Basme si povesti pentru copii · 1001 de nopti basme arabe Adăugat29 mai 2021

POVESTEA CU FRUMOASA ȘAMSENNAHAR ȘI CU ALI BEN-BEKAR. 1001 de nopti baseme arabe de citit la timp

de AnnaE 7.856 de citiri

Dar în cea de a două sute șaisprezecea noapte spuse:

…și își luară zborul, lăsând-o să se zbată de ceasul morții pe pământ.

Iac-așa, iar Kamaralzaman rămase înlemnit de uimire, văzând o priveliște atâta de nemaipomenită. Pe urmă, după ce păsările plecară, fu împins de ispită și se duse la locul unde zăcea sfâșiată pasărea ucigașă și, privind la stârvul ei, zări în mijlocul rânzei spintecate cum strălucește ceva roșu, care îi stârni luare-aminte. Se aplecă și, ridicând lucrul acela, se prăbuși leșinat de tulburare; iacătă că găsise cornalina talismanică a domniței Budur!

Când se trezi din leșin, strânse la piept talismanul cel scump, pricină a atâtor necazuri, și suspine, și căințe, și dureri, și strigă: „Deie Allah ca aceasta să fie o prevestire de noroc și semnul că voi găsi și pe mult-iubită mea Budur!” Pe urmă sărută talismanul și îl duse la frunte, apoi îl înfășură cu grijă într-o bucată de pânză și și-l legă de mână, ca să ferească orice primejdie de a-l mai pierde vreodată. Și începu să țopăie de bucurie!

Când se liniști, își aduse aminte că grădinarul cel de treabă îl rugase să scoată din rădăcini un roșcov bătrân care nu mai da nici frunze, nici fructe. Se încinse așadar peste mijloc cu un brâu de cânepă, își sumese mânecile, luă un topor și un coș și se apucă pe dată de treabă, izbind vârtos în rădăcinile de la fața pământului ale pomului bătrân. Și deodată simți că tăișul toporului răsună ca atunci când se izbește de ceva tare ca de fier, și auzi un fel de vuiet surd care se înfunda în pământ. Dete atunci la o parte pământul și pietrele, și scoase astfel la iveală un capac mare de acioaie pe care se grăbi să-l ridice. Dedesubt văzu o scară cioplită în piatră, cu zece trepte destul de înalte; și, după ce rosti vorbele cele izbăvitoare la ilah ill’ Allah, grăbi să coboare și dete de o criptă mare și pătrată, de pe vremurile cele de demult ale lui Thammud și ale lui Aad94; și în cripta aceea mare și boltiră găsi douăzeci de chiupuri uriașe, așezate frumos în rând, pe lângă pereți. Săltă capacul de pe cel dintâi și văzu că era plin până la gură cu drugi de aur roșu; săltă apoi cel de al doilea capac, și văzu că cel de al doilea chiup era plin ochi cu pulbere de aur. Le deschise apoi și pe celelalte optsprezece și le află pline cu drugi și cu pulbere de aur, pe rând.

Kamaralzaman, după ce se dezmetici din uluire, ieși din criptă, puse capacul la loc, își isprăvi treaba, udă pomii după obiceiul pe care și-l făcuse de a-l ajuta pe grădinar, și nu se opri decât seara, când prietenul său cel bătrân se întoarse.

Cele dintâi vorbe pe care grădinarul i le spuse lui Kamaralzaman fură spre a-i da de știre o veste bună. Așa că îi spuse:

— O, copilul meu, am bucuria să-ți dau de știre plecarea ta apropiată spre țara musulmanilor. Am găsit, într-adevăr, o corabie năimită de niște neguțători bogați și care urmează să ridice pânzele peste trei zile; și am vorbit cu căpitanul care s-a învoit să te treacă până la Insula de Abanos. La vorbele acestea, Kamaralzaman tare se mai bucură, și îi sărută mâna grădinarului și spuse:

— O, taică al meu, așa precum tu îmi dai de știre vestea cea bună, și eu am la rându-mi să-ți dau de știre o altă veste, care socot că are să te bucure…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute nouăsprezecea noapte spuse:

…o altă veste, care socot că arc să te bucure, măcar că tu nu ești ros de lăcomia oamenilor acestui veac, iar inima ta este curată de orice zavistnicie! Ostenește-te numai să vii cu mine în grădină, și am să-ți arăt, o, taică al meu, ce noroc mare îți trimite soarta milostivă!

Il duse atunci pe grădinar la locul unde se înălțase roșcovul cel uscat, săltă capacul cel mare și, în pofida uluirii și a spaimei sale, îl înduplecă să coboare în criptă și dezveli dinaintea lui cele douăzeci de chiupuri pline cu drugi și cu pulbere de aur. Și bietul grădinar, năucit, ridica mâinile și făcea ochii mari spunând, dinaintea fiecărui chiup:

— Ya Allah!

Pe urmă Kamaralzaman îi spuse:

— Iacătă găzduirea ta răsplătită de către cel Atoatedătător! Mâna pe care un străin a întins-o către tine ca să-l ajuți la nevoie, tot ea se întinde acuma și face să curgă aurul în casa ta! Așa vor ursitele cele prielnice față de faptele smălțuite cu frumusețea cea neprihănită și cu bunătatea inimilor săritoare!

La spusele acestea, moșul grădinar, fară a mai putea să îngaime o vorbă, începu să plângă, iar lacrimile lunecau încet pe barba lui lungă și până pe piept. Pe urmă izbuti să grăiască și spuse:

— Copilul meu, ce vrei tu să facă un moșneag ca mine cu aurul și cu bogățiile astea? Sunt sărac, așa, da fericirea mea e destulă și mi-ar fi cu de prisos dacă vei binevoi să-mi dai numai o drahmă sau două ca să cumpăr un giulgiu pe care, când o fi să mor în singurătatea mea, să mi-l pun alături, pentru ca vreun trecător milos să așeze rămășițele mele întru așteptarea județului!

Iar de data aceasta fu rândul lui Kamaralzaman să plângă. Pe urmă îi spuse bătrânului:

— O, taică al înțelepciunii, o, șeicule cu mâini înmiresmate, sfânta sihăstrie în care se scurg anii tăi cei pașnici șterge de dinaintea ochilor tăi pravilele, făcute pentru turmele adamice, ale dreptății și nedreptății, ale minciunii și adevărului! Ci eu mă întorc între oamenii cei cruzi, și pravilele acestea nu aș putea să le uit fără primejdia de a fi sfâșiat! Aurul accsta, o, taică al meu, este așadar al tău pe deplin, întrucât locul acesta este al tău de la Allah! Dar, dacă vrei tu, hai să-l împărțim! Eu am să iau jumătate, iar tu cealaltă jumătate. Altminteri nu mă ating chiar de nimic!

Atunci bătrânul grădinar spuse:

— Fiul meu, maică-mea m-a născut chiar pe locul acesta, acum nouăzeci de ani, pe urmă a murit; iar tatăl meu a murit și el. Iar ochiul lui Allah a vegheat pașii mei și am crescut la umbra acestei grădini și în șopotul pârâului strămoșesc, îmi sunt dragi pârâul și grădina aceasta, o, copilul meu, și frunzele acestea murmurătoare, și soarele, și pământul acesta părintesc peste care umbra mi se așterne slobodă și se odihnește, și la vreme de noapte luna de peste acești pomi care îmi zâmbește până dimineața. Toate îmi vorbesc, o, copilul meu! Ți-o spun, ca să știi pricina ce mă ține aici și mă oprește să plec cu tine către țările musulmanilor. Eu sunt cel mai de pe urmă musulman din țara aceasta în care au trăit strămoșii mei. Așa că oasele mele să albească aici, și cel mai de pe urmă musulman să moară cu fața întoarsă spre soarele care luminează un pământ acum pângărit, spurcat cum este de fiii varvari ai apusului întunecat!

Așa grăi moșneagul cu mâinile tremurătoare. Pe urmă adăugă:

— În ceea ce privește chiupurile acestea de preț care te frământă, ia-le, dacă așa vrei, pe cele zece dintâi, și lasă-le pe celelalte zece în criptă. Au să fie răsplata celui ce va pune în pământ giulgiul în care voi dormi. Dar asta nu este totul! Nu accsta-i greul! Greul este cum să încarci chiupurile pe corabie, fară a stârni luare-aminte și fară să ațâți lăcomia oamenilor cu suflet negru care locuiesc în cetate. Or, măslinii din grădina mea s-au încărcat cu poame, iar acolo unde te duci, în Insula de Abanos, măslinele sunt lucru rar și tare prețuit! Așa că am să dau fuga să cumpăr douăzeci de chiupuri mari pe care avem să le umplem până la jumătate cu drugi și praf de aur, iar cealaltă jumătate, până sus, cu măsline din grădina mea. Și numai atunci vom putea să le cărăm fară teamă la corabia gata de plecare.

Sfatul fu urmat numaidecât de Kamaralzaman, care își trecu ziua pregătind chiupurile cumpărate. Și, cum nu îi mai rămăsese decât ultimul chiup de umplut, își zise: „Talismanul acesta vrăjit nu este prea la adăpost la mâna mea; s-ar putea să mi-l fure careva când dorm; s-ar putea pierde astfel. Așa că este mai bine să-l pun Ia fundul chiupului; pe urmă îl acopăr cu drugii și cu pulberea de aur, și deasupra peste toate am să așez măslinele!” Și pe dată făcu precum gândise; iar când isprăvi, astupă și ultimul chiup cu capacul de lemn alb; și, ca să-l cunoască la nevoie pe acel chiup dintre cele douăzeci, îi făcu o crestătură în partea de jos, apoi, mulțumit de treabă, își scrijelă numele întreg cu cuțitul, Kamaralzaman, în slove frumos înlănțuire.

Când isprăvi treaba, îl rugă pe prietenul său cel bătrân să le dea de știre oamenilor de pe corabie să vină a doua zi să ia chiupurile95.

Iar moșneagul își îndeplini numaidecât solia, apoi se întoarse acasă, ostenit oleacă, și se culcă toropit de o fierbințeală ușoară și de tremurături.

A doua zi dimineață, bătrânul grădinar, care în toată viața lui nu fusese suferind, simți că răul lui din ajun sporește, dar nu vroi să-i spună nimic lui Kamaralzaman, ca să nu-i mohorască plecarea. Rămase pe saltea, pradă unei slăbiciuni mari, și pricepu că nu mai aveau a zăbovi mult clipele lui cele de pe urmă.

Pe la prânz, năierii veniră la grădină să ia chiupurile, și îi cerură lui Kamaralzaman, care grăbise să le deschidă poarta, să le arate ce aveau de luat. El îi duse lângă gard și le arătă, rânduite, cele douăzeci de chiupuri, spunându-le:

— Sunt pline cu măsline de cel mai bun soi. Așa, încât vă rog să luați seama să nu le hurducăiți prea tare!

Pe urmă căpitanul, care își însoțise oamenii, îi spuse lui Kamaralzaman:

— Și mai cu seamă, domnia ta, ai grijă să vii la vreme; întrucât mâine de dimineață vântul suflă dinspre uscat, iar noi avem să ridicăm pânzele numaidecât!

Și luară chiupurile și plecară…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăzeci și doua noapte spuse:

…Și luară chiupurile și plecară.

