecă iarăși în goana mare către sarai.

Eu atunci văzui lumea toată cum se înnegurează dinaintea vederii mele și strigai: „Nu se află izbăvire și tărie decât numai întru Allah Preaînaltul și Preaputernicul!” Dar ce aș mai fi putut să spun eu dinaintea soartei? Mă hotărâi așadar să mă întorc la Ali ben-Bekar, măcar că nu mă despărțisem de el decât de-abia de câteva clipite, și, fară a-i mai da răgaz să-mi ceară nici cea mai mică lămurire, îi strigai:

— O, Ali, trebuie neabătut să mă urmezi pe clipă pe dară, altminteri te paște moartea în chipul cel mai de ocară! Califul, care a aflat tot, pesemne că la ceasul de acuma a și poruncit să fii zeberit! Să plecăm, dar, fară a pierde o clipită, și să ieșim dincolo de fruntariile țării noastre și dincolo de puterea celor care ne caută!

Si tot atunci, în numele emirului, le poruncii robilor să încarce pe trei cămile lucruri dintre cele mai scumpe și niște merinde de drum, și îl ajutai pe emir să încalece pe altă cămilă, pe urmă încălecai și cu la fel. Și, fară a mai pierde vremea, de îndată ce emirul își luă rămas bun de la maică-sa, pornirăm la drum și luarăm calea pustiei…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și se opri din vorbele îngăduite.

Dar în cea de a o sută șaizeci și opta noapte spuse:

…pornirăm la drum și luarăm calea pustiei.

Or, tot ceea ce este scris trebuie să se întâmple, iar ursitele, sub orice zodie ar fi să fie, nu pot decât să se împlinească! Așa că nenorocirile noastre nu puteau decât să se urmeze, iar fuga de o năpastă ne arunca într-o năpastă încă și mai rea!

Și-așa, cum mergeam noi prin pustie, pe înserate, și pe când ne aflam nu departe de o oază al cărei minaret se zărea în mijlocul palmierilor, văzurăm că răsare dintr-odată în stânga noastră o ceată de tâlhari care pe dată se și repeziră să ne împresoare. Și, cum știam prea bine ca altă cale să scăpăm cu viață nu era decât aceea de a nu încerca vreo împotrivire, îi lăsarăm să ne ia armele și să ne prade. Și ne luară vitele cu toate poverile de pe ele, nemailăsându-ne pe trupuri decât cămașa! Și se depărtară fară să le mai pese de soarta noastră.

Cât despre bietul meu prieten, nu mai era decât ca o zdreanță în mâinile mele, așa de tare îl prăpădiseră atâtea spaime necurmate. Izbutii totuși să-l ajut a se târî încet-încet până la geamia pe care o zărisem în oază; și intrarăm acolo ca să ne petrecem noaptea. Și emirul Aii se prăbuși la pământ și îmi spuse:

— Aici am să mor, într-un sfârșit, căci Șamsennahar nu mai poate să mai fie în viață la ceasul de-acum!

Or, la vremea aceea, în geamie un ins își făcea rugăciunea. Când isprăvi, se întoarse spre noi și ne privi o clipită, apoi veni la noi și ne spuse cu bunătate:

— O, flăcăilor, fară îndoială că sunteți străini și ați venit să petreceți noaptea aici!

Eu îi răspunsei:

— O, șeicule, suntem într-adevăr niște străini pe care tâlharii din pustie ne-au despuiat cu totul, nemailăsându-ne nimica așa decât cămașa de pe noi!

La vorbele acestea, bătrânul fu cuprins de milă pentru noi și ne spuse:

— O, flăcăi sărmani, așteptați-mă aici câteva clipite și am să mă întorc la voi!

Și plecă, spre a se întoarce nu peste mult, urmat de un copil care aducea o legătură, și bătrânul scoase din legătura aceea niște haine și ne pofti să ne îmbrăcăm cu ele; pe urmă ne spuse:

— Haideți cu mine la casa mea, unde are să vă fie mai bine decât aici, căci trebuie să vă fie foame și sete!

Și ne îmbie să-l însoțim la el acasă, unde emirul Ali nu ajunse decât spre a se întinde, cu răsuflarea tăiată, jos pe chilimuri. Și atunci, din depărtare, venind cu adierea care sufla în oază printre palmieri, glasul vreunei sărmane se auzi cântând jalnic stihurile acestea minunate:

Plângeam sfârșitul tinereții mele, Ci mi-am curmat suspinul ca să plâng Durerea doar a despărțirii grele De cel ce-aș vrea mereu la piept să-l strâng.

Ah, sufletului meu de-i pare-amară Clipita morții, nu-i că părăsesc O viață de dureri, ci că plec iară De lângă ochii celui ce-l iubesc.

De-aș fi știut că despărțirea vine Și că pe veci voi bate-un drum pribeag Aș fi luat drept hrană-atunci cu mine Doar frumusețea ochiului său drag44!

Or, de cum începuse a se auzi cântecul acela, Ali ben-Bekar își săltase capul și asculta pierdut. Iar când glasul se stinse, îl văzurăm deodată cum cade iarăși scoțând un suspin adânc: își dăduse sufletul…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada, văzând ca se luminează de ziuă, tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaizeci și noua noapte spuse:

…îl văzurăm deodată cum cade iarăși scoțând un suspin adânc: își dăduse sufletul.

La priveliștea aceea, bătrânul și cu mine izbucnirăm în hohote de plâns și șezurăm așa toată noaptea; și-i istorisii bătrânului, printre lacrimi, povestea cea jalnică. Apoi, dimineața, îl rugai să binevoiască să-i țină în păstrare trupul până ce rudele, înștiințate de mine, vor veni după el. Și îmi luai rămas-bun de la omul acela de treabă și mă dusei în grabă mare la Bagdad, prilejuindu-mă de plecarea unei caravane ce se îndrepta într-acolo. Și mă dusei, fară a-mi face vreme să-mi mai schimb hainele, drept acasă la ben-Bekar, unde mă înfățișai dinaintea mamei sale căreia îi urai mâhnit bună pace.

Când mă văzu că vin singur, fară fiul ei, când băgă de seamă înfățișarea mea jalnică, mama lui ben-Bekar începu să tremure de presimțire. Și îi spusei:

— Allah, o, preacinstită mamă a lui Ali, hotărăște, iar făptură nu poate decât să se supună! Și când scrisoarea de chemare a unui suflet a fost scrisă, sufletul acela, fară a mai zăbovi, trebuie să se înfățișeze dinaintea stăpânului său!

La vorbele acestea, mama lui Aii scoase un țipăt sfâșiat de durere și îmi spuse, prăbușindu-se cu fața la pământ:

— O, vai de mine! fiul meu o fi murit?

Eu atunci îmi lăsai ochii în jos și nu putui să rostesc o vorbă. Și o văzui pe biata mamă, sugrumată de suspine, cun leșină de-a binelea. Iar eu începui să plâng toate lacrimile inimii mele, pe când femeile umpleau casa cu țipetele lor speriate.

Când mama lui Ali putu într-un sfârșit să mă asculte, îi istorisii amănuntele morții și îi spusei:

— Prețuiască-te Allah pe măsura multelor tale vrednicii, o, mamă a lui Ali, și plătească-te el cu milele și cu indurarea lui!

Atunci ea mă întrebă:

— Dar nu ți-a cerut să aduci vreo vorbă mamei sale?

Eu răspunsei:

— Ba de bună seamă! Mi-a cerut să-ți spun că nu are decât o dorință, aceea ca tu să orânduiești ca trupul să-i fie adus la Bagdad.

Ea atunci iarăși începu să se topească de lacrimi, sfâșiindu-și hainele, și îmi spuse că pe dată avea să se ducă la oază cu o caravană spre a aduce trupul fiului său.

Și de-aci, peste câteva clipite, îi lăsai pe toți cu gătirile lor de plecare și mă întorsei la mine acasă, gândind în cugetul meu: „O, Ali ben-Bekar, sărmane îndrăgostit, ce păcat de tinerețea ta secerată în floarea ei cea atâta de frumoasă!”

Și ajunsei astfel acasă și băgai mâna în buzunar ca să scot cheia de la ușă, când mă simții atins încetișoi pe umăr, și mă întorsei, și o văzui, îmbrăcată în haine cernite și cu chipul tare mâhnit, pe copila cea de credință a cadânei Șamsennahar. Atunci vrusei s-o iau la fugă; dar fata mă ținu și mă sili să intru cu ea în casă. Eu atunci, în ciuda tuturor celor pățite, începui, fară a ști încă nimic, să plâng laolaltă cu ea, fară de măsură. Pe urmă îi spusei:

— Așadar ai aflat și tu vestea cea jalnică?

Ea îmi răspunse:

— Care, ya Amin?

Eu îi spusei:

— Moartea lui Ali ben-Bekar!

Și când văzui că se pornește să plângă și mai tare, pricepui că nu știa încă nimic, și îi istorisii totul, scoțând, într-un glas cu ea, suspine adânci.

Când sfârșii, îmi spuse la rându-i:

— Nici tu, ya Amin, văd că nu știi nimica despre nenorocirea mea!

Și strigai:

— Au n-o fi fost dată morții Șamsennahar din porunca emirului drept-credincioșilor?

Ea răspunse:

— Șamsennahar a murit, da nicidecum așa cum poți să prepui tu! O, stăpâna mea!

Pe urmă tăcu, spre a mai plânge oleacă, și îmi spuse într-un sfârșit:

— Ascultă, așadar, Amin! Când Șamsennahar, însoțită de cei douăzeci de hadâmbi, a ajuns dinaintea califului, califul i-a dat afară, cu un semn, pe toți, pe urmă s-a apropiat de Șamsennahar și a poftit-o să șadă jos lângă el și cu un glas pătruns de o bunătate fară de asemuire, i-a spus: „O, Șamsennahar, știu că ai dușmani în saraiul meu, iar acești dușmani au încercat să te rupă de la inima mea, ponegrindu-ți faptele și înfățișându-le într-un chip nevrednic de mine și de tine! Să știi că te iubesc mai mult ca oricând și, ca s-o arăt mai bine întregului sarai, am dat porunci să sporească sâmbria casei tale și numărul roabelor și al nacafalei tale! Așa că mă rog ție să nu mai ai obrazul acesta atâta de amărât, care mă amărăște și pe mine! Și, ca să te ajut să te veselești, am să poruncesc numaidecât să vină cântărețele de la saraiul meu și să fie aduse tablalele pline cu poame și cu băuturi!” Și numaidecât intrară lăutăresele și cântărețele; iar roabele veniră încărcate cu tablale grele de toate cu câte erau încărcate. Și, după ce totul fu gata, califul, șezând jos lângă Șamsennahar, care se simțea tot mai slabă, în ciuda atâtor bunătățuri, le porunci cântărețelor sa înceapă. Atunci una dintre ele, în sunetele lăutelor mânuite de degetele tovarășelor sale, începu să cânte:

Oh, lacrimilor, voi dați în vileag Amara taină-a sufletului meu Și nu-mi lăsați al jalei vălmășag Să-l port adânc în piept mereu.

Ah, l-am pierdut pe cel care-l iubea Inima mea cu-atâta45…

Dar deodată, până ca strofa cântată să fi ajuns la sfârșit, Șamsennahar scoase un suspin slab și se prăbuși pe spate. Iar califul, tulburat până peste fire, se aplecă repede spre ea, socotind că era doar leșinată; dar o ridică moartă! Atunci califul zvârli cât colo pocalul pe care il ținea în mână, și răsturnă tablalele și, cum noi scoteam țipete speriate, ne alungă pe toate, după ce ne porunci să sfărâmăm lăutele și sculele menite zaiafetului; și nu mă mai ținu decât pe mine în sală. O luă atunci pe Șamsennahar pe genunchi și se porni să plângă asupra ei toată noaptea, poruncindu-mi să nu las pe nimeni să între în sală. A doua zi dimineața, califul dete trupul cadânei în seama bocitoarelor și a scăldătoarclor, și porunci să i se facă o înmormântare ca de soție legitimă, ba încă și mai falnică. După care se încuie în iatacurile lui. Și de atunci nimeni nu l-a mai văzut la divanul județelor!

Eu atunci, după ce mai plânsei o vreme, împreuna cu copila, moartea celor doi îndrăgostiți, mă înțelesei cu ea să orânduim a-l înmormânta pe Ali ben-Bekar alături de Șamsennahar. Și așteptarăm să fie adus leșul pe care mama emirului se dusese să-l ia din oază, și îi făcurăm înmormântare frumoasă, și izbutirăm să-l așezăm în pământ alături de mormântul cadânei Șamsennahar!

Și de atunci nici eu, nici copila, care a ajuns soția mea, nu am încetat să ne ducem pe la cele două morminte să-i plângem pe cei doi îndrăgostiți cu care am fost prieteni.46

Și-aceasta-i, o, norocitule sultan, urmă Șeherezada, povestea cea duioasă cu Șamsannahar, cadâna inimii califului Harun AI-Rașid!

În clipita aceasta, micuța Doniazada nu se mai putu ține și izbucni în hohote de plâns, înfundându-și capu-n chilimuri. Iar sultanul Șahriar spuse:

— O, Șeherezada, tare m-a mâhnit povestea aceasta!

Atunci Șeherezada zise:

— Da, o, Măria Ta! Ci ți-am spus această poveste, care nu este la fel cu celelalte, anume pentru stihurile cele minunate pe care le cuprinde, și mai cu seamă ca să te stârnesc mai tare pentru toată veselia pe care nu va zăbovi să ți-o aducă povestea pe care mă pregătesc să ți-o istorisesc, dacă vei binevoi să-mi dai îngăduință!

Și sultanul Șahriar grăi:

— Da, Șeherezada! fă-mă să uit mâhnirea și spune-mi iute numele acelei povești pe care mi-o făgăduiești!

Șeherezada spuse:

— Este Povestea cu domnița Budur, cea mai frumoasă lună dintre toate lunele.

Iar micuța Doniazada strigă, săltându-și capul:

— O, surioară Șeherezada, ce dulce ai fi dacă ne-ai începe-o numaidecât!