Atunci Kamaralzaman intră în casă la grădinar și îl găsi tare îngălbenit la chip, măcar că luminat de o seninătate mare. Îl întrebă cum îi este și află astfel de răul care îl chinuia pe prietenul său; și rămase tare îngrijorat, îi dete să bea tot soiul de fierturi de ierburi de leac, dar fară mare folos. Pe urmă șezu cu el toată ziua, și îl veghe peste noapte, și putu să vadă astfel cum boala se înrăutățea, încât, de dimineață, grădinarul cel de treabă, care de-abia mai avea putere să-l cheme la căpătâiul său, îl luă de mână și îi spuse:

— Kamaralzaman, fiul meu, ascultă! Nu este alt Dumnezeu decât numai unul Allah! Și domnul nostru Mahomed este trimisul lui Allah!

Apoi își dădu duhul.

Atunci Kamaralzaman izbucni în lacrimi și rămase multă vreme să plângă lângă el. Se sculă apoi, îi închise ochii, îi dete îngrijirile cele mai de pe urmă, îi întocmi un giulgiu alb, îi săpă groapa și îl așeză în pământ pe cel din urmă fiu de musulman din țara aceea ajunsă păgână. Și numai atunci se gândi să plece la corabie.

Cumpără niște merinde, încuie poarta de la grădină, luă cheia cu el și alergă degrabă la țărm, când soarele era de mult sus pe cer; ci doar ca să vadă corabia, cu toate pânzele întinse, dusă de vântul prielnic către largul mării.

Jalea lui Kamaralzaman, la priveliștea aceea, fu până peste poate; și nu lăsă să se vadă nimic, ca să nu râdă pe scama lui lepădăturile din port; și luă mohorât drumul îndărăt spre grădină, peste care acum, după moartea moșneagului, era singur urmaș și singur stăpân, încât, odată ajuns la căsuță, se prăbuși pe saltea și plânse pentru sine, pentru mult-iubită lui Budur și pentru taiismanul pe care îl pierduse acuma a doua oară.

Așa că jalea lui Kamaralzaman fu fară margini când se văzu silit de soarta vitregă să mai zăbovească până cine știe când în țara aceea vrăjmașă; iar gândul că pierduse pe totdeauna talismanul domniței Budur îl mohora încă și mai tare, și își zicea: „Necazurile mele au început o dată cu pierderea talismanului; iar norocul mi s-a întors când l-am găsit; și-acuma, dacă l-am pierdut iar, cine știe ce năpaste au să se abată pe capul meu!” Dar într-un sfârșit strigă: „Nu este ajutor decât la Allah Preaînaltul!” Pe urmă se sculă și, ca să nu se primejduiască să piardă și cele zece chiupuri care mai alcătuiau comoara din hrubă, se duse și mai cumpără douăzeci de chiupuri, puse în ele pulberea și drugii de aur, și le umplu până sus cu măsline, spunându-și: „Astfel au să fie gata, în ziua în care Allah are s-o scrie pentru plecarea mea!” Și se apucă să stropească legumele și pomii roditori, procitindu-și stihuri jalnice despre dragostea lui pentru Budur. Și iac-așa cu el!

Cât despre corabie, aceasta, cu vânt prielnic, nu zăbovi să ajungă la Insula de Abanos, și înfipse furca chiar sub cheiul peste care se înălța saraiul în care sălășluia domnița Budur sub numele de Kamaralzaman.

La vederea acelei corăbii care intra în port cu toate pânzele desfășurate și cu toate flamurile în vânt, Sett Budur fu cuprinsă de un imbold până peste poate de a se duce s-o vadă, cu atât mai mult cu cât trăgea mereu nădejde că are să-l afle într-o zi sau alta pe soțul său Kamaralzaman pe puntea vreuneia dintre corăbiile ce soseau din depărtări. Porunci câtorva dintre cămărașii săi s-o însoțească și se duse pe puntea naiei care, de altfel, i se spunea că e încărcată cu mărfuri tare bogate.

Când ajunse pe punte, ceru să fie chemat căpitanul și îi spuse că vrea să cerceteze corabia. Pe urmă, când se încredință că printre mulțimea de călători nu se afla și Kamaralzaman, îl întrebă pe căpitan:

— Ce ai cu tine ca încărcătură, o, reizule?

El răspunse:

— O, stăpâne al meu, pe lângă neguțătorii care se călătoresc, avem în chilnele noastre țesături frumoase și mătăsuri din toate țările, horbote pe urșinicuri și atlazuri, pânzeturi zugrăvite ca pe vremuri ori ca astăzi, de cea mai frumoasă strălucire, și alte mărfuri de preț; avem leacuri chinezești și indienești, prafuri și frunze tămăduitoare, balsamuri, alifii, iruri, unsori și uleiuri scumpe; avem nestemate, mărgăritare, chihlimbare galbene și coraiuri; avem de asemenea mirodii de toate soiurile și parfumuri rare, mușc, chihlimbar cenușiu și tămâie, mastic în picuri străvezii, smirnă tare și uleiuri de toate florile; avem camfor, coriandru, cardamoame, cuișoarc, scorțișoară de la Serendib, tamar indienesc, și ienibahar; avem, într-un sfârșit, din cel din urmă port, măsline de soi, dintre cele ce se cheamă gâtlane, acelea care au pielița tare subțire și o carne dulce și de culoarea untdelemnului…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăzeci și cincea noapte spuse:

…acelea care au pielița tare subțire și o carne dulce și culoarea ca de untdelemn.

Când auzi de măsline, domnița Budur, care murea după măsline, îl opri pe căpitan și îl întrebă, cu ochii sclipind de poftă:

— Ah! cam câte măsline de-acelea gâtlane aveți?

El răspunse:

— Avem douăzeci de chiupuri voinice.

Ea spuse:

— Sunt voinice tare, spune-mi? Și se află în ele și măsline din acelea de soi rotund, știi, din cel la care se scoate sâmburele ca să fie umplute cu capere acrișoare, și pe care sufletul meu le râvnește mai mult decât pe cele cu sâmburi?

Reizul holbă ochii și spuse:

— Socot că trebuie să fie și din acelea în chiupuri.

La vorbele acestea, domnița Budur simți că i se umple gura de apă de atâta poftă și întrebă:

— Tare aș dori să cumpăr unul dintre acele chiupuri.

Căpitanul răspunse:

— Măcar că stăpânul lor a pierdut ceasul de plecare a corăbiei, iar eu nu pot să fac ce vreau cu ele, stăpânul nostru sultanul are voie să ia ce-i place!

Și strigă:

— Hei, flăcăi! aduceți din chilnă unul din cele douăzeci de chiupuri cu măsline!

Și numaidecât corăbierii aduseră, după ce îl scoaseră din chilnă, unul din cele douăzeci de chiupuri.

Sett Budur săltă capacul și rămase atâta de mulțumită de înfățișarea minunată a măslinelor, încât strigă:

— Vreau să le cumpăr pe toate douăzeci! Cât ar putea să coste la prețul din suk?

Căpitanul răspunse:

— La prețul din sukul din Insula de Abanos, măslinele prețuiesc mai bine de o sută de drahme acuma, socot eu.

Sett Budur spuse către cămărașii ei:

— Plătiți-i reizului o mie de drahme de fiecare chiup.

Și adăugă:

— Când ai să te întorci în țara negustorului, să-i plătești astfel prețul măslinelor.

Și plecă, urmată de hamalii încărcați cu chiupurile cu măsline.

Cea dintâi grijă a domniței Budur, când ajunse la sarai, fu să se ducă la draga ei Haiat-Alnefus ca să-i dea de știre despre sosirea măslinelor. Iar când chiupurile, urmând poruncile date, fură aduse în harem, Budur și Haiat-Alnefus, nerăbdătoare până peste poate, porunciră să fie adusă o tabla mare, cea mai mare dintre toate tablalele de dulciuri, și porunciră roabelor să ridice binișor cel dintâi chiup și să-l deșerte pe tabla, în așa fel ca să alcătuiască o grămadă orânduită din care să poată alege măslinele cu sâmburi de cele care ar putea să fie umplute.

Încât mare fu mirarea domniței Budur și a prietenei sale când văzură măslinele amestecate cu drugi și cu pulbere de aur! Dar uimirea nu era chiar neadumbrită de nemulțumire, la gândul că măslinele ar fi putut să fie vătămate de acea amestecătură. Încât Budur porunci să fie aduse alte tablale și să se deșerte toate celelalte chiupuri, rând pe rând, până la cel de al douăzecelea. Dar când roabele răsturnară și pe cel de al douăzecelea chiup și când numele lui Kamaralzaman se ivi de dedesubtul lui, și când taiismanul străluci în mijlocul măslinelor răsturnate, Budur scoase un țipăt, îngălbeni de tot și căzu leșinată în brațele domniței Haiat-Alnefus. Cunoscuse cornalina pe care o purtase legată cu nod de mătase la șălvărașii ei!

Când Sett Budur, mulțumită îngrijirilor date de Haiat-Alnefus, își veni în fire din leșin, luă cornalina talismanică și și-o duse la buze, suspinând de bucurie; pe urmă, ca nu cumva roabele să-i dibăcească străvestirea, le porunci tuturora să plece și îi spuse prietenei sale:

— Iacătă, o, mult-iubită mea dragă, taiismanul care a pricinuit despărțirea mea de soțul meu drag. Ci, întocmai precum l-am găsit iarăși, tot așa gândesc să-l găsesc și pe cel a cărui venire ne-ar umple pe amândouă de bucurie!

Numaidecât trimise după reizul naiei, care se înfățișă între mâinile ei, și sărută pământul, și așteptă să fie întrebat. Atunci Sett Budur îi spuse:

— Poți să-mi spui, o, căpitane, ce face în țara lui stăpânul chiupurilor cu măsline?

El răspunse:

— Este ajutor de grădinar, și trebuia să vină și el pe corabie odată cu măslinele, ca să le vândă aici, dar a pierdut plecarea corăbiei.

Budur spuse:

— Ei bine, să știi, o, căpitane, că, după ce am gustat din măsline, între care cele mai frumoase sunt într-adevăr bune de umplut, am priceput că acela care le-a pregătit nu poate să fie altul decât bucătarul meu de odinioară; că numai el știa să dea umpluturii cu capere atâta pișcăciune și atâta frăgezime totodată, care îmi plac peste măsură. Și afurisitul de bucătar a fugit într-o zi, de frică să nu fie pedepsit pentru că îl betejise pe băiatul de la bucătărie, tăbărând pe el cu niște zoruri prea grele și cam nepotrivite. Așa că trebuie să ridici iarăși pânzele și să mi-l aduci cât mai degrabă cu putință pe ajutorul acela de grădinar, care tare prepun că este bucătarul meu de odinioară, făptașul betejirii ajutorului lui cel gingaș. Și am să te răsplătesc strașnic dacă vei pune destul zor în îndeplinirea poruncilor mele: altminteri niciodată nu am să-ți îngăduiesc să mai vii în împărăția mea; ba chiar, dacă ai să mai vii, am să pun să fii ucis, dimpreună cu toți oamenii tăi de pe corabie…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute douăzeci ți opta noapte spuse:

…am să pun să fii ucis, dimpreună cu toți oamenii de pe corabia ta!

La vorbele acestea, căpitanul nu putu să răspundă decât cu ascultare și cu supunere și, în ciuda pagubei pe care plecarca acceea silită o aducea negustorilor lui, se gândi că la întoarcere are să fie despăgubit de sultan, și ridică numaidecât pânzele. Și Allah îi scrise o plutire prielnică, încât ajunse în câteva zile la cetatea păgânească, și coborî de pe corabie, la vreme de noapte, cu năierii cei mai voinici de pe corabie.

Numaidecât se duse cu ceata la grădina unde sălășuia Kamaralzaman și bătu la poartă.

La ceasul acela, Kamaralzaman, isprăvindu-și treburile zilnice, ședea amărât și, cu lacrimile în ochi, își procitea stihuri despre despărțire96. Dar când auzi bătaia în poartă, se ridică și se duse să întrebe:

— Cine e acolo?

Căpitanul, cu glas prefăcut ruginit, spuse:

— Un sărman de-al lui Allah!

La ruga aceea, rostită pe arăbește, Kamaralzaman simți cum îi zvâcnește inima de milă; și deschise. Și numaidecât fu înșfăcat și priponit belci; iar grădina fu năpădită de corăbierii care, când văzură cele douăzeci de chiupuri rânduite ca și întâia oară, se repeziră să le ducă. Pe urmă se întoarseră cu toții la corabie și ridicară pe dată pânzele.

Atunci căpitanul, înconjurat de oamenii lui, se duse la Kamaralzaman și îi spuse:

— A, tu ești doritorul de băieți care l-ai betejit pe copilul de la bucătăria sultanului! La sosirea corăbiei, ai să găsești țeapa gata să-ți facă și ție la fel, dacă nu cumva te ispitește încă de pe acum să te șpănguiască flăcăii aceștia stătuți!

Și îi arătă năierii care făceau cu ochiul uitându-se la el, căci li se părea un chilipir minunat de luat în colți.

La vorbele acestea, Kamaralzaman, măcar că fusese slobozit din legături de cum ajunsese pe punte, și care nu rostise un cuvânt și se lăsase în scama soartei, nu mai putu să îndure atare învinuire și strigă:

— Mă adăpostesc întru Allah! Au nu ți-e ție rușine să vorbești așa, o, căpitane? Căiește-te întru Prorocul!

Reizul răspunse:

— Binecuvântarea lui Allah și rugăciunea fie asupra-i (a Prorocului) și asupra tuturor alor săi! Dar chiar tu ești acela care l-a betejit pe băiat!

La vorbele acestea, Kamaralzaman iarăși strigă:

— Mă adăpostesc întru Allah!

Reizul i-o tăie:

— Aibă-ne Allah întru mila sa! Ne adăpostim sub paza lui!

Iar Kamaralzaman îi răspunse:

— O, oameni buni, mă juruiesc pe viața Prorocului (asupra-i fie ruga și pacea!) că nu pricep nimic din atare învinuire și că nu mi-a călcat niciodată piciorul în Insula aceea de Abanos unde mă duceți, și nici în saraiul sultanului de acolo! Rugați-vă Prorocului, o, oameni buni!

Atunci toți răspunseră cumu-i datina:

— Asupra-i fie binecuvântarea!

Și căpitanul urmă:

— Adică nu ai fost niciodată bucătar și nu ai vătămat nici un copil în viața ta?

Kamaralzaman, burzuluit până peste poate, scuipă și strigă:

— Mă adăpostesc întru Allah! Faceți cu mine ce vreți, întrucât, pe Allah! limba mea nu are să se mai ostenească a da asemenea răspunsuri!

Și nu mai vru să scoată o vorbă. Atunci căpitanul adăugă:

— În ceea ce mă privește, sarcina mea are să fie îndeplinită când am să te dau în mâna sultanului. Dacă ești nevinovat, ai să te descurci și tu cum vei putea!

Intr-acestea, corabia ajunse la Insula de Abanos; și numaidecât reizul coborî pe țărm și îl duse pe Kamaralzaman la sarai, și ceru să intre la sultan. Și pe dată, întrucât era așteptat, fu poftit în sala domnească.

Or, Sett Budur, ca să nu se dea pe față, și spre folosul ei și al lui Kamaralzaman, ticluise un tertip tare înțelept, mai cu seamă pentru o femeie.

Încât, după ce se uită la acela pe care îl adusese căpitanul, dintr-o aruncătură de ochi îl și cunoscu pe mult-iubitul ei Kamaralzaman; păli de tot la chip și se făcu galbenă ca șofranul. Și toți puseră schimbarea aceea pe seama mâniei stârnite de betejirea copilului. Se uită la el îndelung, fară a putea vorbi, în vreme ce el, în hainele-i ponosite de grădinar, ședea până peste poate de fâstâcit și de speriat. Și era departe de a-i da prin gând că se afla dinaintea aceleia pentru care vărsasc atâtea lacrimi și îndurase atâtea necazuri și supărări și răutăți.

Într-un sfârșit, Sett Budur izbuti să se stăpânească și se întoarse către căpitan și îi spuse:

— Păstrează pentru tine, ca preț al credincioșiei tale, banii pe care ți i-am dat pentru măsline!

Reizul sărută pământul și spuse:

— Dar ce să fac cu celelalte douăzeci de chiupuri pe care le mai am în chila naiei, de data din urmă?

Budur spuse:

— Dacă mai ai douăzeci de chiupuri, dă zor să mi le trimiți. Și ai să primești o mie de dinari de aur!

Pe urmă se întoarse către Kamaralzaman, care ședea cu ochii în pământ, și le spuse cămărașilor:

— Luați-l pe tânărul acesta și duceți-l la hammam…

În clipita aceasta a istorisirii, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

SFÂRȘIT

Completări

29 mai 2021

Dar în cea de a o sută nouăzeci și patra noapte spuse: …nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiți pe drept. Atunci Marzauan se duse acasă la maică-sa și, după bucuriile bun-venitului, îi ceru amănunte despre întâmplarea cu pricina; iar maică-sa îi adeveri ceea ce aflase; lucru care îl mâhni tare pe Marzauan, dat fiind că el fusese crescut laolaltă cu Budur și că o iubea cu o dragoste mai mare decât aceea pe care o si…

Arată tot textul (27.602 caractere)

Dar în cea de a o sută nouăzeci și patra noapte spuse:

…nepriceperea vădită a doctorilor căsăpiți pe drept. Atunci Marzauan se duse acasă la maică-sa și, după bucuriile bun-venitului, îi ceru amănunte despre întâmplarea cu pricina; iar maică-sa îi adeveri ceea ce aflase; lucru care îl mâhni tare pe Marzauan, dat fiind că el fusese crescut laolaltă cu Budur și că o iubea cu o dragoste mai mare decât aceea pe care o simt de obicei frații pentru surorile lor. Cugetă așadar vreme de un ceas; după care săltă capul și o întrebă pe maică-sa:

— Ai putea să mă ajuți să intru tainic la ea, ca să mă încerc de n-aș putea să dibăcesc pricina răului ei, și să văd dacă are vreun leac ori ba?

Și maică-sa îi spuse:

— E greu, o, Marzauan. Da, oricum, întrucât așa dorești, grăbește de te străvestește în haine de femeie și haide după mine.

Și Marzauan se găti pe dată și, străvestit în femeie, o urmă pe maică-sa la sarai.

Când ajunseră la ușa iatacului, hadâmbul rânduit de pază vru să oprească intrarea aceleia dintre cele două pe care nu o cunoștea; dar bătrâna îi strecură un bacșiș frumos în mână și îi spuse:

— O, căpetenie a saraiului, domnița Budur, care este așa de bolnavă, mi-a mărturisit dorul ei de a o mai vedea pe fiica mea de colea și care îi este soră de lapte! Așa că lasă-ne să trecem, o, taică al bunei cuviințe!

Și hadâmbul, tot atâta de măgulit de vorbele acestea pe cât era de mulțumit de bacșiș, răspunse:

— Intrați repede, da să nu zăboviți!

Și intrară amândoi.

Când ajunse de față cu domnița, Marzauan își ridică vălul care îi acoperea chipul, șezu jos și scoase de sub haină un astrolab, niște cărți vrăjitorești și o lumânare, și se pregăti să întocmească mai întâi horoscopul domniței Budur, până a o iscodi în alt fel, când deodată copila se aruncă la pieptul lui și îl sărută cu drag, întrucât îl cunoscuse numaidecât. Pe urmă fata îi spuse:

— Ce, Marzauan, fratele meu, și tu mă crezi nebună, ca toți ceilalți? Ah, schimbă-ți gândul, Marzauan! Tu nu știi ce spune poetul? Ascultă-i vorbele și cugetă apoi la tâlcul lor: „A-nnebunit! șoptesc cu milă unii;

Păcat de tinerețea ei pierdută!”

Eu le răspund: „Sunt fericiți nebunii, Căci viața lor oricum e mai plăcută Decât a gloatei proaste și mișele Ce-și bate joc de cei ce nu-s ca ea!”

Și le-aș mai spune; „Leac smintelii mele E doar iubitul meu, să-l știu colea!”

Când auzi stihurile, Marzauan pricepu numaidecât că Sett Budur era îndrăgostită, atât, și că numai asta era boala ei. Și îi spuse:

— Omul iscusit nu are trebuință decât de un semn ca să priceapă. Grăbește a-mi istorisi povestea ta și, de-o vrea Allah, am să-ți fiu izvorul de mângâiere și mijlocitorul mântuirii!

Atunci Budur îi istorisi pe de rost toată întâmplarea, care nu ar câștiga nimic dacă am mai spune-o și noi încă o dată. Și izbucni în lacrimi, zicând:

— Iacătă triștea mea cea amară, o, Marzauan; și nu mai trăiesc decât cu plânsete, și noapte și zi, și de-abia dacă numai stihurile de dragoste pe care mi le procitesc ajung să mai verse oleacă de răcoare pe arsura dinlăuntrul meu71!

La vorbele acestea, Marzauan își plecă fruntea ca să cugete și se cufundă vreme de un ceas în gândurile sale. După care săltă capul și îi spuse deznădăjduitei de Budur:

— Pe Allah! văd limpede că povestea ta este întru totului tot adevărată; dar fapta chiar că îmi este tare anevoie s-o pricep. Ci trag nădejde să-ți tămăduiesc inima aducându-ți împlinirea pe care o râvnești. Numai că, pe Allah! fa în așa fel ca răbdarea să-ți fie de sprijin până ce mă întorc. Și să fii bine încredințată că ziua în care am să mă aflu iarăși lângă tine are să ne fie aceea în care ți-l voi aduce pe iubitul tău de mână!

Și, cu vorbele acestea, Marzauan ieși de ispravă de la domniță, sora lui de lapte72 și, chiar în ziua aceea, părăsi cetatea sultanului Ghaiur.