Și Șeherezada spuse:

— Cu dragă inimă și ca pe o cinstire datorată acestui sultan bine crescut și dăruit cu purtări alese. Dar numai și numai mâine noapte.

Și, întrucât văzuse că se lumina de ziuă, sfioasă cum era, tăcu.

Când fu în cea de a o sută șaptezecea noapte micuța Doniazada, care nu mai putea de nerăbdare, se ridică de pe chilimul pe care ședea ghemuită și îi spuse Șeherezadei:

— O, surioara mea, mă rog ție, grăbește de ne spune povestea făgăduită, care numai cu numele ei și m-a cutremurai de desfătare și de fiori!

Iar Șeherezada îi zâmbi suroră-sii și îi spuse:

— Dreptu-i! Dar, ca să încep, aștept bunăvoia sultanului!

Atunci sultanul Șahriar, care în noaptea aceea zorise să-și mântuie degrabă treaba de rând cu Șeherezada, atâta de cu jind aștepta povestea făgăduită, spuse:

— O, Șeherezada, negreșit că poți să începi basmul cu care mi-ai făgăduit mari veseliri!

Și Șeherezada pe dată istorisi astfel:

POVESTEA CU KAMARALZAMAN ȘI CU DOMNIȚA BUDUR, CEA MAI FRUMOASĂ LUNĂ DINTRE LUNE.

Mi s-a izvodit, o, norocitule sultan, că a fost odată, în vechimea vremilor, în țara Kaledanului, un sultan cu numele de Șahraman, stăpân peste oști puternice și peste bogății multe. Dar sultanul acela, măcar că era norocit până peste poate și avea șaptezeci de cadâne, fară a le mai pune la socoteală și pe cele patru soții legiuite, se muncea în sufletul său din pricina sterpiciunii lui la copii; că ajunsese de mult la o vârstă înaintată, iar oasele și vlaga începuseră a i se subția, și Allah nu îl miluia nici baremi cu un fiu care să poată a-i urma la scaunul de domnie al împărăției.

Or, într-o zi, se hotărî să i se spovedească vizirului sau cel mare de chinurile sale tainice, și, după ce trimise sa fie chemat, îi spuse:

— O, vizire al meu, eu chiar că nu știu pe ce să mai dau vina acestei sterpiciuni de care mă chinuiesc amarnic!

Iar vizirul cel mare cugetă vreme de un ceas; după care săltă capul și îi spuse sultanului:

— O, Măria Ta, chiar că aceasta-i o treabă tare gingașă și pe care nu poate s-o dezlege decât numai Allah Cel Atotputernic. Încât eu nu aflu, după ce am chibzuit bine, decât numai un chip de a zvidui treaba.

Iar sultanul îl întrebă:

— Și care-i chipul?

Vizirul răspunse:

— Iacătă! La noapte, până a intra în harem, ai grijă să-ți îndeplinești pe de rost datorințele cerute de sfânta datină: fă-ți spălările cu evlavie și fă-ți rugăciunea cu inima plecată la vrerea lui Allah Milosârdnicul. Și așa, împreunarea ta cu o soție aleasă are să fie rodnică de milostivirea sa!

La vorbele acestea ale vizirului său, sultanul Șahraman strigă:

— O, vizir al vorbelor de înțelepciune, cu asta îmi arăți un leac minunat!

Și îi mulțumi îndelung vizirului cel mare pentru sfat și îi dărui un caftan de fală. Apoi, pe la înserate, intră în iatacul femeilor, dar numai după ce își îndeplini cu de-amănuntul sfintele datorințe îndătinate; și o alese pe cea mai tânără dintre femeile lui, cea care avea șoldurile cele mai falnice, o fecioară de viță, și se împereche cu ea în noaptea aceea. Și o și plodi, pe clipă și pe dată. Iar peste nouă luni, zi la zi, ea născu un copil de parte bărbătească, în dârdora bucuriilor și în cântece de clarinete, de fluiere și de țimbale.

Or, copilul care tocmai se născuse fu găsit atâta de frumos și întocmai precum luna, încât tătânele lui, încântat, îi puse numele de Kamaralzaman47.

Și chiar că băiatul era de departe cel mai frumos dintre zămisliturile roate! Se dovedi mai cu scamă când ajunse flăcău și când frumusețea scutură peste cei cincisprezece ani ai lui toate florile ce farmecă ochiul muritorilor48.

Cu vârsta, într-adevăr, desăvârșirile lui ajunseseră la capătul lor; iar ochii-i se făcuseră mai vrăjitori decât cei ai îngerilor Harut și Marut49 privirile-i mai ispititoare decât cele ale lui Tagut50, și obraji-i mai dulci decât bujorii. Cât despre boiul lui, se făcuse mai mlădiu decât ramul de bam și mai subțire decât un fir de borangic. Dar cât despre spatele lui, se rotunjise atâta de strașnic, încât l-ai fi luat drept un muncel de nisip umblător, și privighetorile, când îl vedeau, începeau să cânte.

Încât nu e de mirare ca mijlocelul său atâta de gingaș s-a plâns de atâtea ori de povara prea grea care îl urma, și că atâta de des, istovit de sarcina lui, se bosumflase de bucile acelea.

Cu toate acestea, el urmase a fi la fel de fraged ca floarea de trandafir și la fel de gingaș ca adierea serii. Și pe drept poeții de pe vremea lui s-au întrecut să pună în cântec frumusețea ce-i tulbura, și i-au proslăvit în stihuri fară de număr, precum acestea dintr-o puzderie:

Când oamenii îl văd, „Ah, ah!” oftează;

Când fruntea i-o privesc, ei pot citi: „El însăți frumusețe însemnează, Și e cel mai frumos din câți pot fi”

Buzele-i, când zâmbesc, sunt cornaline;

Miere-i saliva-i; dinții perle sunt, Ca scorpionii dragostei mușcând!

Iar luna nouă-i unghia-i sidefie;

Ci boiul lui întreg, și dosul lui, Și mijlocelul care se mlădie -

O, grai pe lume să le spună nu-i! 51

Încât sultanul Șahraman îl iubea amarnic pe feciorul său, și până într-atâta cât nu putea să se despartă de el nici o clipită. Și cum îi era frică să nu-l vadă irosindu-și în nechiozuințe harurile și frumusețea, tare râvnea să-l însoare cât mai era el în viață și să se bucure astfel de urmașii lui. Și într-o zi, în care gândul acesta îl frământa mai tare ca de obicei, se deschise față de vizirul său cel mare, care îi răspunse:

— Gândul este minunat! că însurătoarea potolește toanele.

Atunci sultanul Șahraman îi spuse căpeteniei hadâmbilor:

— Du-te repede la fiul meu Kamaralzaman și spune-i să vină la o vorbă cu mine!

Și de îndată ce hadâmbul îi duse porunca, Kamaralzaman se și înfățișă dinaintea părintelui său și, după ce îi ură cuviincios bună pace, se opri între mâinile lui, cu ochii plecați sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus părintelui său…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută șaptezeci și una noapte spuse:

…cu ochii plecați sfielnic, cum se cuvine din partea unui fiu supus față de părintele său.

Atunci sultanul Șahraman îi spuse:

— O, fiul meu Kamaralzaman, tare mult mi-ar plăcea sa te însor cât mai sunt în viață, ca să mă bucur de tine și să-mi umflu inima la nunta ta!

La vorbele acestea ale părintelui său, Kamaralzaman se schimbă până peste poate la chip și, cu glas sugrumat, răspunse:

— Să știi, o, părinte al meu, că pe mine chiar că nu mă încearcă nici o înclinare față de însurătoare; iar sufletul meu nu se pleacă deloc către muieri! Căci, pe lângă sila pe care din fire o simt față de ele, am mai și citit în cărțile înțelepților atâtea pătăranii despre răutățile și despre vicleniile lor, încât am ajuns să-mi vreau mai degrabă moartea decât apropierea de ele. Și, de altminteri, o, părinte al meu, iacătă ce spun despre ele poeții noștri cei mai prețuiți:

Vai de cel cărui Soarta-i dă o soață!

Pe veci pierdut e, chiar de și-ar clădi Cetate, să se apere, măreață, Legată-n fier, cu munții temelii.

Ca trestia-i oricare fortăreață Naintea muiereștii viclenii.

Ah, vai de el! Vicleana îl supune Cu ochii-i alungiți de negrul kohl, Cu pletele-mpletite, o minune De coade lungi, pe lângă gâtul gol, Și-i dă să bea potop de-amar vâscos Până ce-i face viața de prisos.52

Un altul a spus:

Mă întrebați de aceste făpturi Pe care le numiți femei! Mă știți, Vai, printre cei grozav de iscusiți La dragoste și la viclenii nuri!

Ce să vă spun, o, dragi flăcăi? Fugiți De jindul lor! Că iată-mi părul sur -

Au nu pricepeți fară de-nconjur Ce câștiuri la iubire dobândiți?

Iar un altul a spus:

Chiar și tânăra fecioară, Căreia abia-i dau nurii, Tot un hoit e bunăoară, De la care fug vulturii.

Sub a nopții neagră haină Crezi că e a ta pe veci, Pentru că-ți sopteste-n taină Lucruri ce mai nu-nțelegi.

Amăgire-i! Mâine altul Se va bucura la fel, Ca și tine-acum, de caldul Trup și tot ce-ascunde el.

Ea-i, prieten drag, un rateș Larg deschis la orice ceas, Găzduind pe-oricine-abate-și Pasul, la un scurt popas.

Intră-n el, de vrei. Dar pleacă De cu zori, a doua zi!

Nici nu te gândi să-ți placă, Nici în urmă-ți nu privi!

Fă loc altora, cuminte, Care vor pleca și ei, Dacă au un pic de minte Și sunt volnici la femei.53

Așa, încât, o, taică, măcar că lucrul s-ar putea să te mâhnească rău, nu voi șovăi să mă omor dacă vei vrea să mă silești să mă însor!

Când auzi spusele acestea ale fiului său, sultanul Șahraman rămase uluit și mohorât până peste poate, și lumina se preschimbă în neguri dinaintea chipului său. Dar cum îl îndrăgea peste măsură pe fiul lui și nu vroia să-i pricinuiască supărare, se mulțumi să-i spună:

— Kamaralzaman, nu vreau să stăruiesc în aceasta privință, care, văd, nu îți este pe plac. Dar, întrucât ești încă tânăr, ai vreme să cugeți, precum și să te gândești la bucuria pe care aș avea-o de a te vedea însurat și tată de copii!

Și, în ziua aceea, nu îi mai spuse nimic despre însurătoare; da îl giugiuli și îi făcu daruri scumpe și se purtă tot așa cu el vreme de un an.

Dar când trecu anul, trimise iarăși după el, ca și întâia dată, și îi spuse:

— Mai ții minte, Kamaralzaman, îndemnul meu, și ai cugetat la ceea ce te-am rugat și la fericirea pe care mi-ai stârni-o dacă te-ai însura?

Atunci Kamaralzaman se temeni dinaintea sultanului, părintele său, și îi spuse:

— O, taică al meu, cum aș putea eu să uit sfaturile tale și să ies de sub ascultarea ta, când Allah însuși îmi poruncește cinstire și supunere? Dar cât despre însurătoare, am chibzuit la ea toată vremea aceasta, și mai mult ca oricând sunt hotărât să nu mă apropii de ea niciodată, și mai mult ca oricând cărțile celor de demult și ale celor de acum mă învață să mă feresc de femeie, cu orice preț, întrucât femeile sunt niște viclene, niște proaste și niște ticăloase! Allah păzească-mă de ele, și cu moartea, de se va cere!

La vorbele acestea, sultanul Șahraman pricepu că și acum ar fi cu primejdie să stăruiască mai mult ori să-l silească la supunere pe fiul pe care îl avea așa de drag. Dar mâhnirea îi fu atâta de mare, încât se ridică necăjit și porunci să fie chemat la sfat vizirul său cel mare, căruia îi spuse:

— O, vizire al meu, ce nebuni mai sunt și părinții care râvnesc să aibă copii! Nu culeg decât necaz și dezamăgii! Iacătă că fiul meu Kamaralzaman este hotărât, mai tare decât anul trecut, să fugă de femei și de însurătoare! Ce nenorocire, o, vizire al meu, pentru mine! Și cum s-o tămăduiesc?

Atunci vizirul își plecă fruntea și cugetă îndelung; după care săltă capul și îi spuse sultanului:

— O, sultane al veacului, iacătă leacul de folosit; mai ai răbdare încă un an: și atunci, în loc să-i mai vorbești în taină despre povestea asta, ai să-i strângi pe toți emirii, vizirii și mai-marii clin împărăție, precum și pe toți slujitorii de la sarai, și, dinaintea tuturora, să-i mărturisești hotărârea ta de a-l însura fară zăbavă. Și atunci el nu are să mai cuteze a te înfrunta, dinaintea preacinstitei adunări; și are să-ți răspundă cu ascultare și cu supunere!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaptezeci și doua noapte spuse:

…și are să-ți răspundă cu ascultare și cu supunere!

La spusa aceasta a vizirului cel mare, sultanul fu până într-atâta de mulțumit că strigă:

— Pe Allah! iacătă o socoată care se poate!

Și își vădi bucuria dăruind vizirului una dintre cele mai frumoase haine de fală. După care avu răbdare răspasul de vreme arătat, și porunci atunci să se întocmească adunarea cu pricina și să vină fiul său Kamaralzaman Și flăcăul intră în sala care se umplu de lumina lui; și ce aluniță pe bărbia lui! și ce mireasmă, ya Allah, la trecerea lui! Și, când ajunse dinaintea tătâne-său, sărută de trei ori pământul dintre mâinile lui și rămase în picioare, așteptând ca părintele lui să-i vorbească întâi. Sultanul îi spuse:

— O, copilul meu, află că nu te-am poftit să vii în mijlocul acestei adunări decât pentru a-ți arăta hotărârea mea de a te însura cu o domniță vrednică de stepena ta, și să mă bucur astfel de urmașii mei până a nu mă fi săvârșit din viață!