Odată dincolo de ziduri, Marzauan purcese a drumeți vreme de o lună întreagă, din cetate în cetate și din ostrov în ostrov, și pretutindeni nu-i auzea pe oameni vorbind, drept toată jitania de taifas, decât despre povestea ciudată a domniței Budur. Dar la capătul acelei luni de drumețit, Marzauan ajunse într-o cetate mare așezată pe țărmul mării, și care se chema Tarab, și nu mai auzi pe nimeni vorbind despre Sett Budur; ci dimpotrivă, nu mai era vorba decât despre un cocon, fiul sultanului de pe acele meleaguri, și pe care îl chema Kamaralzaman. Și Marzauan ceru să i se istorisească amănuntele acelei povești și le găsi atâta de asemenea întru totul cu cele ce le știa în privința domniței Budur, încât iscodi numaidecât în ce loc anume se află fiul acela de sultan. I se spuse că locul se află tare departe și că două drumuri duc într-acolo, unul pe uscat, iar celălalt pe mare; pe drumul de uscat se cer șase luni ca să ajungi în țara aceea a Khaledanului în care se află Kamaralzaman; iar pe drumul mării se cere numai o lună. Atunci Marzauan, fără a mai sta pe gânduri, luă drumul mării, pe o naie care tocmai pleca spre acele ostroave din țara Khaledanului.

Corabia cu care plecă Marzauan avu un vânt prielnic, cât ținu trecerea mării; dar taman în ziua când ajungea în fața cetății de scaun a împărăției, o furtună năprasnică umflă valurile mării și săltă în văzduh corabia, care se dete peste cap și se sparse fără de scăpare într-un colț de stâncă. Dar Marzauan, printre alte haruri, știa și să înoate desăvârșit; încât, dintre toți călătorii, numai el fu în stare să scape cu zile, agățându-se de catargul cel mare care căzuse în ape. Iar puterea curgerii valurilor îl duse chiar către limba de pământ unde era zidit saraiul în care locuia Kamaralzaman cu tată-său.

Or, vru soarta ca la ceasul acela vizirul cel mare, care venise să dea seamă sultanului despre treburile împărăției, să privească pe fereastra ce da către mare; și, când il văzu pe tânăr plutind așa, le porunci robilor să dea fuga să-l ajute și să-l aducă la el, după ce firește îi vor da alte haine să se schimbe și un pahar cu sorbet să bea ca să-și potolească mințile.

Încât, nu peste mult, Marzauan intră în sala în care se afla vizirul. Și, cum era bine făcut și zarif la înfățișare, îi plăcu numaidecât vizirului, care începu să-l întrebe și care se dumiri pe dată despre câte lucruri știa și despre deșteptăciunea lui. Încât își zise în sineși: „Negreșit că trebuie să se priceapă și la leacuri!”

Și îl întrebă:

— Allah te-a călăuzit încoace ca să tămăduiești un bolnav mult iubit de tatăl său…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci și șasea noapte spuse:

…un bolnav mult iubit de tatăl său și care este pentru noi toți pricină de mâhnire necurmată!

Și Marzauan îl întrebă:

— Despre ce bolnav vorbești?

El răspunse:

— Despre beizadeaua Kamaralzaman, coconul sultanului nostru Șahraman, care sălășluiește chiar aici.

La vorbele acestea, Marzauan își zise;

— Soarta mă slujește până peste nădejdile mele!

Apoi îl întrebă pe vizir:

— Și care este boala de care suferă fiul sultanului?

Vizirul spuse:

— Din partea mea, eu sunt încredințat că nu e alta decât nebunia. Ci taică-său a cășunat că e numai deochiul ori ceva cam pe-aci, și nu e prea departe de a da crezare poveștii aiurea pe care i-a istorisit-o fiu-său!

Și vizirul îi istorisi lui Marzauan toată întâmplarea, de la începuturile ei.

Când auzi povestea, Marzauan fu bucuros până peste poate, întrucât nu avea nici o îndoială că beizadeaua Kamaralzaman nu ar fi chiar flăcăul care își petrecuse noaptea de pomină cu Sett Budur, și care îi lăsase iubitei lui o amintire așa de vie. Dar se feri cu grijă să se dea pe față dinaintea vizirului, și îi spuse doar atât:

— Sunt încredințat că, dacă l-aș vedea pe tânăr, aș putea să judec mai bine ce leac i s-ar cuveni, și cu care l-aș vindeca, dacă-o vrea Allah!

Și vizirul, fără a mai zăbovi, îl duse la Kamaralzaman.

Or, cel dintâi lucru care îl tulbură pe Marzauan, când se uită la beizadea, fu asemănarea lui nemaipomenită cu Sett Budur. Și rămase atâta de năucit, încât nu se putu ține să nu îngaime:

— Ya Allan! Binecuvântat să fie acela carele a zămislit niște frumuseți atâta de asemenea, dăruindu-le cu haruri așijderea și cu desăvârșiri așijderea!

Când auzi vorbele acestea, Kamaralzaman, care zăcea întins pe pat, tare toropit și cu ochii pe jumătate închiși, deschise ochii de-a binelea și ciuli urechea. Dar Marzauan, care și luase aminte la acea mișcare a flăcăului, însăila următoarele stihuri, prin care să-i dea de înțeles, într-un chip învăluit, ceea ce sultanul Șahraman și vizirul cel mare nu trebuiau să priceapă:

Încerc să cant o frumusețe-aleasă, Pricin-a unui dor ce m-a răpus Și amintirea care mă apasă A celei care-a fost fi-apoi s-a dus.

Mi-au spus: „O, tu, rănit de-o rea săgeată, A dragostei, ridică-te-acum iar!

Lăuta veseliei te așteaptă Și plinul desfătărilor pahar!”

Eu le răspund: „Ce fel de bucurie Mai pot să gust, de vreme ce iubesc?

Oare mai poate fi vreo bucurie Ca dragostea de care pătimesc?

Iubita mea atâta mi-e de dragă Că blestem și cămașa de pe ea Când îi atinge soldul căte-oleacă Și trupul care-i însăți viața mea!

A tata mi-e de dragă-ncât paharul Din care bea cu chipul luminat Il blestem că se bucură de harul Sărutului pe care l-a furat.

Nu mă învinuiți că port în mine Atâtea flăcări și-o iubesc atât!

De doru-i sufăr chinuri și rușine, De dragul ei mi-e chipul mohorât.

De-ați ști-o, ah! E mai ispititoare Decât, Iosif lui Faraon cândva, Ca psaltul David lui Saul! Fecioara Maria n-a fost blândă cum e ea!

Iar eu sunt trist ca Iacob cel departe De fiul sau, ca Iona-nchis în chit;

Ca Iov, sărac și ros de bube sparte;

Sau ca Adam de înger izgonit!

În boala grea de care gem și zac, Numai iubita-mi poate-aduce leac73!”

Când auzi stihurile acestea, Kamaralzaman simți o răcoreală mare cum intră în el și cum îi potolește sufletul, și îi făcu semn părintelui său să-l poftească pe tânăr să-i vină aproape și să-l lase singur cu el.

Iar sultanul, nemaiputând de bucurie că îl vedea pe fiul său luând aminte la ceva, grăbi să-l poftească pe Marzauan să șadă alături de Kamaralzaman și ieși din sală, după ce îi făcu vizirului cu ochiul spre a-i spune să vină după el.

Atunci Marzauan se aplecă la urcchea beizadelei și îi spuse:

— Allah m-a călăuzit până aici ca să slujesc de mijlocitor între tine și aceea pe care o iubești. Și, ca să-ți dau dovada, iacătă!

Și îi dete asemenea amănunte lui Kamaralzaman despre noaptea petrecută cu copila, încât nu se mai putea ridica nici o îndoială74.

Și adăugă:

— Iar fata se cheamă Budur și este copila sultanului Ghaiur, stăpân peste El-Buhur și El-Kussur. Și este sora mea de lapte!

La vorbele acestea, Kamaralzaman fu atâta de ușurat de lâncezeala lui, încât simți cum puterile îi reînvie sufletul; și se ridică din pat și îl luă pe Marzauan de braț și îi spuse:

— Plec cu tine numaidecât spre țara sultanului Ghaiur!

Ci Marzauan îi spuse:

— E cam departe și ți se cere mai întâi să-ți capeți la loc puterile pe deplin! Pe urmă avem să plecăm împreună într-acolo, și tu însuți o vei vindeca pe Sett Budur!

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a o sută nouăzeci și noua tioapte Spuse:

…și tu însuți o vei vindeca pe Sett Budur!

Intr-acestea, sultanul, îmboldit de nerăbdare, intră în sală și văzu chipul strălucind al fiului său. Atunci, de bucurie, răsuflarea i se curmă în beregată; și bucuria aceea ajunse la nebunie când îl auzi pe fiul său că îi spune:

— Vreau să mă îmbrac îndată, ca să mă duc la hammam!

Atunci sultanul se aruncă la gâtul lui Marzauan și îl sărută, fară ca baremi să mai gândească a-l întreba de ce fel de leac se slujise spre a dobândi într-un răspas de vreme atâta de scurt o izbândă atâta de mare. Și pe dată, după ce îl copleși pe Marzauan cu daruri și cu cinstiri, porunci să se lumineze cetatea toată în semn de bucurie, și împărți o grămadă nemăsurată de caftane falnice și de bunuri dregătorilor săi și tuturor slugilor de la sarai, și puse să se descuie temnițele și să fie sloboziți toți priponiții. Și așa toată cetatea și toată împărăția fură năpădite de bucurie de fericire.

Când socoti că sănătatea lui Kamaralzaman se întremase pe deplin, Marzauan îl luă de-o parte și îi spuse:

— E vremea de plecare, întrucât nu mai ai ce să aștepți! Așa că fă-ți pregătirile și să pornim!

El răspunse:

— Dar tatăl meu nu are să mă lase să plec; întrucât atâta mă iubește, încât nu se va îndupleca niciodată să se despartă de mine! Ya Allah! Ce ciudă are să mă apuce! Negreșit că am să cad iarăși mai bolnav decât înainte!

Dar Marzauan răspunse:

— Am și chibzuit la atare necaz; și am să fac așa ca nimica să nu ne zăbovească. Pentru aceea, iacătă ce ani închipuit: o minciună făcătoare de bine! îi vei spune sultanului că ți-e poftă să te bucuri de mireasma bună la o vânătoare de câteva zile în tovărășia mea, întrucât ți-e pieptul tare apăsat de atâta vreme de când stai în odaie. Și de bună seamă că sultanul nu are să se împotrivească a-ți da învoire!

La vorbele acestea, Kamaralzaman se bucură până peste fire și alergă să ceară îngăduință de la părintele său care, într-adevăr, spre a nu-l supăra, nu cuteză să-i stea împotrivă. Dar îi spuse:

— Ci numai pentru o noapte! întrucât lipsa ta mai îndelungată mi-ar pricinui o mâhnire de care aș muri75!

Pe urmă sultanul puse să se pregătească pentru fiul său și pentru Marzauan doi cai falnici și alți șase de schimb, precum și o cămilă încărcată cu cele de trebuință la vânătoare, și o cămilă încărcată cu merinde și cu burdufuri cu apă.

După care sultanul îi sărută pe fiul său Kamaralzaman76 și pe Marzauan și îi sfătui, plângând, să aibă grijă unul de celălalt și, după bun-rămasurile cele mai duioase, îi lăsă să iasă din cetate cu tot tacâmul lor.

Odată dincolo de ziduri, cei doi fârtați, ca să-i amăgească pe îngrijitorii cailor și pe cămilari, se prefăcură că vânează toată ziua; iar când se făcu seară, puseră să li se ridice corturile și mâncară, și băură, și dormiră până la miez de noapte. Atunci Marzauan îl trezi încetișor pe Kamaralzaman și îi spuse:

— Trebuie să ne prilejuim că slugile dorm, ca să plecăm!