Când auzi vorbele tatălui său, Kamaralzaman fu cuprins dintr-odată de un soi de nebunie care îl îmboldi să dea un răspuns atâta de puțin cuviincios, încât toți cei de față își lăsară ochii în jos de buimăcire, iar sultanul fu jignit până peste marginile jignirii; și întrucât era de datoria lui să certe o atare nerușinare în fața obștei, răcni la fiu-său cu glas amarnic:

— Va să vezi tu ce pățesc copiii care nu ascultă și se dovedesc necuviincioși față de părintele lor!

Și pe dată le porunci străjilor să-l lege cu mâinile la spate și să-l întemnițeze în turnul cel vechi al cetățuii părăginite care se megieșea cu saraiul. Iar unul dintre străjeri rămase la ușă, spre a veghea asupra coconului împărătesc și a răspunde la chemarea lui la vreo nevoie.

Dacă se pomeni întemnițat așa, Kamaralzaman rămase tare mohorât și își zise: „Poate că ar fi fost mai bine sa ascult de tata și să mă însor fară chef, ca să-i fac pe poftă. Așa baremi aș fi ocolit să-l necăjesc și să fiu băgat în afurisita asta de temniță din vârful turnului cel vechi! Ah! femei blestemate, tot voi sunteți pricina nenorocirii mele!” Iac-așa cu beizadeaua Kamaralzaman.

Dar în ceea ce îl privește pe sultanul Șahraman, acesta se trase în iatacurile sale și, gândindu-se că fiul sau, pe care atâta îl iubea, se afla la ceasul acela singur, mâhnit și întemnițat, ba poate și deznădăjduit, începu sa bocească și să plângă. Întrucât dragostea lui pentru fecioru-său era mare și îl făcea să dea uitării neobrăzarea de care se făcuse vinovat de fată cu toți. Și se mânie pană peste poate pe vizir, care fusese stârnitorul acelui gând cu adunarea divanului; încât, după ce trimise să fie chemat, îi spuse:

— Tu ești cel mai vinovat! Fără sfatul tău nenorocit, nu m-aș fi văzut silit să-mi năpăstuiesc copilul! Vorbește, acuma, hai! Ce ai să răspunzi? Și ce este de făcut, spune! Ca nu pot să mă împac cu gândul pedepsei pe care o îndură la ceasul de acuma fiul meu, pojarul inimii mele.

Atunci vizirul îi spuse:

— O, Măria Ta, ai numai răbdare de a-l lăsa cincisprezece zile închis, și ai să vezi cum are să se zorească a se supune dorinței tale!

Sultanul spuse:

— Ești bine încredințat?

Vizirul spuse:

— Întocmai!

Atunci sultanul scoase un potop de suspine și se duse să se întindă pe patul său, unde petrecu o noapte de insomnie, într-atâta i se muncea inima din pricina acelui singur fecior care era bucuria lui cea mai mare; și cu atâta mai puțin dormi cu cât se deprinsese să-l și culce lângă el alături, pe același pat; și să-i pună brațul său ca pernă, veghind astfel însuși asupra somnului lui. Încât, în noaptea aceea, degeaba se tot suci și se răsuci el în toate chipurile, că nu izbuti să închidă ochii54.

Și iac-așa cu sultanul Șahraman.

Dar, ca să ne întoarcem iar la beizade Kamaralzaman, iacătă! La căderea nopții, robul care era însărcinat sa atrăjuiască la ușă intră cu o făclie aprinsă pe care o puse la capul patului; întrucât avusese grijă să aducă un pat bine întocmit pentru coconul sultanului; și, la urmă, ieși. Atunci Kamaralzaman se sculă55, își făcu spălările cele îndătinate, prociti câteva surate din Coran și gândi să se dezbrace spre a-și trece noaptea. Așa că se dezbrăcă de tot, nemaipăstrând pe trup decât cămașa, și își ocoli fruntea cu o basma de mătase albastră. Și se făcu astfel, mai mult ca oricând, frumos precum luna în cea de-a patrusprezecea noapte a ei. Se întinse apoi pe pat, unde, măcar că era mâhnit de gândul că îl supărase pe părintele său, nu zăbovi să adoarmă adânc.

Or, habar nu avea el (și nici măcar nu putea să-i dea prin cap) ceea ce urma să i se întâmple în noaptea aceea, în turnul cel vechi bântuit de duhurile văzduhului și ale pământului.

Întrucât…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută șaptezeci și șasea noapte56

Spuse:

Întrucât turnul în care era închis Kamaralzaman fusese părăsit de ani și ani și dăinuia de pe vremile letinilor cei de demult; și la poala turnului se afla un puț, la fel tare bătrân și tot așa zidit de letini; și era chiar puțul ce slujea de adăpost unei efrite tinere, pe nume Maimuna.

Efrita Maimuna, din spița lui Eblis, era fiica preaputernicului efrit Domriatt, căpetenia cea mare a duhurilor de sub pământ. Maimuna era o efrită tare dulce, o dreptcredincioasă smerită, de pomină printre toate fiicele de duhuri, pe temeiul atât al virtuților ei cât și pe cel al moșilor ei, vestiți pe meleagurile din nevăzut.

Or, atunci, pe la miez de noapte, efrita Maimuna ieși din puț, după obiceiul ei, spre a se reveni, și își lua zborul ușor spre caturile cerului, pentru ca de acolo să se îndrepte către cutare loc de care se simțea chemată57.

Și, cum trecea pe lângă vârful turnului, rămase tare uimită să vadă o lumină acolo unde de atâta potop de ani nu văzuse niciodată nimic. Gândi așadar în sineși: „Hotărât! lumina aceea nu se află acolo fară de pricină! Trebuie să intru înlăuntru să văd ce este.” Atunci făcu o copcă și pătrunse în turn și îl văzu pe robul culcat la ușă; și, fară a se opri, trecu pe deasupra lui și intră în odaie. Și cam care nu-i fu minunarea fermecată Ia vederea flăcău lui culcat pe jumătate gol în pat! Se opri dintru-ntâi pe vârful picioarelor și, ca să-l privească mai bine, se apropie încet-încetișor, după ce își lăsase în jos aripile care o cam stânjeneau în odaia aceea strâmtă. Și săltă de-a binelea învelitoarea care acoperea făptura flăcăului și rămase năucită de frumusețea lui. Și își curmă răsuflarea vreme de un ceas, de frică să nu-l trezească până a nu se minuna pe săturate de toate gingășiile cu care era plămădit. Că, într-adevăr, farmecul ce se revărsa din toată făptura lui, rumeneala gingașă a obrajilor, căldura pleoapelor cu gene pline de umbră vânătă și lungi, arcuitura vrăjitoare a sprâncenelor, toate astea, precum și mireasma îmbătătoare a pielei lui și strălucirile cele atâta de dulci ale trupului, oare cum nu ar fi tulburat-o pe lainica de Maimuna, care în viața ei întreagă de hoinăreli de-a lungul pământului nu mai văzuse asemenea frumusețe? … Or, chiar că lui i s-ar fi foarte potrivit țipătul poetului:

Doar ce l-am sărutat cu jind Și-am și văzut înmugurind Frumoșii-i ochi: beția-mi grea, Și-obrajii-i – care-s viața mea.

Și-am zis: „Poți, inimă, să spui Celor care te râd, oricui: „Hai, cârtitori, grăiți anume De-i ceva mai frumos pe lume, De-i alt flăcău asemenea Cu cel care e viața mea!”

Așadar, după ce efrita Maimuna, fiica efritului Domriatt, își prea umplu ochii de priveliștea aceea minunată și îl preamări pe Allah strigând: „Binecuvântat să fie Atoatezămislitorul, cel carele plămădește desăvârșirea! Oare cum de pot tatăl și mama acestui flăcău să se despărțească de el spre a-l închide singur în turnul acesta părăduit? Au ei nu se tem de răutățile duhurilor cele ticăloase din neamul meu care hălăduicsc prin dărâmături și prin locuri părăsite? Și, pe Allah! dacă lor nu le pasă de copilul lor, eu, Maimuna, jur că am să-l iau sub ocrotirea mea și că am să-l apăr de orice efrit care, ispitit de nurii lui, ar vrea să se prilejuiască de el!” Pe urmă se aplecă asupra lui Kamaralzaman și, tare cu gingășie, îl săruta pe buze, pe pleoape și pe fiecare obraz, trase peste el invelitoarca, fară a-l trezi, își întinse aripile și își luă zborul prin fereastra cea înaltă către ceruri.

Or, când ajunse pe tărâmul de mijloc58, spre a se răcori, și, cum plutea domol pe acolo, gândind la flăcăul adormit, auzi deodată, nu departe de ea, un huiet de aripi, cu bătăi zorite, care o făcu să se întoarcă într-acolo. Și pricepu că stârnitorul acelui huiet era efritul Dahnaș, un duh din spița cea mai ticăloasă, unul dintre răzvrătiții care nu cred în nimic și care nu se dau supuși stăpâniei lui Soleiman ben-Daud. Și acel Dahnaș era fiul lui Samhuras, care era, printre efriți, cel mai sprinten la fugarelile prin văzduh.

Când il zări pe ticălosul de Dahnaș, Maimuna se sperie rău ca nu cumva procletul să vadă lumina din turn și să se ducă să săvârșească cine știe ce acolo! încât se repezi asupra lui cu o iuțeală de uliu, și era mai să-l izbească și să-l năruie, când Dahnaș îi făcu semn că se dă supus la cheremul ei și îi spuse, tremurând de spaimă:

— O, preaputernică Maimuna, fiică a sultanului duhurilor, mă juruiesc ție pe Numele cel Strălucit și pe talismanul cel sfânt de la pecetea lui Soleiman, nu te sluji de puternicia ta ca să mă spulberi! Și, la rându-mi, iți făgăduiesc că nu am să făptuiesc nimica păcătos!

Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaș, fiul lui Șamhuraș:

— Fie! Binevoiesc să te cruț. Dar grăbește-te a-mi spune de unde vii la ceasul acesta, ce faci aici și unde cugeți să te călătorești! Și mai cu seamă cată să fii cinstit în spusele tale, o, Dahnaș, că altminteri stau gata să-ți smulg cu mâinile mele penele din aripi, să te belesc de piele și să-ți sfărâm oasele ca să te arunc pe urmă ca pe un mototol! Așa că să nu crezi cumva că vei putea să scapi cu minciuna, o, Dahnaș!

Atunci efritul spuse:

— O, stăpână a mea, Maimuna, află că în clipita de acum m-ai nimerit tocmai la vreme spre a auzi ceva cu totul și cu totul nemaipomenit! Dar făgăduiește-mi baremi că ai să mă lași să plec în tihnă dacă am să-ți fiu pe plac, și că ai să-mi dai un înscris de slobodă-trecere care de aci înainte să mă pună la adăpost de reauavoință a tuturor efriților, vrăjmașii mei din văzduh, din ape și de pe pământ, o, tu, cea care ești fiica sultanului nostru al tuturor, Domriatt cel înfricoșător!

Așa grăi efritul Dahnaș, fiul agerului Șamhuraș.

Atunci Maimuna, fiica lui Domriatt, spuse:

— Îți făgăduiesc, pe gemma cea scrisă a pecetei lui Soleiman ben-Daud (asupra lor a amândurora să fie rugăciunea și pacea!). Dar vorbește odată, întrucât simt că pătărania ta este tare ciudată!

Atunci efritul Dahnaș își molcomi goana, se răsuci în loc și veni să se rânduiască lângă Maimuna. Apoi îi istorisi așa pătărania lui:

Trebuie să-ți spun, o, slăvită Maimuna, că vin la ceasul de-acum din afundul lăuntrului celui mai depărtat, de la fruntariile Chinei, țara unde domnește marele Ghaiur, stăpân peste El-Buhur și peste El-Kussur, unde fară de număr și fară de cusur se-nalță turnuri de jur-împrejur, unde-n saraiu-i cu falnici muri cadânele lui trăiesc în huzur, cu străji crunte de veghe pe la cotituri! Acolo, cu ochii mei, jur, am văzut cea mai frumoasă făptură din câte făpturi mi-a fost dat după atâtea umblături să-mi bucure bietele căutături: pe singura-i fată, clădită din nuri, pe El-Sett Budur! Ascultă, dar, o, Maimuna!

Am să-ți vorbesc despre părul ei! Pe urmă am să-ți vorbesc despre chip! pe urmă despre obrajii, despre buzele, despre gura, despre limba, despre gâtul, despre pieptul, despre sânii, despre pântecul, despre șoldurile, despre spatele, despre mijlocul, despre coapsele și, într-un sfârșit, despre picioarele ei, o, Maimuna!

Bismillah!

Părul ei, o, stăpână a mea! Este așa de întunecat, încât e mai negru decât despărțirea de prieteni! Iar când e împletit în trei cozi care i se deștern până la călcâie, îmi pare că văd trei nopți deodată!

Dar chipul! Mai alb e decât ziua când prietenii se întâlnesc iarăși! Dacă mă uit la ea la ceasul când strălucește luna plină, văd două lune deodată59!

Buzele-i sunt din agaturi colorate și din mărgeane vii; limba-i – când o mișcă – picură grai de aur; iar mustul gurii ei este mai de râvnit decât mustul de struguri, stinge și setea cea mai arzătoare! Așa-i e gura60!

Dar pieptul ei! Slăvit să fie Atoateziditorul! e o ispită vie! poartă doi sâni gemeni din fildeșul cel mai străcurat, rotunzi și mici de ai putea să-i ții în cele cinci degete de la o mână.

Pântecul ei are niște gropițe pline de umbră și rânduite cu tot atâta măiestrie ca și literele arăbești de pe pecetea unui scrib copt de la Egipt! Și pântecul acela dă izvod unui mijlocel mlădiu, ya Allah! Ci iacătă-i spatele…

Spatele ei! ufl! uf! mă și cutremur! E o grămadă atâta de grea, încât o silește pe stăpână-sa să șadă iarăși jos când se scoală și iarăși să se scoale când se așază! Și chiar că nu pot, o, stăpână a mea, să-ți dau o înțelegere cât de cât, doar ajutându-mă cu stihurile acestea ale poetului:

Măreț i-i spatele, vârtos clădit -

De pare că și-ar cere pe măsură Un trup și-un mijlocel mai împlinit Decât acela care îl îndură.

Pe amândoi la fel ne chinuiește:

Pe ea – silind-o pururea să stea;

Pe mine pentru că mă și-ndârjește De-ndată ce gândesc un pic la ea.

Așa îi este spatele! Iar din el se desprind, marmură albă, două coapse de slavă, vârtoase și, dintr-o trăsătură, îmbinate sus, sub cununa lor. Apoi vin pulpele și picioarele cele gingașe și atâta de micuțe, încât sunt uluit cum de pot să care atâta povară îngrămădită peste ele!

Cât despre mijlocelul ei și despre temelia lui, o, Maimuna, ca să spun drept, nu cutez a crede că ți-aș putea vorbi precum se cuvine, întrucât unul este deplin, iar cealaltă este desăvârșită! Asta-i, deocamdată, tot ceea ce limba mea poate să-ți înfățișeze; și chiar și prin semne mi-ar fi peste putință să te fac să cumpănești toate falniciile ei!

Și cam așa este, o, Maimuna, copila cea împărătească, El-Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, amână urmarea pe a doua zi.

Așa că atunci când fu cea de a o sută șaptezeci și noua noapte spuse:

Și cam așa este copila, fiica sultanului Ghaiur, domnița Budur!

---

Răspuns de AnnaE · mai 29, 2021

Dar sunt dator tot așa să-ți spun, o, Maimuna, că sultanul Ghaiur o iubește tare mult pe fiică-sa El-Sett Budur, cea pe ale cărei desăvârșiri eu de-abia am putut să ți le înșir, și o iubește cu o dragoste atâta de vie, încât nici nu mai știe cum să-i găsească în fiece zi câte o bucurie. Dar întrucât, după o bucată de vreme, nu mai găsea ce bucurii să mai cheme, spre a o desfăta, chibzui să pună a i se dura niște palate fermecate. Începu dintru-ntâi prin a-i zidi șapte palate, fiecare tot altfel întocmit și tot din altfel de lucruri zidit. Cel dintâi palat, așadar, porunci să fie făcut numai din cleștar, cel de-al doilea din alabastru viu, al treilea din farfuriu, al patrulea dintr-un amestec de nestemate, al cincilea din arginturi străcurate, al șaselea din aur, iar al șaptelea din adamant și mărgăritare. Și sultanul Ghaiur n-a pregetat să pună să fie împodobit fiecare palat într-un chip cât mai potrivit cu felul în care fusese zidit; și strânse acolo, la sfârșit, toate desfătările câte fac traiul huzurit, îngrijindu-se, de pildă, și mai ales, de havuzurile și de grădinile dimprejur.

Și în acele palate o puse să locuiască pe fiica sa, spre a se desfăta, dar numai câte un an în fiecare palat, ca nu cumva să se sastisească de a tot sta, și pentru ca fiecare desfătare să urmeze fără de lehămețeală după o altă desfătare.

Încât frumusețea aceea crăiască, printre toate acele lucruri frumoase, nu putea decât să se desăvârșească și să ajungă cu adevărat la treapta cea mai de sus care m-a fermecat!

Nu te minuna, dar, o, Maimuna, dacă îți spun că toți sultanii de jur-împrejur, megieși cu țara sultanului Ghaiur, râvneau cu înflăcărare să se însoare, luând-o în căsătorie pe tânăra nurlie. Și numaidecât trebuie să-ți dau încredințare că domnița e fată mare, căci până acuma s-a lepădat cu supărare de toate ispitele cu câte a fost pusă la cercare prin tătânele său; și de fiecare dată s-a mulțumit să răspundă îmbufnată:

— Eu îmi sunt sultană doar mie, și singură îmi sunt stăpână! Cum aș putea să îndur oare un bărbat mototolind un trup care de-abia rabdă doară să fie atins de mătasea ușoară?

Și sultanul Ghaiur, care mai degrabă ar fi murit decât s-o supere pe Budur, nu găsea ce răspuns să-i mai dea; și era nevoit să se lepede de cererile sultanilor megieși și ale emirilor aleși care veneau anume de la capăt de lume! Ba, într-o zi, când veni un tânăr sultan, mai frumos mai puternic decât toți cei de până aci, și care trimisese înainte-i daruri câte nici nu poți gândi, sultanul Ghaiur îi grăi domniței Budur, care, mâniată de astă dată, izbucni cu supărare și-i strigă dintr-odată:

— Văd bine că nu îmi mai rămâne decât o singură cale de a sfârși cu aceste chinuri necurmate. Am să înșfac paloșul de colea și am să-l înfig cu vârful în inima mea și am să-l împing de să-mi iasă prin dos! Pe Allah! Asta este singura mea scăpare!

Și cum chiar se și pregătea să purceadă la fapta cea grea, sultanul Ghaiur fu așa de speriat, încât îi ieși limba din gură și mâna i se scutură cu tremurătură și își roti de jur-împrejur ochii albi; apoi grăbi s-o dea pe Budur în seama a zece bătrâne tare înțelepte și trecute prin multe pățanii, dintre care una era chiar doica domniței Budur. și din ceasul acela de grea ispită, cele zece femei nu o mai părăsesc nici o clipită, veghind la ușa iatacului ei pe rând.

Și iac-așa, o, Maimuna, stăpâna mea, se înfațișcază lucrurile acum. Iar eu, în fiecare noapte mereu nu preget să-mi fac drum și să mă minunez de frumusețea sa și să-mi bucur simțirea privindu-i strălucirea. Dar să nu crezi cumva că nu m-ar mușca ispita să mă reped la ea și să mă bucur de tot ce-aș putea; și socot că ar fi chiar păcat să las vătămat fară de voia ei asemenea odor binecuvântat și păzit cu atâta temei. Și, o, Maimuna, hotărât, nu mă bucur de ea decât în vreme ce doarme, atâta; de pildă, o sărut între ochi, binișor-binișor, măcar că tare m-ar ispiti ghesul să dau zor. Dar mi-e tare teamă de mine, că mă știu că nu mă mai pot ține dacă mă pornesc; așa că mai bine mă stăpânesc, ca nu cumva, bunăoară, s-o betejesc în vreun fel pe fecioară!

Și-așa că te jur, o, Maimuna, să mergi cu mine s-o vezi pe prietena mea, frumoasa El-Sett Budur, ai cărei nuri au să te vrăjească, asta se știe, și a cărei desăvârșire are să te răpească, stau chezășie! Haide, o, Maimuna, ne minunăm de El-Sett Budur, în țara sultanului Ghaiur!

Așa grăi efritul Dahnaș, fiul sprintenului Șamhuraș.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută optzecea noapte spuse:

Așa grăi efritul Dahnaș, fiul sprintenului Șamhuraș.

După ce tânăra efrită Maimuna ascultă această istorisire, în loc de răspuns se puse pe un râs batjocoritor, îi altoi o plesnitură de aripă în pântece efritului, îl scuipă în față și îi spuse:

— Tare mai ești grețos cu pișăcioasa ta de fată! Și chiar că mă și întreb cum de cutezi să-mi vorbești despre ea, atunci când trebuie să știi prea bine că nici nu ar putea să sufere o clipă de asemuire cu flăcăul cel preafrumos pe care îl iubesc eu!

Și efritul strigă, ștergându-și obrazul:

— Păi, o, stăpână a mea, eu nici habar nu am despre tânărul tău drăguț și, rugându-mă firește de iertăciune, nu cer decât să-l văd, măcar că tare șovăiesc a gândi că ar putea să fie pe măsura frumuseții domniței mele!

Atunci Maimuna țipă la el:

— Nu vrei să taci, blestematulc? îți mai spun o dată că iubitul meu este atâta de frumos, încât, dacă l-ai vedea, fie și în vis, te-ar apuca boala copiilor și ți-ar curge balele ca la cămilă!

Și Dahnaș întrebă:

— Păi da unde se află el și cine poate să fie?

Maimuna spuse:

— O, pișicherule, să știi că se află în aceeași împrejurare ca și domnița ta, și este închis în turnul cel vechi la talpa căruia îmi am eu adăpostul de sub pământ. Dar să nu te îngâmfi cu nădejdea de a-l vedea fără mine; că îți știu ticăloșia și nu ți-aș da în seamă nici baremi paza unui fund de schivnic! Ci tot am să mă învoiesc să ți-l arăt chiar eu, ca să-ți dai cu părerea, dar te prevestesc că dacă ai să ai cutezanța a minți, vorbind împotriva adevărului a ceea ce vezi, am să-ți scot ochii și am să fac din tine cel mai nevolnic dintre efriți! Pe deasupra, cer să-mi plătești și un rămășag strașnic, dacă iubitul meu se va dovedi mai frumos decât domnița ta; și, ca să fie drept, mă învoiesc și eu să-ți plătesc dacă va fi dimpotrivă.

Și Dahnaș răcni:

— Primesc rămășagul! Haide așadar cu mine s-o vezi pe El-Sett Budur în țara părintelui său, sultanul Ghaiur!

Și Maimuna spuse:

— E mai lesne să ne ducem la turn, care se află sub picioarele noastre, colea, ca să cântărim mai întâi frumusețea iubitului meu; după care avem să judecăm!

Atunci Dahnaș spuse:

— Ascult și mă supun!

Și pe dată coborâră amândoi drept din slăvile văzduhurilor până pe vârful turnului și intrară pe fereastră în odaia lui Kamaralzaman.

Atunci Maimuna îi spuse efritului Dahnaș:

— Nu te mișca, și mai cu seamă să fii cuviincios!

Pe urmă se apropie de flăcăul adormit și săltă pătura care îl acoperea în clipita aceea. Și se întoarse către Dahnaș și îi spuse:

— Privește, o, afurisitule! ia seama să nu cazi cât ești de lung!

Și Dahnaș întinse gâtul și se trase înapoi uluit; apoi iar întinse gâtul și cercetă îndelung chipul și trupul flăcăului; după care săltă capul și zise:

— O, stăpână a mea Maimuna, acuma văd că ești tare îndreptățită să socoți că iubitul tău este fară de asemuire ca frumusețe; întrucât chiar că nu am văzut niciodată atâtea desăvârșiri într-un trup de flăcău; și tu știi că eu îi cunosc pe cei mai frumoși dintre fiii oamenilor. Ci, o, Maimuna, tiparul care l-a croit nu a fost nimicit decât după ce a închipuit și o întrupare femeiască; și aceea este chiar domnița Budur!

La vorbele acestea, Maimuna se repezi asupra lui Dahnaș și îi plesni peste căpățână o lovitură de aripă care îi frânse un corn și țipă la el:

— O, tu, cel mai spurcat dintre efriți, îți poruncesc să mergi pe clipă în țara aceea a sultanului Ghaiur, la palat la El-Sett Budur, și să mi-o aduci aici de față pe domniță; că nu vreau să mă ostenesc însoțindu-te până la țânca aceea. După ce ai s-o cari aici, avem s-o culcăm alături de tânărul meu drăguț și avem să cântărim cu chiar ochii noștri. Și întoarce-te iute, Dahnaș, că de nu îți rup trupul fâșii-fâșii și te arunc de hrană hienelor și corbilor!

Atunci efritul Dahnaș își strânse de pe jos cornul și plecă amărât, scărpinându-se în fund. Pe urmă străbătu ca o suliță văzduhul și nu zăbovi a se întoarce, peste un ceas, împovărat cu sarcina lui.

Or, domnița adormită pe umerii lui Dahnaș nu avea pe ca decât cămașa, iar trupu-i strălucca în albeața sa. Și pe mânecile largi ale acelei cămăși, țesută din zarafir și borangic de felurite culori, erau înhorboțite stihurile acestea ce se înlănțuiau măiestru:

Trei lucruri nu ingâduie-n iubire Să spună da oricui, dintr-o privire:

Spaima de neștiut; sila de ce-i De mult știut; și frumusețea ei!

Atunci Maimuna îi spuse lui Dahnaș:

— Mi se pare că te-ai cam desfătat pe drum cu fata asta, întrucât ai cam zăbovit, că nu-i trebuie un ceas de vreme unui efrit adevărat ca să ajungă din Kaledan în afundul Chinei și să se întoarcă pe drumul cel mai drept! Fie! da grăbește-te de-o întinde pe copila ceea lângă drăguțul meu, ca să facem cercetarea!

Și efritul Dahnaș, cu grijă fără de seamăn, o așeză ușurel pe domniță pe pat, și îi săltă cămășuța.

Or, copila chiar că era tare frumoasă și întocmai precum o zugrăvise efritul Dahnaș. Și Maimuna putu să vadă că asemănarea dintre cei doi tineri era atâta de desăvârșită, încât ar fi putut să fie luați drept doi gemeni, și care nu se deosebeau între ei decât numai la brâu și la podoabe; da încolo tot un chip ca luna, tot un mijlocel gingaș și tot o spinare arcuită și plină de belșug; și putu să-și dea seama și că, dacă fata ducea lipsă la brâu de ceea ce făcea podoaba flăcăului, avea în loc două gurguie minunate care mărturiseau musturi tainice61.

Așa că îi spuse lui Dahnaș:

— Văd că este îngăduit să șovăiești o clipită asupra întâietății de dat unuia sau altuia dintre drăguții noștri; da trebuie să fii orb sau smintit, ca tine, ca să nu pricepi că între doi tineri la fel de frumoși, dintre care unul este de parte bărbătească, iar celălalt de parte femeiască, cel de parte bărbătească este mai presus de cel de parte femeiască! Ce zici de asta, o, afurisitule?

Ci Dahnaș răspunse:

— Din parte-mi, eu știu ce știu și văd ce văd, iar vremea nu are să mă facă să cred altfel decât vede ochiul meu! Ci, o, stăpână a mea, dacă totuși ții să mint, am să mint ca să-ți fiu pe plac!