Așa că încălecară fiecare pe câte unul dintre caii de schimb odihniți și porniră la drum fără a fi simțiți.

Merseră așa cu pas spornic până în răsărit de ziuă. La ceasul acela, Marzauan își opri calul și îi spuse fiului de sultan:

— Oprește și tu și descalecă!

Iar după ce descălccă îi spuse:

— Scoate-ți repede cămașa și șalvarii!

Și Kamaralzaman se dezbrăcă fără să cârtcască de cămașă și de șalvari. Iar Marzauan îi spuse:

— Acuma dă-mi-le și așteaptă-mă oleacă!

Și luă cămașa și șalvarii și se îndepărtă până într-un loc unde drumul se împărțea în patru. Atunci luă un cal pe care se îngrijise să-l aducă după el și îl băgă în pădurea ce se întindea până acolo, și îl înjunghie, și mânji cu sângele lui cămașa și șalvarii. După care se întoarse la locul unde drumul se despărțea în patru și aruncă hainele în țărâna de pe drum. Pe urmă se întoarse la Kamaralzaman care îl aștepta fără a se clinti din loc și care îl întrebă:

— Tare aș vrea să știu ce gânduri ai!

El răspunse:

— Mai întâi să mâncăm oleacă!

Mâncară, și băură, iar Marzauan îi spuse apoi fiului sultanului:

— Iacătă! Când sultanul are să vadă că au trecut două zile fară ca tu să te fi întors, și când însoțitorii noștri îi vor spune că noi am plecat în toiul nopții, are să trimită numaidecât în căutarea noastră slugile care nu au să zăbovească a da, la răscrucea celor patru drumuri, de cămașa și de șalvarii tăi plini de sânge, și în care am avut grijă să pun câteva bucăți de carne de cal și două oase zdrobite. Și în felul acesta nimeni nu are a se îndoi că te-a mâncat vreo fiară sălbatică și că eu am luat fuga de spaimă.

Pe urmă adăugă:

— Fără îndoială că știrea aceasta înfricoșătoare are să fie o lovitură năprasnică pentru tatăl tău; dar și ce mare are să-i fie bucuria mai târziu, când va afla că ești viu și însurat cu Sett Budur!

La aceste vorbe, Kamaralzaman nu găsi nimic de cârtit și spuse:

— O, Marzauan, socoteala ta este minunată, iar șiretlicul tău este bine ticluit! Dar cum avem să rostuim cele trebuitoare la drum?

El răspunse:

— De asta să nu-ți pese! Am luat cu mine nestematele cele mai frumoase, dintre care cea mai săracă prețuiește mai bine de două sute de mii de dinari.

Atunci urmară a călători astfel o bună bucată devreme, până ce într-un sfârșit li se ivi cetatea sultanului Ghaiur77.

Deteră atunci goană mare cailor și trecură dincolo de ziduri și intrară în cetate prin poarta cea largă a caravanelor.

Kamaralzaman ar fi vrut să meargă numaidecât la saraiul împărătesc; dar Marzauan îi spuse să mai aibă răbdare și îl duse la hanul la care descălecau străinii bogați, și șezu acolo cu el trei zile întregi, ca să se odihnească bine de ostenelile drumului. Și Marzauan se sluji de răspasul acesta de vreme spre a pune să se întocmească pentru beizadea un tacâm întreg de astrolog, numai și numai din aur și din mademuri scumpe; îl duse apoi Ia hammam și îl îmbrăcă, după scaldă, în haine de astrolog. Atunci numai, după ce îi dete sfaturile de trebuință, îl duse până sub saraiul sultanului și îl lăsă acolo, iar el plecă să-i dea de știre maică-sii, doica, despre venirea lui, pentru ca ea s-o vestească pe domnița Budur.

Cât despre Kamaralzaman, acesta porni către poarta cea mare a saraiului…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două suta noapte spuse:

Spuse:

…porni către poarta cea mare a saraiului și, dinaintea mulțimii îngrămădite pe medean, și dinaintea străjilor și a paznicilor de la porți, strigă cu glas mare:

Sunt astrolog vestit în lumea mare;

Sunt magul care n-are-asemănare;

Sunt sfoara ce dă la o parte Perdelele rău făcătoare;

Sunt cheia care Descuie lăzi, dulapuri și saltare;

Sunt peana care-nseamnă semnele cele rare Pe vrăji și răvașe atotvindecătoare;

Sunt mâna care-ntinde cu îndemânare Nisipul ce arată și vremea viitoare;

Sunt cel ce dă vârtute de leac farâ-amânare;

Sunt cel ce biruiește cu cea dintâi strigare;

Alung fiece boală ascunsă-n mădulare;

Nu mă slujesc nici de asudătoare, Nici de ceaiuri destupătoare, Nici de furnicătoare, Nici de licori amare, Nici de urzicătoare;

Nu mă slujesc decât de-o închinare, De niște vorbe mijlocitoare, De niște descântece vrăjitoare, Și izbândesc vindecări de-a mirare.

Vrednice de desfătare -

Fără afumătoare Ori alte fleacuri asemănătoare Din buruieni vătămătoare;

Sunt magul cel mare.

Vestit peste tot sub soare;

Veniți să-l vedeți vericare;

Nu iau nici bani, nici odoare Răsplătitoare;

Căci fac totul pentru plată nemuritoare:

Slava cea fară de asemănare.

Când auziră atare lăudăroșenii gogonate, străjerii și păzitorii de la porți rămaseră cu gurile căscate; întrucât, de când cu scurtarea capului celor patruzeci de doctori, toți gândeau că neamul lor s-o fi stins de pe lume, mai cu seamă că nu mai văzuseră de atunci nici vreun vraci, nici vreun mag.

Așa că îl înconjurară cu toții pe astrologul cel tânăr; și, când văzură frumusețea și chipul lui atâta de fraged și celelalte desăvârșiri ale lui, rămaseră și vrăjiți și tare mâhniți totodată; că se speriară să nu pățească și ei beleaua celor de dinaintea lui. Cei care se aflau mai aproape de carul îmbrăcat în catifea pe care stătea în picioare, se rugară de el să se depărteze de sarai și îi spuseră:

— Domnia ta, magule, pe Allah! au tu nu știi ce soartă te așteaptă dacă zăbovești pe aici? Are să te cheme sultanul ca să-ți încerci priceperea asupra fiică-sii. Păcatele tale! Ai să păți soarta tuturor celorlalți ale căror capete retezate stau agățate chiar deasupra ta!

Dar la toate temândurile lor, Kamaralzaman nu răspundea decât țipând și mai tare:

Sunt magul cel mare, Vestit peste tot sub soare.

Nu mă slujesc nici de ceaiuri destupătoare, Nici de strănutătoare, Nici de afumătoare, Veniți să mă vedeți vericare!

Atunci toți cei de față, măcar că încredințați de priceperea lui, tot tremurau de frică să nu-l vadă biruit dinaintea acelei boli fară de nădejde. Așa că începură a-și plesni palmele una de alta, spunând:

— Ce păcat de tinerețele lui!

Or, sultanul, într-acestea, auzi zarva de pe medean și văzu mulțimea care îl înconjura pe astrolog. Și îi spuse vizirului:

— Du-te repede și adu-l încoace!

Și vizirul se supuse numaidecât.

Iar când Kamaralzaman ajunse în sala scaunului împărătesc, sărută pământul dintre mâinile sultanului și își făcu mai întâi astfel temeneaua:

Opt însușiri, ce-ndeamnă la-nchinare Până și frunțile cele mai cărturare, Îngemănezi tu, în a ta ființă:

Pricepere, putere, elocvință, Avere, dărnicie, chibzuință, Har de a porunci, și biruință!

Când auzi proslăvirea aceasta, sultanul Ghaiur fu încântat foarte și se uită cu luare-aminte la astrolog. Or, frumusețea acestuia era atâta de uluitoare, încât sultanul închise ochii o clipită, pe urmă îi deschise și spuse:

— Vino să șezi lângă mine!

Pe urmă spuse:

— Vezi tu, copilul meu, ți-ar sta cu mult mai bine fară hainele astea de doctor! Și chiar că aș fi rare bucuros să ți-o dau pe fata mea de soție, dacă ai izbuti s-o tămăduiești! Dar eu tare mă îndoiesc de izbânda ta! Și, întrucât m-am jurat că nimeni nu are să rămână viu după ce va fi văzut chipul domniței, decât dacă va fi dobândit-o de soție; am să mă văd silit, fără voia mea, să te fac să înduri și tu soarta celor patruzeci care au fost înainte de tine! Așa că răspunde-mi: Primești învoielile hotărâte?

La vorbele acestea, Kamaralzaman spuse:

— O, preanorocitule sultan, vin de atâta de departe în țara ta înfloritoare, anume ca să-mi dovedesc meșteșugul și nu ca să tac! Știu la ce mă primejduiesc, da nu dau îndărăt!

Atunci sultanul spuse căpeteniei hadâmbilor:

— Du-l la întemnițată, de vreme ce stăruiește!

Atunci plecară amândoi la domniță, iar nadâmbul, văzându-l pe flăcău că zorește pasul, îi spuse:

— Păcatele tale! tu chiar socoți că sultanul are să-ți fie socru?

Kamaralzaman spuse:

— Așa nădăjduiesc78! Și-apoi sunt atâta de tare pe iscusința mea, încât aș putea s-o tămăduiesc pe domniță chiar de aici, ca să poată întreg pământul să vadă dibăcia și priceperea mea!

La aceste vorbe, hadâmbul, până peste poate de uluit, îi spuse:

— Ce? tu poți s-o lecuiești și fară s-o vezi? De-ar fi așa, ce răsplată nu ți s-ar cădea!

Kamaralzaman spuse:

— Măcar că dorul de a o vedea pe domnița care urmează să fie soția mea mă îndeamnă să intru cât mai iute la ea, am s-o lecuiesc mai degrabă stând colea pe după această perdea de la odaia sa!

Și hadâmbul îi spuse:

— Fapta nu are să fie decât și mai uluitoare!

Atunci Kamaralzaman șezu jos după perdeaua de la iatacul domniței Budur, scoase de la seleaf o foaie de hârtie și călimările, și scrise scrisoarea următoare…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

Dar în cea de a două sute patra noapte spuse:

…scoase de la seleaf o foaie de hârtie și călimările, și scrise scrisoarea următoare: „Aceste rânduri sunt scrise de mâna lui Kamaralzaman, fiul lui Șahraman sultan, stăpânul musulman peste pământuri și peste ocean în insulele Khaledan, către Sett Budur, fiica sultanului Ghaiur, stăpânul peste El-Buhur și El-Kussur, spre a-i mărturisi câte, iubind-o, îndur.

Dacă am să-ți spun, o, domniță, toată greaua arsură pe care inima aprinsă de tine o îndură, nu s-ar găsi pe pământ nicăieri trestie atâta de tare, încât să scrie o poveste atâta de uluitoare pe hârtie. Dar să știi bine, o, minunea mea, ca dacă cerneala s-ar usca, sângele din mine nu tot așa, și ți-ar mărturisi prin culoarea sa că pojarul care mă ține, pojarul care mă topește din noaptea trăită vrăjitorește, când în somnul meu te-ai ivit ți pe de-a pururi m-ai răpit!