Când auzi vorbele acestea ale lui Dahnaș, efrita Maimuna fu cuprinsă de o asemenea mânie, încât pufni în râs. Și gândind că nu are să poată niciodată numai așa, printr-o cercetare, să cadă la înțelegere cu căpățânosul de Dahnaș, îi spuse:

— Poate că ar fi o cale de a afla care dintre noi are dreptate, anume de a ne sluji de harul nostru la stihuire! Acela care va spune stihurile cele mai frumoase de preamărire a iubitului său, de bună seamă că va avea și dreptatea de partea lui! Te învoiești? Ori te pomenești că nu ești în stare de atare subțirenie, potrivită numai cu firile gingașe?

Dar efritul Dahnaș strigă:

— Asta-i, o, stăpână a mea, tocmai ceea ce vroiam și eu să-ți deștern! Întrucât părintele meu Șamhuraș m-a învățat pravilele întocmirii poeticești și meșteșugul stihurilor sprintene cu desăvârșite ritmuri. Dar tu ai întâietatea de început, o, încântătoare Maimuna!

Atunci Maimuna se apropie de Kamaralzaman cel adormit și se aplecă și îl sărută pe buze încetișor; pe urmă îl alintă pe frunte și, cu mâna în pletele lui, spuse uitându-se la el:

O, trup vrăjit, în care se mlădie Al ramurilor freamăt cu suspine Și-nmiresmate flori de iasomie -

Ce trup de fată poate fi ca tine?

Tu, ochi de diamant care scânteie Ca-n noaptea neagră stelele senine, Cutează oare ochii de femeie Măcar să se asemuie cu tine?

Sărut al gurii tale-mbietoare, Ca mierea dulce-a sfintelor albine, Ce gură de fecioară-ar ft în stare Să răcorească sufletul ca tine?

Ah, lasă-mă să-ți mângâi părul moale, Și carnea-mi arsă las-o să se-aline De carnea ta, și-apoi să văd răscoale De stele fulgerând în ochi la tine!

După ce auzi stihurile acestea ale Maimunei, efritul Dahnaș se minună până peste marginile minunării, pe urmă se cutremură până peste marginile cutremurării, atât ca să aducă cinstire harului efritei, cât și ca să-și mărturisească tulburarea pricinuită de acele stihuri atâta de potrivite; și nu zăbovi a se apropia și el la rându-i de iubita sa Budur, ca să se aplece peste sânii ei goi și să aștearnă acolo o alintare gingașă; și, străfulgerat de nurii ei, spuse uitându-se la ea:

Ah, mirții din Damasc, fecioara, Cu foșnet lung, mă înftoară;

Dar frumusețea ta…

Ah, trandafirii din Bagdad, Scăldați în praf de lună plină Și-n rouă nopților, senină, Tot sufletul mi-ai îmbătat;

Dar gura ta…

Ah, numai gura ta, iubită, Și frumusețea ta-nflorită, Cu zâmbetul lor m-au pierdut -

Și-ntreg pământul piere-n nevăzut! 63

După ce ascultă psalmul acesta atâta de șăgalnic, Maimuna rămase nu puțin minunată de a vedea…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o suta optzeci și doua noapte spuse:

…psalmul acela atâta de șăgalnic, Maimuna nu puțin rămase minunată de a vedea la acel Dahnaș atâta har împerecheat cu atâta urâciune; și întrucât, măcar că femeie, era dăruită cu oarecare tain de judecată, nu pregetă a-și face talâmul ei către Dahnaș, care se umflă până peste poate. Și ea îi spuse:

— Într-adevăr, o, Dahnaș, ai un suflet destul de subțire în cheresteaua în care sălășluiești; dar să nu care cumva să crezi că ai să biruiești la meșteșugul stihuirii mai mult decât îl biruiește Sett Budur la frumusețe pe Kamaralzaman!

Și Dahnaș, sugrumat, strigă:

— Chiar așa?

Ea spuse:

— Hotărât!

El spuse:

— Nu cred!

Ea spuse:

— Na!

Și, cu o plesnitură de aripă, îi învineți un ochi. El spuse:

— Asta nu dovedește nimic!

Ea spuse:

— Na! iacătă-mi fundul!

El spuse:

— E cam uscățel!

La vorbele acestea, Maimuna, și mai rău zădărâtă, vru sa se repeadă asupra lui Dahnaș să-i prăpădească vreo parte din făptură; ci Dahnaș, care se cam chitise la atare poveste, într-o clipită de ochi se și prefăcu într-un purice se ascunse fără de zarvă în pat, sub cei doi tineri; și cum Maimuna se temea să nu-i trezească, fu nevoită, ca să ajungă la el, să se juruie lui Dahnaș că nu are să-i mai facă nici un rău, și Dahnaș, față de juruința ei, se făcu la loc precum era, da ținându-se tot cu mare sfială. Atunci Maimuna îi spuse:

— Ascultă, Dahnaș, nu văd altă cale de a încheia socoteala, decât să ne slujim de județul unui al treilea!

El spuse:

— Mă învoiesc!

Atunci Maimuna izbi cu piciorul în pământ, care se crăpă și slobozi în afară un efrit înfricoșător, hâd până peste măsură. Avea o căpățână ocrotită de șase coarne, lungi fiecare de patru mii patru sute optzeci de coți; și trei cozi despicate, tot pe atâta de lungi; era șchiop și cocoșat, iar ochii îi erau înfipți în mijlocul chipului, la rând, de sus în jos; avea niște brațe, dintre care unul lung de cinci mii cinci sute cincizeci de coți, iar celălalt decât numai de o jumătate de cot; iar mâinile lui, mai mari decât niște căldări, se încheiau cu niște gheare de leu; iar picioarele, care se încheiau cu niște copite, îl făceau să calce ca un șchiop; iar zebu-i, de două ori mai strașnic decât al unui elefant, i se înfunda pe după dos și se ițea fălos! îl chema Kașkaș ben-Fakhraș ben-Atraș, din spița lui Eblis Abu Hanfaș!

Or, după ce pământul se închise la loc, efritul Kașkaș o zări pe Maimuna și numaidecât sărută pământul dintre mâinile sale, șezu smirnă dinaintea ei, cu mâinile încrucișate, și o întrebă:

— O, stăpână a mea, Maimuna, fiică a sultanului nostru Domriatt, sunt robul care așteaptă poruncile tale!

Ea spuse:

— Vreau, Kașkaș, să fii județ în pricina iscată între mine și blestematul acesta de Dahnaș. Este cutare și cutare treabă. Așa că ți se cade să fii nepărtinitor și, după ce ai să-ți arunci ochii asupra acestui pat, să ne spui care ți se va părea mai frumos: drăguțul meu ori copila aceea!

Atunci Kașkaș se întoarse către patul pe care cei doi tineri dormeau liniștiți și goi64, și, la vederea lor, fu cuprins de o tulburare atâta de mare, încât își prinse cu mâna stângă făloșenia care i se înțăfoina pe deasupra Capului și începu să țopăie ținându-și cu mâna dreaptă coada cea despicată în trei. După care le spuse Maimunei și lui Dahnaș:

— Pe Allah! dacă îi cântăresc bine, văd că sunt la fel ca frumusețe și că nu se deosebesc decât numai la fecioriile lor. Dar cu tot știu o cale care numai ca poate să limpezească beleaua.

Ei spuseră:

— Arată-ne-o degrabă!

El răspunse:

— Mai întâi lăsați-mă să cânt ceva întru cinstirea acestor tineri care mă tulbură până peste poate!

Maimuna spuse:

— Nu e vreme deloc! Doar dacă vrei să ne spui câteva stihuri despre flăcăul acesta frumos!

Și Kașkaș spuse:

— Poate că are să fie oleacă mai aparte!

Ea spuse:

— Ci cântă, da numai să fie stihuite bine și scurte!

Atunci Kașkaș cântă stihurile acestea tulburi și încâlcite:

Flăcău frumos, mi-aduci aminte Că unei singure iubiri De-i dăruiești ce simți fierbinte, Stingi vlaga caldelor simțiri, Ia, inimă a mea, aminte!

Sărutul unei guri-fecioare E dulce; totuși nu lăsa Să ruginească ușa; pare Și gustul sării tot asa, Pe buze mai puțin ușoare.

Atunci Maimuna spuse:

— Nu vreau să-mi bat capul ca să pricep. Dar spune-ne iute calea de a ști care dintre noi are dreptatea de partea lui!

Și efritul Kașkaș spuse:

— Socoata mea-i că nu este decât numai o cale de folosit, aceea de a-i trezi unul după altul, pe când noi trei avem să stăm nevăzuți; și aveți să vă învoiți că acela dintre cei doi care va dovedi o dragoste mai arzătoare față de celălalt și va vădi mai multă patimă în semnele și în purtarea lui, va fi, negreșit, cel mai puțin dăruit cu frumusețe, întrucât se mărturisește înrobit de farmecele celuilalt!

La vorbele acestea ale efritului Kașkaș…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută optzeci și treia noapte spuse:

La vorbele acestea ale efritului Kașkaș, Maimuna strigă:

— O, minunat gând!

Iar Dahnaș grăi Ia fel:

— Este întru totul prea bine!

Și se și preschimbă iarăși în purice, dar de data aceasta spre a se duce să-l piște la gât pe frumosul Kamaralzaman.

La pișcătura aceea, care fu amarnic de tare, Kamaralzaman sări din somn și își duse iute mâna la locul pișcat; dar firește că nu putu să prindă nimic, întrucât agerul Dahnaș, care astfel se și răzbunase oleacă, pe pielea flăcăului, de toate ciudele care i le făcuse Maimuna și pe care le indurase fară crâcnire, își și luă pe dată iarăși înfățișarea de efrit nevăzut, ca să fie de față la ceea ce avea să se petreacă.

Or, ceea ce se petrecu chiar că fu vrednic de luat aminte întru totul.

Într-adevăr, Kamaralzaman, încă somnoros, lăsă să-i cadă îndărăt mâna care nu găsise puricele, și mâna i se brodi să cadă taman pe coapsa goală a copilei. La atingerea aceea, flăcăul căscă ochii, dar se grăbi să-i închidă la loc de uluială și de tulburare. Și simți alături acel trup mai gingaș ca untul și acea răsuflare mai vrăjitoare ca mireasma de mușc. Încât nedumerirea lui fu până peste poate, da nu păgubită de plăcere, iar el până la urmă își săltă capul și începu să măsoare din ochi frumusețea de neasemuit a acelei necunoscute care dormea lângă el.

Așa că se sprijini în cot pe perne și, uitându-și într-o clipită nează pe care până atunci o simțise față de femei, începu cu ochi fermecați să deamănunțească desăvârșirea copilei. O asemui în sufletul său dintru-ntâi cu o cetățuie străjuită de o boltă, pe urmă cu un mărgăritar, pe urmă cu un trandafir65; că nu dovedi de întâia dată să facă asemuirea cea mai potrivită, dat fiind că totdeauna se lepădase de ispita de a se uita la femei și era tare neștiutor în ce privește înfățișările și nurii lor. Dar nu zăbovi a băga de seamă că asemuirea cea din urmă era cea mai dreaptă, pe când cea de dinainte-i era cea mai adevărată; cât despre cea dintâi, aceea chiar că îl făcu să zâmbească.

Așadar Kamaralzaman se aplecă asupra trandafirului și simți că odorul lui era desfătător, încât îl adulmecă din plin. Or, treaba îi fu atâta de plăcută, încât își zise: „Dacă l-aș atinge, ce-ar fi?” Și își preumblă degetele pe toate marginile mărgăritarului și se încredință că pipăiala aceea îi punea pojar în trup și stârnea în el niște frământări și niște zbateri prin cutare și cutare parte a făpturii lui; până acolo, încât se simți ispitit amarnic să dea frâu slobod acelei porniri firești și atâta de nestăvilite. Și strigă:

— Totul se petrece după vrerea lui Allah!

Și se răsuci a treabă.

O luă dară pe copilă, cugetând așa: „E tare de mirare că e fară de pantalonași pe ea” și o suci și o răsuci și o pipăi; apoi o mângâie pe pântecel și zise: „E o minune de gingășie!” După care îl ispitiră sânii, și îi luă, și simți, când își umplu amândouă palmele cu ei, un fior atâta de pojarnic, încât îl făcu să strige: „Pe Allah! trebuie numaidecât s-o trezesc, ca să facem treaba cum se cuvine! Dar oare cum de nu s-o fi trezit de atâta vreme de când o tot pipăi?”

Or, ceea ce o ținea pe copilă să nu se trezească era vrerea lui Dahnaș efritul, care o scufundase în somnul acela atâta de greu spre a înlesni fapta lui Kamaralzaman.

Așadar Kamaralzaman își lipi buzele de buzele domniței Budur și sorbi o sărutare lungă; și, cum ea nu se deștepta, mai sorbi una, pe urmă încă una, fară ca ea să arate nici cea mai mică simțire. Atunci începu să-i vorbească, spunând:

— O, inima mea! o, ochi al meu! o, suflete al meu! Trezește-te! Sunt eu, Kamaralzaman!

Și copila nu făcu nici o mișcare.

Atunci Kamaralzaman, văzând zădărnicia chemării lui, își zise: „Pe Allah! nu mai pot să aștept! trebuie să-i dau de hac și alta nu! Să încerc să văd de n-oi izbuti pe când doarme!” Și se așternu peste ea.

Iac-așa! Iar Maimuna și Dahnaș și Kașkaș se uitau. Iar Maimuna începuse să se îngrijoreze și se și pregătea, dacă se făptuia ceva, să socoată că făptui nu însemna nimic.

Așadar Kamaralzaman se așternu peste copila care dormea pe spate…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, tăcu.