Iacătă, cu această scrisoare, inelul tău de odinioară! Ți-l trimit ca pe o dovadă de netăgăduit că sunt chiar eu. Cel de ochii tăi pârjolit, cel cu chip gălbejit, ca de șofran, clocotit ca un vulcan, bântuit de nenorociri și uragan, cel care strigă spre tine Aman, și care se iscălește cu numele lui, Kamaralzaman. Locuiesc în cetate, la Marele Han”79

După ce scrise scrisoarea aceasta, Kamaralzaman o împături, strecură cu dibăcie în ea inelul și o pecetlui; pe urmă i-o înmână hadâmbului, care intră numaidecât să i-o dea domniței Budur, spunându-i:

— Se află aici, o, stăpână a mea, după perdea, un tânăr astrolog care se laudă că vindecă oamenii fară a-i vedea. Iacătă de altminteri ce mi-a dat pentru Măria Ta!

Or, de cum deschise scrisoarea, domnița Budur cunoscu pe dată inelul și scoase un țipăt de mirare; pe urmă, cu mințile răvășite, îl îmbrânci pe hadâmb și sări să dea la o parte perdeaua și, dintr-o aruncătură de ochi, îl și cunoscu pe flăcăul cel frumos, căruia i se dăruise cu totului tot în somn.

Încât bucuria ei fu atâta de mare, că de data aceasta era să chiar înnebunească de-a binelea80.

Se aruncă la gâtul iubitului ei, și amândoi se sărutară ca doi porumbei despărțiți vreme lungă.

La priveliștea aceea, hadâmbul alergă în goana mare să-l prevestească pe sultan de cele se ce petrecuseră, spunându-i:

— Tânărul astrolog este cel mai învățat dintre toți astrologii! A izbutit să-ți lecuiască fata fară ca măcar s-o vadă, stând după perdea, și-atât!

Și sultanul se minună:

— Chiar e adevărat ceea ce îmi spui?

Hadâmbul răspunse:

— O, stăpâne al meu, nu ai decât să vii să te încredințezi cu chiar ochiul tău!

Atunci sultanul se duse pe dată în iatacul fetei sale și văzu că lucrul era într-adevăr așa. Și fu atâta de bucurat, încât o sărută pe fiică-sa între ochi, căci tare o mai iubea; și îl sărută tot așa și pe Kamaralzaman, pe urmă îl întrebă din ce țară este. Kamaralzaman răspunse:

— Din insulele Khaledan, și sunt chiar fiul sultanului Șahraman!

Și îi istorisi sultanului Ghaiur toată povestea lui cu Sett Budur. Când auzi povestea aceea, sultanul se minună:

— Pe Allah! povestea aceasta este atâta de uluitoare și de minunătoare, încât, dacă ar fi scrisă cu iglițele pe colțul de dinlăuntru al ochiului, ar fi pricină de uimire celor care ar citi-o cu luare-aminte! Și puse pe dată să fie scrisă în letopisețe de către calemgiii cei mai dibaci de la sarai, ca să fie trecută din veac în veac la toate neamurile din viitorime.

Numaidecât apoi porunci să vină cadiul și martorii și să scrie tot atunci senetul de căsătoric al domniței Budur cu Kamaralzaman. Și se apucară să împodobească și să lumineze cetatea, vreme de șapte nopți și de șapte zile; și mâncară, și băură, și se veseliră, iar Kamaralzaman și Sett Budur ajunseră la capătul dorurilor lor și se drăgostiră o bună bucată de vreme, în toiul petrecerilor, binecuvântându-l pe Allah Milosârdnicul.

Or, într-o noapte, după un ospăț la care fuseseră poftiți navabii cei mai de seamă din insulele de dinafară și din insulele de dinlăuntru, și după ce se bucurase într-un chip încă și mai minunat decât de obicei de belșugurile soției, Kamaralzaman avu apoi, odată adormit, un vis în care îl văzu pe tâtâne-său, Șahraman sultan, că i se arată cu obrajii scăldați în lacrimi și că îi spune cu jale: „Oare așa mă părăsești tu, ya Kamaralzaman? Uită-te! Am să mor de alean81!”

Atunci Kamaralzaman sări din somn și o trezi și pe soția sa, și începu să suspine din greu. Și Sett Budur, îngrijorată, îl întrebă:

— Ce ai, o, ochi al meu? Dacă te doare burta, mă duc îndată să-ți fac o fiertură de anason și chimen. Iar dacă te doare capul, am să-ți pun pe frunte niște oblojeli cu oțet. Iar dacă ai mâncat aseară prea mult, îți pun pe pântece o pâine caldă înfășurată într-un ștergar și îți dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și tăcu sfioasă.

teatru radiofonic 1001 de nopti....

https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/

29 mai 2021

Dar în cea de a două sute șasea noapte spuse: …și îți dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori. Kamaralzaman răspunse: — Trebuie să plecăm, o, Budur, chiar mâine, către țara mea, unde sultanul tatăl meu este bolnav. Mi s-a arătat în vis și mă așteaptă plângând! Budur răspunse: — Ascult și mă supun! Și, măcar că era încă noapte adâncă, se sculă numaidecât și se duse să-l caute pe tatăl ei, sul…

Arată tot textul (24.396 de caractere)

Dar în cea de a două sute șasea noapte spuse:

…și îți dau să bei oleacă de apă de trandafiri amestecată cu apă de flori.

Kamaralzaman răspunse:

— Trebuie să plecăm, o, Budur, chiar mâine, către țara mea, unde sultanul tatăl meu este bolnav. Mi s-a arătat în vis și mă așteaptă plângând!

Budur răspunse:

— Ascult și mă supun!

Și, măcar că era încă noapte adâncă, se sculă numaidecât și se duse să-l caute pe tatăl ei, sultanul Ghaiur, care se afla în haremul său, și îl trimise pe hadâmb să-i spună că avea ceva de vorbit cu el.

Sultanul Ghaiur, când văzu ițindu-se capul hadâmbului la ceasul acela, fu cuprins de nedumerire și spuse:

— Ce prăpăd ai să-mi vestești, o, chip de catran?

Hadâmbul răspunse:

— A venit domnița Budur care dorește să-ți vorbească!

El răspunse:

— Așteaptă să-mi pun turbanul.

După care ieși și o întrebă pe Budur:

— Fata mea, ce fel de piper ai mâncat de te vânzolești așa la ceasul acesta?

Ea răspunse:

— O, părinte al meu, am venit să-ți cer îngăduința de-a pleca de cu zori în țara Khaledanului, la împărăția soțului meu Kamaralzaman!

El spuse:

— Nu mă împotrivesc nicidecum, numai să te întorci până într-un an.

Ea spuse:

— Hotărât!

Și îi mulțumi părintelui ei pentru îngăduință, sărutându-i mâna, și îl chemă și pe Kamaralzaman, care îi mulțumi la fel.

Or, a doua zi, dis-de-dimineață, pregătirile erau făcute, caii înșăuați, iar cămilele, atât cele cu două cocoașc cât și cele de povară, erau încărcate. Atunci sultanul Ghaiur își luă rămas-bun de la fiică-sa Budur și îl rugă pe soțul ei să aibă grijă de ea; pe urmă îi încărcă cu daruri multe de aur și de adamant, și îi însoți o bucată de vreme82.

După care se întoarse în cetate, nu fără a le fi dat cele din urmă sfaturi ale sale, plângând, și îi lăsă să-și vadă de drum.

Atunci Kamaralzaman și Sett Budur, după lacrimile de bun-rămas, nu se mai gândiră decât la bucuria de a-l vedea pe sultanul Șahraman. Și călătoriră astfel ziua dintâi, apoi cea de a două zi și cea de a treia zi, și tot așa mai departe, până în cea de a treizecea zi. Ajunseră atunci la o pajiște tare desfătată care îi ispiti așa de mult, încât porunciră să li se așeze acolo tabia ca să se odihnească o zi, două. Iar când cortul domniței fu gata, ridicat pentru ea la umbra unui palmier, Sett Budur, ostenită, intră sub el numaidecât, mâncă olecuță și nu zăbovi a adormi.

Când Kamaralzaman isprăvi cu datul poruncilor și după ce puse să se ridice și celelalte corturi cât mai departe, ca să poată să se bucure numai ei doi de tihnă și de singurătate, intră și el sub cort și o văzu pe tânăra lui soție adormită. Și priveliștea aceea îi aduse aminte de cea dintâi noapte de minune petrecută cu ea în turn.

Într-adevăr, Sett Budur, la ceasul acela, era întinsă pe chilimul din cort, cu capul culcat pe o pernă de mătase stacojie. Nu avea pe ea decât o cămașă de culoarea caisei, din văl străveziu, și ceacșirii cei largi din borangic de la Mossul. Și adierea de vânt îi flutura din vreme în vreme cămașa ușoară, până către buric; și, în felul acesta, tot pântecul ei frumos se ivea alb ca zăpada, împodobit pe la locurile cele mai gingașe cu niște gropițe în care ar fi încăput în fiecare câte o uncie de nucșoară de muscat.

Încât Kamaralzaman, vrăjit, nu putu să facă alta decât să-și aducă aminte de stihurile acestea desfătate ale poetului:

Când dormi pe purpuri, fața ta răsare Precum aprinsul răsărit de soare, Iar ochii-ți precum cerul peste mare Ah, trupul tău învăluit în floare De trandafiri și de narciși! Nu are Nici palmieru-Arabiei, îmi pare, Cu strălucirea ta asemănare.

Când pletele-ți bogate sclipitoare Arzând în foc de nestemate rare Se prăbușesc în unduiri ușoare, -

Mătasea-i mai puțin strălucitoare.

Pe urmă își aduse aminte și de cântarea aceasta minunată, care izbuti să-l ridice până peste marginile desfătării:

Dormi! E ora fermecată Când în tihna palmierii Sorb azur. Amiaza doarme.

Dintr-un trandafir în floare Un bondar de aur soarbe Dulcea desfatare-a mierii.

Tu visezi surâzătoare.

Stai așa în nemișcare.

Stai așa în nemișcare!

Pielea ta strălucitoare Se zărește aurie Prin cămașa străvezie.

Printre palmieri străbate Raza limpede de soare Și – o, diamant! te-aprinde Cu lumina-i lucitoare.

Stai așa în nemișcare!

Numai sânii-ți să coboare Și să urce – val de mare -

Sânii tăi ca de zăpadă, Să-i adulmec ca pe-o boare, Ca pe alba mării sare, Sânii tăi, ah, sânii lasă-i Să se urce și coboare!

Lasă-ți sanii sa respire!

Tace raul. Iar pe floare, Împietrit bondarul tace.

Arzătoare a mea privire Fulgeră granata crudă-a Celor două boabe rare.

Ca doi struguri, sânii tineri…

Ah, privirea-mi arzătoare! …

Ah, privirea-mi arzătoare!

Inima-mi să se-nfioare Când asupră-ți palmierii Freamătă de fericire Și te-acopăr flori de santal Și de trandafiri, de pare-a Păcii și singurătății Blândă binecuvântare83.

După ce își prociti stihurile acestea, Kamaralzaman se simți ars de dorul de soția lui adormită, de care nu putea să se mai sature, întocmai precum gustul proaspăt al apei de izvor este pururea desfătător pentru gura celui însetat. Așa că se aplecă peste ca și îi deznodă brâulețul de mătase care îi lega ceacșirii; și tocmai își luneca mâna spre umbra caldă a coapselor ci când simți cum i se rostogolește pe sub degete un fel de buburuz tare. Scoase buburuzul de acolo și văzu că era o cornalină legată cu un firicel de mătase, chiar deasupra văii trandafirilor. Și Kamaralzaman rămase uluit și cugetă în sineși: „Dacă această cornalină nu ar avea puteri peste fire, și dacă nu ar fi fost un lucru tare de preț în ochii domniței Budur, atunci Budur nu l-ar fi păstrat cu atâta strășnicie și nu l-ar fi ascuns tocmai la locul cel mai de preț al trupului ei! A făcut așa ca să nu fie nevoită vreodată să se despartă de el! De bună seamă că fratele ei Marzauan, magul, trebuie să-i fi dat piatra aceasta, ca s-o ferească de deochi și de pierderea sarcinii!”

Pe urmă Kamaralzaman, până a împinge mai departe mângâierile începute, fu așa de ispitit să cerceteze mai bine piatra, încât o dezlegă din firul de mătase care o ținea, o luă și ieși din cort ca să se uite la ea în lumină. Și văzu că acea cornalină, tăiată în patru fețe, era scrisă cu slove talismanice și cu chipuri necunoscute. Și, pe când o ținea în dreptul ochilor spre a-i scruta mai bine amănuntele, deodată o pasăre mare se prăbuși din vinețeala văzduhurilor și, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o și smulse din mână.

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute șaptea noapte spuse:

…și, dintr-o rotitură iute ca fulgerul, i-o și smulse din mână. Apoi se duse să șadă oleacă mai încolo pe vârful unui copac mare, și se bleojdi la Kamaralzaman, nemișcată și batjocoritoare, ținând talismanul în cioc.

La întâmplarea aceea nenorocită, buimăcirea lui Kamaralzaman fu așa de adâncă, încât căscă gura și rămase câteva clipite fară a se putea clinti; căci pe dinaintea ochilor lui trecu toată durerea de care o și vedea mohorâtă pe Budur când va avea să afle pierderea unui lucru care fară îndoială că trebuia să-i fie tare scump, încât, când se dezmetici din uluială, Kamaralzaman nu mai șovăi a-și lua hotărârea, înhăță așadar o piatră și alergă spre copacul în care ședea cocoțată pasărea. Ajunse la depărtarea potrivită pentru azvârlit cu piatra în răpitoare, și ridică brațul ca s-o țintească; dar pasărea zbură din copac și se duse să se așeze pe un alt copac, oleacă mai încolo. Atunci Kamaralzaman se luă după ea, și pasărea își luă zborul și se duse pe un al treilea copac. Iar Kamaralzaman își zise: „Pesemne că a văzut piatra din mâna mea. Am s-o arunc, ca să-i arăt că nu vreau s-o lovesc.” Și aruncă piatra hăt departe de el.

Când îl văzu pe Kamaralzaman că aruncă piatra, pasărea coborî pe pământ, dar la o oarecare depărtare totuși. Iar Kamaralzaman își zise: „Iacătă că mă așteaptă!” Și se apropie repede de ea; și, când era s-o ajungă cu mâna, pasărea sări oleacă mai încolo; iar Kamaralzaman sări după ea. Și pasărea sărea, și Kamaralzaman sărea, și pasărea sărea, și Kamaralzaman sărea, și tot așa ceasuri și ceasuri în șir, din vale în vale și din dâmb în dâmb, până la căderea nopții. Atunci Kamaralzaman strigă:

— Nu este alt ajutor decât la Allah cel Atotputernic! Și se opri, cu suflarea tăiată. Iar pasărea se opri și ea, dar oleacă mai încolo, pe culmea unui dâmb.

În clipita aceea, Kamaralzaman își simți fruntea asudată, mai mult de ciudă decât de trudă, și se întrebă dacă nu era mai bine să se întoarcă la tabie. Și își zise: „Mult-iubită mea Budur ar fi în stare să moară de jale dacă i-aș da de știre despre pierderea acestui talisman cu însușiri așa de neștiute de mine. Și-apoi, dacă m-aș întoarce acuma, când beznele sunt așa de dese, tare m-aș primejdui să mă rătăcesc ori să fiu încolțit de fiarele de noapte!” Atunci, cufundat în atare gânduri deznădăjduite, nu mai știu ce hotărâre să ia și, în descumpănirea lui, se întinse pe pământ, istovit până peste poate.

Nu conteni totuși să ia mereu aminte la pasărea ai cărei ochi sticleau ciudat în noapte; și, de fiecare dată când el făcea vreo mișcare ori când se scula cu gândul s-o prindă, pasărea bătea din aripi și da un țipăt ca să-i spună că îl vede. Încât Kamaralzaman, sfârșit de osteneală și de tulburare, se lăsă până dimineața în voia somnului.

Dar când se trezi, Kamaralzaman, hotărât să prindă cu orice preț pasărea cea hoață, purcese iar după ea; și goana începu iarăși, da tot cu atâta de puțină izbândă ca și în ajun. Și Kamaralzaman, când se lăsă seara, începu să se plesnească amarnic, strigându-și: „Am să mă țin după ea cât oi mai avea o suflare de viață!” Și culese câteva poame și câteva ierburi, și se mulțumi cu ele drept toată hrana, și adormi, pândind pasărea, și pândit și el de ochii ei care sclipeau în noapte.

Or, a doua zi, se petrecură aceleași goane, și tot așa până în cea de a zecea zi, de dimineața până seara; și, în dimineața celei de a unsprezecea zile, momit mereu de zborul păsării, ajunse la porțile unei cetăți așezate lângă marea cea mare.

În clipita aceea, pasărea se opri; puse jos dinaintea lui cornalina talismanică, scoase trei strigăte care ziceau „Kamaralzaman”, luă iarăși cornalina în plisc, se ridică în văzduhuri, și se tot înălță, depărtându-se, și pieri peste mare.

La priveliștea aceea, Kamaralzaman fu cuprins de o atare mânie, încât se trânti pe jos, cu fața la pământ, și plânse îndelung, scuturat de suspine.

După mai multe ceasuri de ședere așa, se hotărî să se ridice, și se duse la pârâiașul care curgea pe aproape, ca să se spele pe mâini și pe față și să-și facă îndătinatele curățiri; pe urmă luă drumul spre cetate, cu gândul la mult-iubită sa Budur și la toate prepunerile pe care ea pesemne că și le făcea despre pieirea lui și a talismanului; și își procitea stihuri despre despărțire și despre durerile iubirii, precum acestea dintre multe altele:

Ca să n-aud zavistioșii Cum mă tot ceartă cu ocară: „Îndură-ți soarta, tu cel care Iubești o frumusețe rară!

Când e frumoasă-asa cum este, Iubirea-n lanțuri te-nfașoară!”

Ca să n-aud zavistioșii Mi-am astupat cu dop de ceară Urechile – și strig: „Nu-i alta Potrivă ei în nici o țară!

Când vrea ursita să te lege, În beznă neagră te-nfășoară, Și mergi prin negură ca orbii Și-alegi ceea ce ea-ți măsoară84!”

Pe urmă Kamaralzaman păși printre porți și intră în cetate. Purcese să străbată ulițele, fară ca vreunul dintre mulții locuitori cu care se întâlnea să se uite la el cu prietenie, așa cum fac musulmanii față de străini. Încât își urmă drumul și ajunse astfel Ia poarta din cealaltă parte a cetății, care da către livezi.

Găsind deschisă poarta de la o livadă mai mare decât celelalte, intră și văzu că vine spre el grădinarul, care, el mai întâi, i se temeni cu bun-întâlnișul musulman. Iar Kamaralzaman îi răspunse la urarea de bună pace, și răsuflă din adânc când îl auzi că vorbește arăbește. Și, după schimbul de salamalecuri, Kamaralzaman îl întrebă pe bătrân:

— Dar ce-i cu toți locuitorii de pe aici de au un chip așa de crunt și o înfățișare de gheață așa de fioroasă și așa de neprimitoare?

Bătrânul cel de treabă răspunse:

— Binecuvântat fie Allah, copilul meu, că te-a scos teafăr din mâinile lor! Oamenii care locuiesc în cetatea aceasta sunt niște năvălitori veniți de prin țările cele negre ale Apusului; au venit pe mare, într-o zi, au coborât aici la țărm pe neașteptate și i-au măcelărit pe toți musulmanii care locuiau în cetatea noastră. Se închină la lucruri aiurea și de nepriceput, vorbesc o limbă neguroasă și păgână, și mănâncă niște împuțiciuni care duhnesc urât, de pildă brânză putregăită ori vânat învinețit; și nu se spală niciodată; întrucât, de cum se nasc, niște inși tare urâți și îmbrăcați în negru, îi stropesc pe căpățână cu apă, și stropeala aceea, însoțită de niște schime ciudate, îi scutește de orice altă spălare câte zile mai au de trăit. Încât oamenii aceștia, ca să nu fie ispitiți vreodată să se spele, au spart de la bun început hammamurile și havuzurile din cetate; și au zidit pe temeliile lor niște prăvălii, ținute de niște teleleici care vând, în chip de băutură, o zeamă galbenă cu spumă, care trebuie să fie pișoarcă dospită, de nu și mai rău! Cât despre soțiile lor, o, fiul meu, d-apoi astea-s prăpădul cel mai scârbavnic! Nici ele nu se spală, ca și bărbații lor, da numai își înălbesc chipul cu var stins și cu coji de ou făcute praf; și-apoi nu poartă pe ele nici un fel de schimburi, nici baremi șalvarii care să le ferească, pe dedesubt, de țărâna de pe drumuri, încât apropierea de ele, fiul meu, este vătămătoare; și nici focul iadului nu ar ajunge să le curețe85!

Iacătă, o, fiul meu, printre ce oameni îmi închei o viață pe care cu mare caznă am izbutit s-o scap de la prăpăd. Întrucât, așa cum mă vezi, eu sunt singurul musulman încă în viață pe aici! Dar să mulțumim Celui Preaînalt carele ne-a făcut să ne naștem într-o credință curată precum cerul de unde ne-a venit!

După ce spuse vorbele acestea, grădinarul socoti, după chipul trudit al flăcăului, că va fi având trebuință de hrană, îl duse în căsuța lui prăpădită din fundul grădinii, și cu chiar mâinile lui îi dete să mănânce și să bea. După care îl întrebă pe ocolite ce întâmplare pricinuise sosirea sa…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute opta noapte spuse:

…ce întâmplare pricinuise sosirea sa.

Kamaralzaman, tulburat de îndatorința față de bunătatea grădinarului, nu îi tăinui nimic din toată pățania lui, și își încheie istorisirea izbucnind în lacrimi.