Dar în cea de a o sută optzeci și patra noapte spuse:

Așadar Kamaralzaman se așternu peste copila care dormea pe spate și care nu avea ca veșmânt decât numai pletele ei răsfirate, și o înlănțui cu brațele și dete să facă cea dintâi încercare la ceea ce avea să facă, dar deodată tresări și o lăsă din brațe și scutură din cap și gândi: „De bună seamă că sultanul părintele meu a pus să fie adusă în pat fata aceasta, ca să afle urmarea atingerii mele cu femeile; iar acuma pesemne că se află dincolo de peretele acela, cu ochiul la vreo gaură, privind să vadă dacă a izbutit, iar mâine are să intre la mine și are să-mi spună: „Kamaralzaman, ziceai că ți-e silă de însurătoare și de femei! Ce ai făcut azi-noapte cu copila aceea? A, Kamaralzaman, îți place să te dezmățezi în taină, da nu vrei să ce însori, măcar că știi câtă bucurie aș avea să-mi văd spița întemeiată și scaunul de domnie trecut urmașilor mei!” Iar eu atunci aș fi socotit un viclean și un mincinos! Așa, încât este mai bine să mă stăpânesc în noaptea aceasta, în ciuda poftei care mă mistuie, și să aștept până mâine; și atunci am s-o cer de soție de la tatăl meu pe copila asta frumoasă. Și astfel tatăl meu are să fie mulțumit, iar eu voi putea, după pofta inimii, să mă folosesc de trupu-i binecuvântat”

Și numaidecât, spre marea bucurie a Maimunei, care începuse să aibă amarnice îngrijorări, și spre ciuda nemăsurată a lui Dahnaș care, dimpotrivă, gândise că flăcăul are să săvârșească fapta și se și pornise dintru-ntâi sa țopăie de bucurie, Kamaralzaman se mai aplecă o dată peste Sett Budur și, după ce o sărută pe buze, îi scoase de pe degetul cel mic un ineluș împodobit cu olmaz frumos66, și și-l petrecu sieși pe degetul cel mic, ca să arate limpede că de aci înainte o socotea pe copilă ca soție a lui; pe urmă, după ce îi petrecu fetei pe deget inelul lui, se întoarse cu spatele la ea, măcar că plin de o părere de rău până peste poate, și nu zăbovi a adormi la loc.

La priveliștea aceea, Maimuna se învoioși toată, iar Dahnaș rămase tare mofluz; și nu zăbovi a-i spune Maimunei:

— Asta nu e decât jumătate din dovadă. Acuma vine rândul tău!

Atunci Maimuna se preschimbă pe dată în purice și sări pe coapsa domniței Budur, și de acolo urcă până la buricul ei, pe urmă făcu cale întoarsă ca de vreo patru lățimi de deget și se opri drept pe vârful muncelului care străjuiește valea trandafirilor, și acolo, dintr-o singură pișcătură, în care își puse toată ciuda și mânia, o făcu să sară de usturime pe copila care deschise ochii și se ridică repede în șezut ducându-și amândouă mâinile dinainte! Dar numaidecât scoase un țipăt de spaimă și de uluire, când îl zări lângă ea pe flăcăul culcat pe o parte. Dar, de la cea dintâi privire pe care i-o aruncă, nu zăbovi a trece de la spaimă la minunare, de la minunare la bucurie, și de la bucurie la o revărsare de vrajă care ajunse repede la pierderea minților.

Într-adevăr, în spaima dintâi, gândise în cugetul său: „Nenorocită de Budur, te-ai umplut de ocară pentru totdeauna! Ia uite în patul tău un tânăr străin pe care nu l-ai mai văzut niciodată! Ce cutezanță pe el! Ah, am să strig la hadâmbi să dea fuga și să-l arunce de la înălțimea ferestrelor în apele râului! Ci, o, Budur, cine știe dacă acesta nu o fi cumva chiar soțul tău, pe care părintele tău ți l-o fi ales? Ia uită-te la el mai întâi, o, Budur, până a nu te sluji de prăpăd!”

Și atunci Budur întoarse o aruncătură de ochi spre flăcău, și, din cercetarea aceea iute, rămase năucă de frumusețea lui și strigă: „Ah! inima mea! frumos mai el” Și pe clipă pe dată fu atâta de înrobită cu totul, încât se aplecă peste gura aceea zâmbitoare prin somn și o pecetlui cu un sărut între buze strigând: „Ce bine e! Pe Allah! pe acesta, da, îl vreau de soț! Pentru ce a zăbovit oare tata atâta vreme să mi-l aducă?” Pe urmă, tremurând, luă mâna flăcăului și o ținu în mâinile ei, și îi vorbi tare drăgălaș spre a-l trezi, spunându-i:

— O, dragule drag, o, lumină a ochilor mei, o, sufletul meu, scoală-te! scoală-te! Hai și mă sărută, hai! iubitule, hai! pe viața mea! trezește-te!

Dar întrucât Kamaralzaman, ca urmare a vrăjii aruncate asupra lui de către răzbunătoarea Maimuna, nu făcea nici o mișcare în semn de trezire, preafrumoasa Budur își închipui că ca era vinovată și că nu punea destulă râvnă în chemarea ei. Încât, fară a-i mai păsa dacă era privită de cineva ori ba, desfăcu cămașa de mătase pe care se grăbise să și-o arunce pe ea la cea dintâi mișcare, și se lipi toată de flăcău, și îl cuprinse cu brațele, și își lipi armurii de armurii lui, și, cu patimă, îi spuse la ureche:

— Hai! ia-mă toată! ia uite ce supusă și ce gingașă sunt! Iacătă narcisele sânilor mei și straturile pântecului meu care-i tare dulce, uită-te! Ia uite buricuțul meu căruia îi place alintarea cea moale, hai bucură-te de el! Pe urmă ai să guști pârga poamelor care sunt în mine! Noaptea nu are să fie îndeajuns de lungă pentru zbengurile noastre! Și până dimineața avem să ne dedulcim…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă cum era, tăcu.

Dar în cea de a o sută optzeci și cincea noapte spuse:

…și până dimineața avem să ne dedulcim!

Dar cum Kamaralzaman, mai mult ca oricând cufundat în somn, nici gând să-i răspundă, preafrumoasa Budur își închipui o clipită că aceasta nu va fi fiind decât o prefăcătorie din parte-i, ca să-i facă și mai mare mirarea; și, pe jumătate râzând, îi spuse:

— Haide, hai, drăguțule, nu mai face pe hoțul! Pesemne că tatăl meu te-a învățat să te porți așa de urâcios, ca să-mi sfarmi îngâmfarea! Da-i chiar trudă zadarnică! Că frumusețea ta, o, tinere căprior sprinten și fermecător, numai ea a și făcut din mine cea mai supusă dintre roabele iubirii!

Dar cum Kamaralzaman rămânea tot nemișcat, Sett Budur, tot mai împătimită, urmă:

— O, emire al frumuseții, uită-te! Și eu sunt socotita frumoasă: împrejurul meu totul trăiește minunându-se de farmecele mele reci și senine. Numai tu ai știut să aprinzi dorința în privirea liniștită a domniței Budur! De ce nu te trezești, o, flăcău minunat! De ce nu te trezești! spune! iată-mă! Simt că mor!

Și copila își strecură capul pe sub brațul flăcăului și, alintăcioasă, îl mușlui pe la gât și pe la ureche, da fară de izbândă. Atunci, nemaiputând să îndure pojarul aprins în ea pentru întâia oară, începu să-și furișeze mâna printre picioarele și coapsele flăcăului, și le găsi atâta de dulci și de pline, încât nu putu să-și oprească mâna să nu alunece pe fața lor. Atunci, ca din întâmplare, dete în cale de un lucru atâta de nemaiștiut pentru ea, încât îl măsură cu ochi mari și văzu că, sub mâna ei, își schimba înfățișarea cu fiecare clipită. La început se sperie de-a binelea, și pricepu fară de zăbavă folosința lui aparte: întrucât tocmai precum la femei dorința este cu mult mai aprigă decât la bărbați, tot așa și priceperea lor este nemăsurat mai ageră la a ghici rosturile cele vrăjitoare. Așa că îl îmbrățișă cu amândouă mâinile și, în vreme ce săruta cu înflăcărare buzele flăcăului, se petrecu ceea ce se petrecu!

După care Sett Budur îl acoperi cu sărutări pe drăguțul ei adormit, fară a lăsa nici un locușor pe care să nu-și fi pecetluit buzele. Pe urmă, mai potoliră oleacă, îi luă mâinile și i le sărută una câte una în palmă; pe urmă îl ridică, și îl strânse la pieptul ei, și îi cuprinse gâtul cu brațele; și, în îmbrățișarea aceea, trup lângă trup, și cu suflările amestecate, adormiră zâmbind.

Iac-așa! Și, nevăzuți, cei trei efriți nu pierdeau o mișcare! încât fapta petrecându-se atâta de limpede, Maimuna fu până peste marginile bucuriei, iar Dahnaș nu ridică nici o împotrivire în a se învoi că Budur ajunsese mult mai departe cu dovezile înflăcărării ei și că astfel îl făcea să piardă rămășagul. Și Maimuna, stăpână pe biruință, se dovedi mărinimoasă și îi spuse lui Dahnaș:

— În ceea ce privește rămășagul pe care mi-l datorezi, te iert, o, afurisitule! Ba chiar am să-ți dau și slobozenia care de aci înainte are să-ți ocrotească liniștea deplină de-a lungul drumurilor tale prin văzduh. Dar să fii cu mare grijă să nu care cumva să-ți faci de cap și să nu mai calci vreodată cuviințele!

După care tânăra efrită se întoarse către Kașkaș și, cu gingășie, îi spuse:

— Kașkaș, îți mulțumesc mult pentru sfatul tău! Drept urmare, te căftănesc căpetenie peste solii mei; și îmi iau sarcina de a-l face pe tatăl meu Domriatt să încuviințeze hotărârea mea!

Pe urmă adăugă:

— Acuma, apucați-vă amândoi și luați-o pe această copilă și duceți-o repede în saraiul părintelui ei Ghaiur. Stăpânul de la El-Buhur și El-Kussur! După repeziciunea învățăturilor pe care le-a dovedit sub ochii mei, îi dăruiesc dragostea mea, și de aci încolo am toată încrederea în viitorul ei! Veți vedea că are să împlinească lucruri mari!

Iar cei doi efriți îi răspunseră:

— Inșallah!

Apoi…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar în cea de a o sută optzeci și șasea noapte spuse:

Iar cei doi răspunseră:

— Inșallah!

Apoi se apropiară de pat, luară copila pe care și-o aburcară pe umeri, și zburară cu ea spre saraiul sultanului Ghaiur, unde nu zăboviră să ajungă, și o așezară încetișor pe patul ei, după care plecară fiecare în rostul lui.

Cât despre Maimuna, ea se întoarse la puțul ei, după ce așternuse un sărut pe ochii iubitului.

Și iac-așa cu cei trei!

Dar în ceea ce îl privește pe Kamaralzaman, acesta se trezi din somn, dis-de-dimineață, cu mintea încă bântuită de întâmplarea de peste noapte. Și se întoarse la dreapta, și se întoarse la stânga, și de bună seamă că fară să dea de copilă. Atunci își zise: „Am ghicit întocmai că taică-meu a fost cel care a rânduit toate astea, ca să mă încerce și să mă împingă la însurătoare. Așa că bine am făcut că am așteptat, spre a-i cere, ca un fiu cuminte, îngăduința” Pe urmă îl strigă pe robul său, răcnind:

— Hei, pușlamao, scoală-te!

Și robul se sculă dintr-o săritură și dete zor, pe jumătate încă adormit, să-i ducă stăpânului său ibricul și lighenașul. Iar Kamaralzaman luă ibricul și lighenașul și se duse la umblători spre a se ușura; pe urmă își făcu amănunțit spălările cele îndătinate, și se întoarse să-și facă rugăciunca de dimineață, și mâncă oleacă, și citi o surată din Coran. Apoi, liniștit și cu o înfățișare nepăsătoare, îl întrebă pe rob:

— Sauab, unde ai dus-o pe fata de azi-noapte?

Robul, nedumerit, se minună:

— Care fată, o, stăpâne al meu Kamaralzaman?

El spuse, asprindu-și glasul:

— Îți cer, pungașule, să-mi răspunzi fară ocolișuri! Unde este copila care și-a petrecut noaptea cu mine, în patul meu?

El răspunse:

— Pe Allah! o, stăpâne al meu, nu am văzut nici fată, nici băiat! Și-apoi nimeni n-a putut să intre aici, întrucât am adormit cu spatele proptit în ușă!

Kamaralzaman se mânie:

— Hadâmb nevolnic, și tu cutezi să mă înfrunți și să-mi faci sânge rău? A, blestematule, te-au pus să mă vicicnești și sa mă minți! Incă o dată îți poruncesc să-mi spui adevărul!

Atunci robul ridica mâinile către cer și strigă:

— Numai unul Allah este mare! o, stăpâne al meu Kamaralzaman, nu pricep nimic din ce mă întrebi!

Atunci Kamaralzaman țipă:

— Vino încoace, afurisitule!

Și, când hadâmbul se apropie, îl înșfacă de piept, și îl tăbărî pe jos, și îl călca în picioare cu atâta mânie, încât hadâmbul se răsuflă! Atunci Kamaralzaman îl tumbăci mai departe cu lovituri de picior și cu pumni până ce îl lăsă pe jumătate mort. Și, întrucât hadâmbul scotea niște țipete nelegate, drept orice lămurire Kamaralzaman îi spuse:

— Așteaptă oleacă!

Și alergă să caute funia cea groasă, din păr de capră, care slujea la scosul apei din puț, și îl târî până la gura puțului unde îl coborî și îl scufundă în apă.

Or, era iarnă, iar apa era tare neplăcută și aerul destul de rece. Încât hadâmbul începu să strănute amarnic cerându-și iertăciune. Dar Kamaralzaman îl afundă de mai multe ori, țipând la el de fiecare dată:

— Nu ai să ieși de acolo decât după ce ai să-mi mărturisești tot adevărul! Ori, dacă nu, vei fi înecat!

Atunci hadâmbul gândi: „De bună seamă că va face precum spune!” Pe urmă strigă:

— O, stăpâne al meu Kamaralzaman, scoate-mă de aici și am să-ți spun tot!

Atunci coconul îl trase afară și îl văzu cum tremura ca o trestie în vânt de frig și, de spaimă, cum clănțănea din dinți; și era într-o stare tare jalnică, șiroind de apă și cu nasul însângerat.

Hadâmbul, care se simțea astfel scăpat de primejdie deocamdată, nu mai pierdu o clipită și îi spuse feciorului sultanului:

— Îngăduie-mi mai întâi să mă duc să-mi schimb hainele și să-mi șterg nasul!

Și Kamaralzaman îi spuse:

— Du-te! Dar să nu zăbovești! Și vino degrabă să-mi povestești!

Și hadâmbul ieși fuga și se duse la sarai să-l caute pe părintele lui Kamaralzaman.

Or, sultanul Șahraman, la ceasul acela, sta de vorbă cu vizirul său cel mare, și tocmai îi spunea:

— O, vizirule, am trăit o noapte rea, atâta de zbuciumată îmi este inima de starea feciorului meu Kamaralzaman. Și tare mi-e teamă să nu fi pățit vreun necaz în turnul acela bătrân și așa de prost întocmit pentru un flăcăiaș atâta de plăpând ca fiul meu!

Dar vizirul îi răspunse:

— Ci fii liniștit! Pe Allah! nu are ce să pățească acolo! E mai bine așa, ca să-și mai domolească semeția și să-și mai înfrâneze trufășia!

Și taman atunci se înfățișă hadâmbul în starea în care se afla, și căzu la picioarele sultanului și strigă:

— O, doamne sultane al nostru! nenorocirea a intrat în casa noastră! Stăpânul meu Kamaralzaman s-a trezit din somn nebun de tot! Și, ca să-ți dau o dovadă a nebuniei lui, iacătă: mi-a făcut cutare și cutare și mi-a spus cutare și cutare. Or, eu, pe Allah! nu am văzut să fi intrat la cocon nici vreo fată, nici vreun băiat!

La vorbele acestea, sultanul Șahraman nu mai avu nici o îndoială în ce privește presimțirile lui, și răcni la vizir:

— Blestematule! asta-i numai din vina ta, câine de vizir! Numai tu mi-ai băgat în cap prăpădenia aceea de gând de a-l închide pe copilul meu, pojarul inimii mele! A, plod de cățea, scoală și dă fuga să vezi despre ce e vorba, și întoarce-te pe dată să dai seama!

Numaidecât vizirul cel mare ieși, însoțit de hadâmb, și porni către turn, cerând întruna amănunte pe care robul i le da, tare îngrijorătoare. Încât vizirul nu intră în odaie decât după nenumărate măsuri, ițindu-și mai întâi capul, și numai după aceea tot trupul, da binișor-binișor.

Și care nu-i fu mirarea să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniștit pe pat și citind cu luare-aminte din Coran! …

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfielnic.

Dar în cea de a o sută optzeci și șaptea noapte spuse:

…să-l vadă pe Kamaralzaman întins liniștit pe pat și citind cu luare-aminte din Coran! Se duse la el și, după salamalecul cel mai temenit, șezu jos, lângă pat, și îi spuse:

— În ce griji ne-a băgat hadâmbul ăsta de păcură! Închipuiește-ți că puiul de lele a venit, buimac și într-o stare de câine jegos, să ne sperie povestindu-ne niște lucruri pe care ar fi necuviincios să le rostesc dinaintea ta! Ne-a tulburat liniștea într-un chip de mă vezi și-acuma cum tremur!

Kamaralzaman spuse:

— Nu a putut să vă tulbure cu adevărat atâta cât m-a tulburat mai adineaori pe mine! Ci, o, vizire al părintelui meu, aș fi tare dornic să știu ce-a putut să vă povestească!

Vizirul răspunse:

— Allah să-ți ocrotească tinerețea! Allah întărească-ți cugetul! Alunge el de la tine faptele cele nechibzuite și ferească-ți limba de vorbe nesărate! Plodul ăsta de scuruit cică te-ai fi smintit deodată, că l-ai fi întrebat despre o copilă care și-ar fi petrecut noaptea cu tine și care apoi ți-ar fi fost luată, și alte asemenea sminteli, și că tu până la urmă l-ai fi tăbăcit în bătaie și că l-ai fi aruncat în puț! O, Kamaralzaman, stăpâne al meu, câtă neobrăzare nu-i așa – din partea acestui arap împuțit!

La vorbele accstea, Kamaralzaman zâmbi cu subînțeles și îi spuse vizirului:

— Pe Allah! ai isprăvit, moșneag puturos, cu snoava asta, ori poate că vrei și tu să vezi dacă apa din puț poate să slujească de hammam? Ia seama că, dacă nu-mi spui numaidecât ce ați făcut, tu și tata, cu iubita mea, copila cea cu ochii negri și cu obrajii atâta de fragezi și de rumeni, ai să-mi plătești viclenia ta mai scump decât hadâmbul!

Atunci vizirul, cuprins iarăși de o spaimă fară de măsură, se sculă de-a-ndărătelea și spuse:

— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejur! Ya Kamaralzaman, de ce vorbești așa? Dacă ai avut vreun vis, ca urmare a vreunei mistuiri grele, fie-ți milă! grăbește-te de te scutură de el! Ya Kamaralzaman, chiar că astea nu sunt vorbe cu judecată!

La spusele acestea, flăcăul strigă:

— Ca să-ți dovedesc, o, șeic blestemat, că nu cu urechea am văzut-o pe fata aceea, ci cu ochiul ăsta și cu ochiul cestălalt, și că nu cu ochii am pipăit și am mirosit trandafirii trupului ei, ci cu degetele astea și cu nasul asta, na colea!

Și îi altoi o lovitură cu capul drept în burtă, de-l lungi pe jos; pe urmă îl înșfacă de barbă (care era tare lungă) și și-o răsuci pe după mână și, încredințat că așa nu are cum să-i mai scape, tăbărî asupra lui cu lovituri spornice cât îl ținură puterile.

Nenorocitul de vizir, dacă văzu că barba i se duce fir cu fir și că și sufletul e pe cale să-și ia bun-rămas, își zise în sineși: „Acuma se cade să mint! Este singura putință de scăpare din mâinile acestui flăcău smintit!”

Așa că îi spuse:

— O, stăpâne al meu, tare îți cer iertăciune că te-am înșelat. Și vina este a tatălui tău, care chiar mi-a poruncit, sub pedeapsa cu nezăbavnică spânzurare, să nu cumva să-ți dezvăluiesc locul unde a fost dusă fata cu pricina. Dar dacă vei binevoi a mă slobozi, am să dau fuga să-l rog pe sultanul părintele tău să te scoată de aci; și am să-i împărtășesc dorința ta de a te însura cu fata; ceea ce are să-l bucure până peste marginile bucuriei!

La vorbele acestea, Kamaralzaman îi dete drumul și îi spuse:

— Dacă-i așa, dă fuga degrabă să-l vestești pe tata, și întoarce-te îndată să-mi aduci răspunsul!

Când se simți slobod, vizirul se și repezi afară din odaie, având grijă să încuie de două ori ușa, și alergă, cu sufletul la gură și cu hainele sfâșiate, la sala domnească.

Sultanul Șahraman îl văzu pe vizirul său în starea aceea jalnică și îi spuse:

— Te văd tare fleșcăit și fară turban! Și îmi pari tare betejit! Ai pățit vreun necaz, pe cum se vede!

Vizirul răspunse:

— Ce-am pățit eu este mai puțin amarnic decât ceea ce are feciorul tău, o, Măria Ta!

El întrebă:

— Păi ce are?

El spuse:

— A înnebunit de tot, treaba-i limpede!

La vorbele acestea, sultanul văzu lumina cum se preschimbă în neguri dinaintea chipului său și spuse:

— Scapă-mă Allah! Spune-mi iute de ce fel de nebunie e lovit fiul meu!

Și vizirul răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și îi istorisi sultanului amănuntele pățaniei, pre cum și chipul cu care izbutise să scape din mâinile lui Kamaralzaman.

Atunci sultanul fu cuprins de o mânie mare și strigă:

— O, tu cel mai păgubelnic dintre viziri, știrea ce-mi vestești este prețul capului tău! Pe Allah! dacă chiar aceasta este starea copilului meu, am să pun să fii răstignit în vârful celui mai înalt minaret, ca să te înveți minte să-mi mai dai sfaturi atâta de smintite ca acelea care au fost pricina dintâi a nenorocirii!

Și o luă la fugă spre turn și, urmat de vizir, intră în odaia lui Kamaralzaman.

Când îl văzu pe părintele său că intră, Kamaralzaman se ridică repede întru cinstirea lui și sări jos din pat și stătu cuviincios în picioare dinainte-i, cu brațele încrucișate, după ce, ca un fiu cuminte, îi sărutase mâna67. Iar sultanul, bucuros că îl vedea pe fecioru-său așa de liniștit, îi aruncă drăgăstos brațele pe după gât și îl sărută între ochi, plângând de bucurie.

După care îl pofti să șadă lângă el pe pat, pe urmă se întoarse burzuluit către vizir și îi spuse:

— Vezi bine că ești cel mai de pe urmă dintre cei mai de pe urmă viziri! Cum de ai cutezat tu să vii și să-mi spui că fiul meu Kamaralzaman este așa și pe dincolo, și să-mi bagi spaima în inimă și să-mi faci sufletul bucățele?

Pe urmă adăugă:

— De altminteri, ai să auzi cu chiar urechile tale răspunsurile pline de chibzuință pe care are să mi le dea fiul meu cel drag!

Il privi atunci părintește pe flăcău și îl întrebă:

— Kamaralzaman, știi tu în ce zi suntem astăzi?

El răspunse:

— Firește! Este sâmbătă!

Sultanul întoarse o privire plină de mânie și de izbândă spre vizirul înmărmurit și îi spuse:

— Auzi bine, așa-i?

Apoi urmă:

— Dar mâine, Kamaralzaman, în ce zi avem să fim? Știi?

El răspunse:

— Firește! …

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o sută optzeci și opta noapte spuse:

…Firește! Are să fie duminică, și apoi luni, apoi marți, miercuri, joi și, la sfârșit, vineri, ziua cea sfântă!

Sultanul zise:

— O, copilul meu, o, Kamaralzaman, departe de tine orice piază-rea! Da, ia mai spune-mi, cum se cheamă la arabi luna în care ne aflăm?

El răspunse:

— La arabi se cheamă Zul-Kidâ. După ea vine luna Zul-Hige, apoi va veni Muharram, urmată de Șafar, de Rabialaual, de Rabialthani, de Giumadialuala, de Giumadialthania, de Radgeab, de Șaban, de Ramadan și, la sfârșit, de Șavval!

Atunci sultanul fu până peste margini de bucuros și, liniștit astfel de starea fiului său, se întoarse către vizir și îl scuipă în ochi și îi spuse:

— Nu mai este alt nebun în afară de tine, hoașcă a nenorociților!

Iar vizirul clătină din cap și vru să răspundă; dar se opri și spuse:

— Să așteptăm oleacă sfârșitul!

Or, sultanul îi spuse apoi fiului său:

— Copilul meu, închipuiește-ți că șeicul ăsta și hadâmbul ăla de păcură au venit să-mi bodogănească vorbele cutare și cutare pe care le-ai fi spus tu lor despre nu știu ce fată care și-ar fi petrecut noaptea cu tine! Spune-le așadar în față că au mințit!

La vorbele acestea, Kamaralzaman zâmbi cu amar și îi spuse sultanului:

— O, părinte al meu, să știi că chiar nu mai am nici răbdarea cuvenită, nici chef să mai îndur gluma asta care, așa îmi pare, a durat cam prea destul! Fie-ți milă, cruță-mă de canon și nu mai adăuga nici un cuvânt în privința aceasta: întrucât simt că lăuntrurile mi s-au uscat de tot în urma a ceea ce m-ai făcut să îndur până acum! Ci, o, părinte al meu, mai află și că acuma sunt pe deplin hotărât să nu te mai necăjesc, și primesc să mă însor cu acea copilă frumoasă pe care ai binevoit să mi-o trimiți azi-noapte să-mi țină tovărășie în pat. Am găsit-o vrednică de dorit, și numai vederea ei mi-a și înviforat sângele!

La vorbele acestea ale fiului său, sultanul strigă:

— Numele lui Allah fie asupră-ți și împrejuru-ți, o, copilul meu! Ferească-te el de farmece și de sminteală! Ah, fiule, ce vis urât vei fi avut, de vorbești asemenea vorbe! Și ce lucru așa de greu vei fi mâncat aseară, încât mistuirea să fi avut atare urmare nenorocită asupra mintii tale! Fie-ți milă, copilul meu, liniștește-te! Niciodată în viața mea nu am să te mai necăjesc! Și afurisite să fie și însurătoarea, și ceasul însurătorii, și toți cei care au să mai pomencască de însurătoare!

Atunci Kamaralzaman îi spuse tatălui său:

— Vorbele tale sunt deasupra capului meu, o, părintele meu! Ci jură-mi mai întâi, pe jurământul cel mare, ca nu ai nici o știre despre întâmplarea mea de azi-noapte cu fata cea frumoasă care, precum am să-ți dovedesc, a lăsat asupra mea mai mult decât urma unei fapte împărtășite!

Și sultanul Șahraman strigă:

— Îți jur pe adevărul cel sfânt al numelui lui Allah, Dumnezeul lui Mussa și al lui Ibrahim, carele l-a trimis pe Mahomed printre oameni drept chezășie a hodinii și i mântuirii lor. Amin!

Iar Kamaralzaman spuse și el:

— Amin!

Ci îi spuse tatălui său:

— Acuma ce ai zice dacă ți-aș arăta dovezile despre trecerea copilei prin brațele mele?

Sultanul spuse:

— Ascult!

Și Kamaralzaman urmă:

— Dacă, o, părinte al meu, cineva ți-ar spune: „Noaptea trecută am sărit din somn și am văzut dinaintea mea pe unul gata să se lupte cu mine până la sânge. Eu atunci, măcar că nu voiam să-l străpung, am făcut, fară de voie, o mișcare care a înfipt paloșul meu drept în pântecele gol al aceluia. Iar dis-de-dimincață m-am trezit și am văzut că paloșul meu era într-adevăr pătat de sânge și de spumă!” – ce i-ai zice, o, părinte al meu, aceluia care, după ce ți-ar fi spus asemenea vorbe, ți-ar arăta paloșul însângerat?