Moșneagul făcu tot ce putu ca să-l aline și îi spuse:

— Copilul meu, domnița Budur negreșit că trebuie s-o fi luat înaintea ta spre împărăția tatălui tău, la țara Khaledanului. Tu aici, în casa mea, vei găsi căldura dragostei, adăpostul și tihna, până ce într-o zi Allah are să trimită vreo corabie care să poată să te ducă la insula cea mai apropiată și care se cheamă Insula de Abanos. Și atunci, de la Insula de Abanos până în țara Khaledanului, depărtarea nu este așa de mare, și vei găsi acolo multe năi cu care să te călătorești. Așa că încă de astăzi am să încep să mă duc la schelă, și în fiecare zi am s-o iau de la cap, până ce am să dau de vreun neguțător care să se învoiască să te ia în călătorie la Insula de Abanos; întrucât ca să găsesc unul care să vrea să meargă până în țara Khaledanului ar trebui ani și ani86.

Și grădinarul nu pregetă să facă precum spusese; ci zile și luni se petrecură, fară ca el să poată afla vreo naie care să plece la Insula de Abanos87.

Și iac-așa cu Kamaralzaman!

Și în ceea ce o privește pe Sett Budur, ei i se întâmplară niște lucruri atâta de minunate și de uluitoare, o, norocitule sultan, încât mă grăbesc să mă întorc la ea. Iacătă!

Într-adevăr, când Sett Budur se trezi, cea dintâi mișcare a ei fu accea de a deschide brațele ca să-l strângă la piept pe Kamaralzaman. Încât mare îi fu mirarea când nu-l găsi alături de ea; iar uluirea îi fu până peste poate când băgă de seamă că șalvarii îi erau deznodați și că sfoara de mătase pierise dimpreună cu cornalina talismanică. Dar gândi că poate Kamaralzaman, care nu o mai văzuse niciodată până atunci, o fi luat-o afară, ca să se uite la ea mai bine; și așteptă răbdătoare.

Când, după o bucată de vreme, văzu că beizadea Kamaralzaman nu se întoarce, începu să se îngrijoreze rău, și în curând fu cuprinsă de o tulburare amarnică. Iar când se lăsă seara fară ca să aducă întoarcerea lui Kamaralzaman, nu mai știu ce să creadă despre pieirea aceea. Dar își zise: „Ya Allah! Ce lucru grozav a putut să-l silească pe Kamaralzaman să se depărteze așa, el care nu poate să stea nici un ceas departe de mine? Da cum se face că a luat și talismanul? Ah! talisman afurisit, tu ești pricina despărțirii noastre! Și tu, afurisitule de Marzauan, fratele meu, prăpădi-te-ar Allah că mi-ai dat în dar un lucru așa de păgubos!”

Dar când, după două zile, văzu că soțul ei nu se mai întoarce, Sett Budur, în loc să-și piardă mințile cum ar fi făcut orice femeie într-o împrejurare ca aceea, găsi la nenorocire o tărie de care făpturile de parte femeiască sunt de obicei lipsite. Nu vru să spună nimic nimănuia în privința acelei pieriri, de frică să nu fie viclenită ori rău slujită de robii ei; își înecă durerea în suflet și îi ceru copilei care o slujea să nu scape o vorbă. Pe urmă, știind cât de desăvârșit se asemuia la înfățișare cu Kamaralzaman, își lepădă pe dată hainele femeiești, luă din ladă hainele lui Kamaralzaman și începu să se îmbrace cu ele.

Își puse mai întâi o haină dungată și frumoasă, bine potrivită pe mijloc, și care lăsa gâtul gol; se încinse cu un seleaf lucrat din zarafir, în care înfipse un jungher cu mânerul de jad învrâstat cu pietre de rubin; își acoperi capul cu un turban de mătase colorat în mai multe culori, pe care îl strânse împrejurul frunții cu o panglică întreită făcută din păr ca mătasea de cămilă mânză și, după ce isprăvi aceste gătiri, luă în mână un bici, își îndreptă șalele și îi porunci copilei roabe să se îmbrace în hainele de care se dezbrăcase ca și să vină pe urma ei. În felul acesta, toată lumea, văzând-o pe slujnică, putea să-și spună: „Este Sett Budur!”

Ieși atunci din cort și dete semnul de plecare.

Sett Budur, străvestită în felul acesta în Kamaralzaman, purcese a drumeți, urmată de alaiul ei, zile și zile în șir, până ce ajunse dinaintea unei cetăți așezate pe țărmul mării. Porunci să se ridice corturile la porțile cetății și întrebă:

— Ce cetate este aceasta?

I se răspunse:

— Este cetatea de scaun a Insulei de Abanos.

Ea întrebă:

— Și cine este sultan aici?

I se răspunse:

— Este sultanul Armanos.

Ea întrebă:

— Are copii?

I se răspunse:

— Nu are decât o copilă, fecioara cea mai frumoasă din împărăție, și o cheamă Haiat-Alnefus88…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

Dar în cea de a două sute noua noapte spuse:

…fecioara cea mai frumoasă din împărăție, și o cheamă Haiat-Alnefus!

Atunci Sett Budur trimise un sol să ducă o scrisoare sultanului Armanos, spre a-i da de știre despre sosirea sa; iar ea, în scrisoare, se da tot emirul Kamaralzaman, fiul sultanului Șahraman, stăpânul de peste țara Khaledan.

Când sultanul Armanos auzi știrea aceea, dat fiind că totdeauna avusese cele mai bune legături cu preaputernicul sultan Șahraman, fu bucuros că putea să facă cinstirile cetății sale față de emirul Kamaralzaman. Numaidecât, urmat de un alai alcătuit din mai-marii de la saraiul său, porni spre corturi, în întâmpinarea domniței Budur, și o primi cu toate temenelile și cinstirile pe care gândea că le aduce fiului unui sultan prieten. Și, în pofida șovăielilor domniței Budur, care încerca să nu primească găzduirea cu care o îmbia mărinimos la sarai, sultanul Armanos o înduplecă să-l însoțească. Și își făcură intrarea în cetate împreună, în chip falnic. Și, vreme de trei zile, niște ospețe strălucite desfătară tot saraiul, cu o îmbelșugare peste fire.

Numai atunci sultanul Armanos se trase de-o parte cu Sett Budur ca s-o întrebe cum a călătorit și ca să afle ce gândea să facă. Or, în ziua aceea, Sett Budur, tot străvestită în Kamaralzaman, se dusese la ham în a mul de la sarai, unde nu vroise să primească slujbele niciunui băieș. Și ieșise de acolo așa de minunat de frumoasă și atâta de strălucitoare, iar nurii ei aveau un lipici atâta de mai presus de fire, sub acel chip de flăcăiandru, încât toată lumea, la trecerea sa, își curma răsufletul și îl binecuvânta pe cel Atoatezămislitor.

Așadar sultanul Armanos veni să stea jos lângă Sett Budur și tăinui cu ea un lung răspas de vreme. Și rămase atâta de înrobit de nurii și de vorba sa dulce, încât îi spuse:

— Fiul meu, chiar că însuși Allah te-a trimis în împărăția mea, ca să fii alinul zilelor mele bătrâne și ca să-mi ții loc de fecior căruia să pot să-i las de moștenire scaunul domniei mele! Vrei tu, copile al meu, să-mi dăruiești atare bucurie, primind să te însori cu singura mea fată Haiat-Alnefus? Nimenea pe lume nu este mai vrednic decât tine de ursitele și de frumusețea ei! De-abia tocmai a împlinit vârsta de măritiș, întrucât de-abia în luna trecută a intrat în cel de-al cincisprezecelea an al ei. E o floare rară pe care tare mi-ar plăcea să te văd cum o adulmeci! Primește-o, fiul meu, iar eu numaidecât părăsesc în seama ta scaunul de domnie, pe care vârsta mea multă nu îmi mai îngăduie să-i port poverile ostenitoare!

Îmbierea și darul acela mărinimos și atâta de pe neașteptate o aruncară pe domnița Budur într-o încurcătură tare stânjenitoare. Dintru-ntâi nu știu ce să facă spre a nu-și da în vileag tulburarea care o frământa; și lăsă ochii în jos și chibzui o bună bucată de vreme, pe când o sudoare rece îi îngheța fruntea. Cugetă în sineși: „Dacă îi răspund că eu, fiind Kamaralzaman, sunt însurat cu Sett Budur, îmi va răspunde că Sfânta Carte îngăduiește patru soții legiuite; dacă îi spun drept, că sunt femeie, ar fi în stare să mă silească să mă mărit cu el, ori, dacă nu, treaba s-ar afla de toată lumea și tare mi-ar fi rușine; dacă nu primesc îmbierea lui părintească, dragostea lui se va preface într-o ură cruntă împotriva mea, și ar fi în stare, de îndată ce voi fi plecat din saraiul lui, să-mi întindă vreo capcană, ca să mă dea pieirii. Așa că este mai bine să primesc îmbierea lui, și să las triștea să se împlinească! Și cine știe ce-mi ascunde nepătrunsul? Oricum, ajungând sultan, voi dobândi o împărăție frumoasă pe care să i-o las lui Kamaralzaman când s-o întoarce. Iar cât despre făptuirea lucrului cu Haiat-Alnefus, soția mea, poate că o fi vreo cale; am să cuget eu.”

Așa că săltă capul și, cu chipul îmbujorat de o rumeneală pe care sultanul o puse pe seama unei sfieli și a unei stânjeneli de înțeles la un flăcăiandru atâta de nevinovat, răspunse:

— Sunt fiul cuviincios care răspunde cu supunere și cu ascultare până și la cea mai măruntă dorință a sultanului său!

La vorbele acestea, sultanul Armanos fu bucuros până peste poate și hotărî ca datinile de nuntă să aibă loc chiar în ziua aceea. Începu cu a lăsa scaunul domniei în seama lui Kamaralzaman, de față cu toți emirii, dregătorii, musaipii și curtenii săi; puse să se pristăvească vestea în toată cetatea de către crainicii obștești, și trimise olăcari în toată împărăția ca să dea de știre la tot norodul.

Atunci un ospăț cum nu s-a mai pomenit fu întocmit în cetate și la sarai, și, în vâlvora strigătelor de veselie și în zvoană de tilinci și de geamparale, fu scris senetul de căsătorie al proaspătului sultan cu Haiat-Alnefus.

Când se lăsă seara, sultana cea bătrână, însoțită de slujnicele ei care scoteau liu-liu-liu-uri de voioșie, o aduse pe Haiat-Alnefus la Sett Budur, în iatacul ei; că ele o luau tot drept Kamaralzaman. Și Sett Budur, în înfățișarea ei de sultan flăcăiandru, păși cu drăgălășenie către soția sa și îi săltă, pentru întâia oară, iașmacul de pe chip.

Atunci toate cele de față, la vederea acelei perechi atâta de frumoase, rămaseră atâta de răpite, încât păliră de dor și de tulburare.

Împlinind datina, mama tinerei Haiat-Alnefus și toate însoțitoarele ei, după ce rostiră un potop de urări și după ce aprinseră toate făcliile, plecară ușurel și îi lăsară pe proaspeții însurăței în odaia de nuntă…

În clipita aceasta a istorisirii sale, Șeherezada văzu că se luminează de ziuă și, sfioasă, tăcu.

teatru radiofonic de ascultat 1001 de nopti............

https://latimp.eu/1001-de-nopti-povestile-seherezadei-teatru-radiofonic-pentru-copii/

Din aceeași secțiune

Toate ›