Sultanul spuse:

— I-aș spune că numai sângele, fară de leșul potrivnicului, nu este decât o jumătate de dovadă!

Atunci Kamaralzaman spuse:

— O, părinte al meu, și eu, azi-dimincață, la trezire, îmi văzui tot pântecele plin de sânge: ligheanul care se mai află la umblători are să-ți dea dovada. Și, dovada încă și mai temeinică, iacătă inelul copilei! Pe când al meu a pierit, precum vezi!

La vorbele acestea, sultanul dete fuga la umblători și văzu că într-adevăr ligheanul cu pricina…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar când fu cea de a o suta nouăzeci și una noapte spuse:

…sultanul dete fuga la umblători și văzu că într-adevăr ligheanul cu pricina era plin de sânge, și cugetă în sineși: „Acesta-i un semn că fata este de o sănătate minunată și cu sânge de credință și cinstit!” Și mai gândi: „Aci văd mâna vizirului, negreșit!” Pe urmă se întoarse în graba mare la Kamaralzaman, strigând:

— Să vedem inelul acuma!

Și îl luă, îl suci și îl răsuci, apoi i-l înapoie lui Kamaralzaman, spunând:

— Aceasta-i o dovadă care mă tulbură de tot!

Și rămase fără a spune o vorbă răspas de un ceas de vreme. Apoi deodată se repezi asupra vizirului și-i țipă:

— Tu, codoș bătrân, tu ai chitit toată potlogăria asta!

Și vizirul căzu la picioarele sultanului și se jurui pe Cartea cea Sfântă și pe dreapta credință că nu avea nici un amestec în povestea aceea. Iar hadâmbul se jurui și el la fel.

Atunci sultanul, nemaiîncercând să priceapă ceva, îi spuse fiului său:

— Numai Allah are să dezlege taina.68

Și Kamaralzaman, tare tulburat, răspunse:

— O, părinte al meu, mă rog ție fierbinte, pune să se facă cercetări ca să mi se aducă îndărăt copila ceea desfătătoare care îmi umple sufletul de tulburare cu amintirea ei! Te juruiesc să ai milă de mine și să mi-o găsești, că altminteri mor!

Sultanul începu să plângă și îi spuse fiului său:

— Ya Kamaralzaman, numai unul Allah e mare și numai el cunoaște necunoscutul! Ci noi nu avem decât să ne întristăm laolaltă, tu din pricina acestei dragoste fară de nădejde, iar eu din pricina mâhnirii tale și de neputința mea de a-i găsi leac!

Pe urmă sultanul, tare deznădăjduit, îl luă pe fiul său de mână și îl duse din turn la sarai, unde se închise împreună cu el. Și nu mai vroi să se îngrijească de treburile împărăției sale, ca să stea să plângă cu Kamaralzaman, care căzuse la pat, până peste măsură deznădăjduit de a iubi așa cu tot sufletul său o copilă necunoscută care, după niște dovezi așa de limpezi de iubire, pierise așa de ciudat.69

Pe urmă sultanul, ca să fie și mai la adăpost de oameni și de treburile saraiului, și ca să nu mai aibă a se îndeletnici decât cu grijile de dat fiului său pe care atâta îl iubea, puse să se zidească în mijlocul mării un sarai care nu era legat cu pământul decât printr-o punte lată de douăzeci de coți, și porunci să fie înzestrat cu cele de trebuință pentru sine și pentru copilul său. Și amândoi locuiau acolo singuri, departe de zarvă și de supărări spre a nu se mai gândi decât la nenorocirea lor. Și, ca să se mai mângâie cât de cât, Kamaralzaman nu găsea altceva mai bun decât citirea cărților cele frumoase de dragoste, și procitirea stihurilor poeților plini de har, ca acestea, dintr-o mulțime:

Mult-iscusită-nvingătoare În bătălii cu trandafiri, Căreia sângele de floare Cunună-i pune, de porfir, In pletele strălucitoare -

Supuse-n cale-ți fir cu fir Grădinile aromitoare Se-nclină-n calde unduiri Sub feciorestile-ți picioare.

Domnița mea fară de pată, Cu trup vrăjit, cum pe pământ Un altul nu-i, și care-mbată Înmiresmând oricare vânt, Ah, boarea serii dacă-o dată S-ar strecura pe sub veșmânt Și te-ar cunoaște, fermecată, N-ar mai ieși de-aci nicicând.

Atât de zveltă ești, hurie, Cu frumusețile-ți de foc, Că salba-ți ar visa să-ți fie Brâu petrecut peste mijloc;

Și uită-te cum se mânie Brățările, că n-au noroc Lănțug de clopoței să fie, Podoabă gleznelor, în loc.

Și iac-așa în ceea ce îi privește pe Kamaralzaman și pe părintele său, sultanul Șahraman!

Dar în ceea ce o privește pe domnița Budur, iacătă! Când cei doi efriți o puseseră pe patul său din saraiul părintelui ei sultanul Ghaiur, noaptea era aproape de sfârșit. Încât, peste trei ceasuri, se iviră zorii, și Budur se deșteptă. Și încă îi mai zâmbea iubitului ei și se alinta la vremea aceea dulce de trezire pe jumătate, alături de flăcăul pe care îl credea lângă ca. Și cum își întindea moale brațele, până a nu deschide ochii, spre a-l cuprinde pe după gât, nu îmbrățișă decât nimicul. Atunci se trezi de-a binelea și nu îl mai zări pe flăcăul cel frumos pe care il iubise noaptea. Încât inima i se zvârcoli, iar mințile-i erau să-și ia zborul, și scoase un țipăt mare, care le aduse în fugă pe cele zece muieri rânduite s-o privegheze și, printre ele, și doică-sa. Împresurară patul, speriate, și doica o întrebă cu glas tremurat:

— Ce-ai pățit, o, stăpâna mea?

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci și treia noapte spuse:

…cu glas tremurat:

— Ce-ai pățit, o, stăpâna mea?

Budur strigă:

— Mă întrebi de parcă nici habar n-ai avea, o, ghiftuito cu șiretlicuri! Spune-mi iute ce s-a făcut cu tânărul cel minunat care a dormit azi-noapte în brațele mele și pe care îl iubesc din toate puterile mele!

Doica, rocoșită până peste fire, întinse gâtul ca să priceapă mai bine, și spuse:

— O, domniță, păzească-te Allah de vreo necuviință! Astea nu sunt vorbe cu care să fi fost dedată tu! Rogu-te să fii mai lămurită, și grăbește a ne mărturisi că nu este decât o joacă spre a te veseli!

Budur se ridică pe jumătate din pat, mânioasă, și-i țipă:

— Doică de nenorociri, îți poruncesc să-mi spui numaidecât unde se află flăcăul cel frumos, căruia cu bunăvoie i-am dăruit azi-noapte și trupul, și inima, și fecioria mea!

La vorbele acestea, doica văzu lumea toată cum se stinge de dinaintea ei; începu să se plesnească amarnic peste față și se prăbuși la pământ, dimpreună cu celelalte bătrâne; și toate începură să se vaicăre amarnic:

— Ce dimineață neagră! o, ce năprasnă! o, asta-i pieirea noastră! o, ce catran!

Da maica, tot văicărindu-se, întrebă:

— Ya Sett Budur, pe Allah! vino-ți în minți și contenește cu asemenea spuse nepotrivite cu hanâmia ta!

Dar Budur țipă la ea:

— Nu vrei să taci, babă afurisită, și să-mi spui ce-ați făcut cu iubitul meu, cel cu ochi negri, cu sprâncene arcuite și sumuțite înspre coadă, cel care și-a petrecut noaptea cu mine până dimineața și care are sub buricuț un lucru pe care eu nu îl am?

Când auziră vorbele acestea, doica și cele zece femei își ridicară mâinile spre cer și strigară:

— O, ce belea! O, stăpână a noastră, ferite-ar Allah de sminteală, și de capcanele cele diavolești, și de deochi! Chiar că treci marginile glumei în dimineața asta!

Iar doica, izbindu-se în piept, spuse:

— O, stăpâna mea, Budur! ce vorbe! Allah fie asupră-ți! dacă atare spuse snovoase ar ajunge la urechile sultanului, ne-ar și zbura sufletele pe dată! Și nici o putere nu ar mai putea să ne scape de mânia lui!

Dar Sett Budur, cu buzele tremurând, țipă:

— Încă o dată te mai întreb dacă vrei să-mi spui, da ori ba, unde se află acuma preafrumosul flăcău de la care încă mai port pe trup urmele!

Și Budur dete să-și desfacă oarecum cămașa.

La priveliștea aceea, toate femeile se aruncară cu fețele la pământ și se văicăriră:

— Ce păcat de tincrețele ei că a înnebunit!

Or, asemenea vorbe o mâniară pe domnița Budur până într-atâta, încât smulse dintr-un cui de pe perete un paloș și se repezi asupra femeilor să le spintece. Ele atunci, speriate, se repeziră afară, îmbrâncindu-se și urlând, și ajunseră, claie peste grămadă și cu chipurile bulbucate, în iatacul sultanului. Și doica atunci, cu lacrimile în ochi, îi povesti sultanului tot ce spusese Sett Budur, și adăugă:

— Ne-ar fi omorât pe toate, ori ne-ar fi betejit, dacă n-am fi luat-o la fugă!

Și sultanul se minună:

— Lucrul este peste poate! Dar ai văzut tu cu ochii tăi dacă chiar a pierdut ceea ce a pierdut?

Doica își ascunse chipul pe după degete și spuse plângând:

— Am văzut! Era plină de sânge!

Atunci sultanul spuse:

— Chiar că este peste poate!

Și măcar că la ceasul acela era desculț și nu avea pe cap decât turbanul de noapte, dete fuga în iatacul domniței Budur.

Și sultanul se uită la fiică-sa aspru și o întrebă:

— Budur, este adevărat, precum spun bătrânele astea nebune, că te-ai fi culcat azi-noapte cu nu știu cine și că încă mai ai pe tine semnele trecerii lui: fapt care te-ar fi făcut să pierzi ceea ce ai pierdut?

Ea răspunse:

— Păi de bună seamă, o, părintele meu, de vreme ce tu însuți ai vroit așa, și-apoi tânărul acela era ales desăvârșit și atâta de frumos încât ard să știu pentru ce mi l-ai luat pe urmă! Iacătă de altminteri inelul său, pe care mi l-a dat, după ce l-a luat pe al meu!

Atunci sultanul, părintele domniței Budur, care dintru-ntâi o socotise pe fiică-sa pe jumătate nebună, îi zise:

— Ba acuma e nebună de tot!

Și o întrebă:

— Budur, vrei să-mi spui, într-un sfârșit, ce vrea să zică această purtare ciudată și așa de nepotrivită cu cinul tău?

Atunci Budur nu mai putu să se înfrâneze și își sfâșie cămașa de jos și până sus și începu să plângă cu suspine, plesnindu-se amarnic peste ochi.

Când văzu așa, sultanul le porunci hadâmbilor și bătrânelor s-o apuce de mâini ca s-o oprească să-și facă vreun rău și, dacă va începe iarăși, s-o lege în lanțuri și să-i petreacă pe după gât o zgardă de fier și s-o lege de zăbrelele de la odaia ei.

Pe urmă, sultanul Ghaiur, de deznădejde, se întoarse în iatacul său, cugetând ce căi să folosească spre a dobândi tămăduirea acelei sminteli de care socotea că a fost zătignită fiică-sa. Că, orișicum, el urma s-o iubească pe Budur tot așa de tare ca și în trecut, și nu putea să-i intre în cap că ar fi nebună pe totdeauna.

Ii strânse așadar la sarai pe toți învățații din împărăția lui, și hakimi, și cititori în stele, și magi, și inși pricepuți la cărțile cele de demult, și făcători de leacuri, și le spuse tuturora:

— Fiica mea Sett Budur se află în cutare și cutare stare. Acela dintre voi care o va tămădui, are s-o dobândească de soție și are să fie urmașul meu la scaunul de domnie, după moartea mea! Dar acela care va intra la fiica mea și nu va dovedi s-o lecuiască, aceluia i se va tăia capul!

Pe urmă puse să se strige lucrul acesta în toată cetatea și trimise olăcari în toate țările sale spre a crăinici așijderea.

Or, mulți hakimi, și învățați, și astrologi, și magi, și făcători de leacuri se înfățișară; ci se vedea peste un ceas căpățâna lor retezată cum se ivea atârnată deasupra porții de la sarai. Și, în puțină vreme, patruzeci de hakimi și de alți neguțători de leacuri se rânduiră frumos de-a lungul intrării la sarai. Atunci ceilalți spuseră:

— Ăsta-i semn rău! Și boala trebuie să fie de nelecuit!

Și nimeni nu mai cuteză să se înfățișeze, ca să nu se primejduiască a-și rupe gâtul. Și iac-așa cu vracii și cu pedeapsa ce li se dobândea în atare împrejurări70.

Dar cât despre domnița Budur, ea avea un frate de lapte, fiul doică-sii, și pe care îl chema Marzauan. Or, Marzauan, măcar că era musulman drept-credincios și cucernic, cercetase magia și vrăjitoria, cărțile celor de la Ind și ale egiptenilor, semnele talismanice și cetitul în stele; după care, nemaiavând nimica de învățat din cărți, pornise a călători și străbătuse astfel meleagurile cele mai pierdute și îi ascultase pe inșii cei mai pricepuți la științele cele de taină; și așa dobândise toate cunoștințele omenești. Și atunci luase drumul îndărăt către țara lui, unde ajunsese bine sănătos.

Or, cel dintâi lucru pe care îl văzu Marzauan, când intră în cetate, fură cele patruzeci de capete tăiate ale doctorilor, atârnate deasupra porții de la sarai; și, la întrebarea lui, trecătorii îi istorisiră toată povestea, precum și nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiți pe drept…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

1001 de nopti teatru radiofonic povesti.....

https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/