Istoria romana vol. I-IV

Cartea întîi

Pînă la abolirea regalității romane

τὰ παλαιότερα σαφῶς μὲν εὑρεῖν διὰ χρόνου πλᾔϑος ἀδύνατα ᾗν⋅ ἑϰ δὲ τεϰμηρίων ῶν ἑτὶ μαϰροτάτον σϰοποῦντί μοι πιστεῦσαι ξυμβαίνει οὔ μεγάλα νομίω γενέϑαι, οὔτε ϰατὰ τοὺς πολέμους οὔτε ἐς τὰ ἄλλα.

Evenimentele mai îndepărtate nu au putut fi pătrunse temeinic din cauza scurgerii timpului; însă, pe baza mărturiilor care mi s-au părut demne de încredere în urma cercetării, cred că n-au fost importante nici prin războaie, nici în celelalte privințe.

Thukydides

Capitolul I

Introducere

Marea Mediterană, cu țărmurile sale bogat articulate, crestînd adînc împărăția uscatului, formează cel mai mare golf al oceanului; cînd îngustată de insule sau de promontorii îndrăznețe, cînd extinzîndu-se iarăși la o lățime considerabilă, desparte sau leagă cele trei părți ale lumii vechi. În jurul ei s-au așezat, în negurile timpurilor, triburi care, privite din punct de vedere etnografic și lingvistic, fac parte din rase diferite, dar formează un întreg istoric. Acesta este întregul numit îndeobște, nepotrivit, „istoria lumii vechi”; „istoria civilizației popoarelor mediteraneene” ar fi mai aproape de realitate. În cele patru mari etape de dezvoltare, ea aduce în fața noastră istoria ramurii copte sau egiptene, pe cea a națiunii aramaice sau siriene, care se întinde adînc în interiorul Asiei pînă la Eufrat și Tigru, cuprinzînd coasta de est, și istoria popoarelor gemene ale elenilor și italicilor, care au primit ca parte de moștenire ținuturile riverane europene ale Mării Mediterane. La începuturile ei, fiecare dintre aceste istorii se leagă, desigur, de cele ale altor națiuni și civilizații, însă, curînd, fiecare se îndreaptă spre o identitate proprie și particulară. Națiunile neînrudite sau chiar înrudite care locuiesc în jurul acestei mari unități, berberii și negrii Africii, arabii, perșii și indienii Asiei, celții și germanii Europei, au venit în mod sigur în contact cu locuitorii țărmurilor mediteraneene, dar nici nu le-au dat, nici nu au primit de la ei un real impuls; în măsura în care se poate delimita aria unei civilizații, pot să fie demarcate ca unități acelea al căror apogeu îl constituie Teba, Cartagina, Atena sau Roma. După ce fiecare a ajuns pe o cale proprie la o civilizație specifică și măreață, cele patru națiuni au elaborat și au dezvoltat, pătrunzător și abundent, în relații de reciprocitate dintre cele mai felurite, toate elementele naturii umane, pînă cînd s-a desăvîrșit și această unitate, pînă cînd alte seminții, care au scăldat pînă atunci ținutul Mării Mediterane, așa cum valurile scaldă țărmul, s-au revărsat peste ambele maluri și, despărțind istoric coasta de sud de cea nordică, au mutat centrul de civilizație din Marea Mediterană la Oceanul Atlantic. Istoria veche se separă astfel nu numai întîmplător și cronologic de cea modernă. Ceea ce noi numim istorie modernă este într-adevăr formarea unei noi arii culturale, care se leagă de aceea și mai veche, indo-germanică, în mai multe etape ale dezvoltării sale. Ca și aceasta însă, este destinată să străbată un făgaș propriu și să trăiască din plin toate aspectele fericirii și nefericirii popoarelor. A cunoscut epocile dezvoltării, ale puterii depline și bătrîneții, mulțumirea generată de efortul creator în religie, stat și artă, savurarea comodă a bogăției materiale și spirituale cîștigate, uneori poate chiar și decadența forței creatoare epuizată de satisfacția țelului atins. Dar și acest țel va fi numai unul efemer. Civilizația cea mai grandioasă are periferiile sale pe care și le poate duce la împlinire; niciodată însă neamul omenesc, căruia tocmai atunci cînd se crede ajuns la țintă i se pune din nou misiunea veche, mai cuprinzătoare și într-o accepțiune superioară.

Sarcina noastră este înfățișarea ultimului act al acelei grandioase drame a umanității – istoria veche a națiunii care ocupă peninsula mijlocie dintre cele trei, care, pornind din continentul nordic, se întind în Marea Mediterană. Ea este formată din munții care pornesc din Alpii Occidentali și se ramifică spre sud. Apeninii coboară mai întîi în direcția sud-estică între golful vestic, mai extins, și cel estic, îngust, al Mării Mediterane. Apropiindu-se de acesta din urmă, abia dacă ating limita zăpezii veșnice prin culmea cea mai înaltă a Abruzzilor. De la Abruzzi, munții se îndreaptă în direcția sudică, la început unitari și de o înălțime considerabilă. În continuarea unei depresiuni care formează un peisaj colinar, se despart în două lanțuri muntoase, unul sud-estic, mai domol, și unul sudic, mai abrupt, ambele încheindu-se prin două peninsule înguste. Șesul care se întinde în partea nordică, între Alpi și Apenini, pînă la Abruzzi nu face parte, sub aspect geografic, din ținutul muntos și deluros sudic și, pînă în epoci tîrzii, nici sub aspect istoric, din acea Italie a cărei istorie ne preocupă aici. Țărmul de la Sinigaglia pînă la Rimini a fost încorporat Italiei abia în secolul al VII-lea al Romei (secolul II î.Cr.)1, Valea Padului abia în secolul al VIII-lea (I). Vechea graniță de nord a Italiei nu o formează așadar Alpii, ci Apeninii. Aceștia nu se înalță din nici o parte într-un lanț de munți prăpăstioși, ci, revărsîndu-se larg prin țară și incluzînd o multitudine de văi și podișuri legate prin trecători ușor accesibile, oferă chiar și oamenilor un loc de așezare potrivit; avantaj pe care îl oferă și ținutul de la poalele lor, ca și cel riveran estic, sudic și vestic. Pe coasta de est se desfășoară, ce-i drept, Cîmpia Apulică, o întindere monotonă, cu țărmurile nearticulate și săracă în rîuri, închisă la nord de masivul Abruzzilor și întreruptă insolit numai de coama abruptă a Garganului. Pe litoralul sudic însă, între cele două peninsule cu care se termină Apeninii, un șes întins se sprijină, în interior, de ținutul deluros, sărac în porturi, dar bogat în ape și fertil. Coasta de vest, în fine, un teritoriu larg străbătut de fluvii importante, îndeosebi de Tibru, este împărțită de rîuri și de vulcani, cîndva numeroși, în foarte variate văi, coline, porturi și insule. Aici se formează, din ținuturile Etruria, Latium și Campania, nucleul pămîntului italic; regiunea submontană dispare treptat la sud de Campania, iar lanțul munților este scăldat aproape nemijlocit de Marea Tireniană. Precum Peloponesul Greciei, Sicilia se atașează Italiei. Această insulă, cea mai mare și cea mai frumoasă din Marea Mediterană, al cărei interior este muntos și parțial pustiu, e înlănțuită, mai ales în est și în sud de o bordură de splendizi munți riverani, majoritatea de origine vulcanică. Așa cum, geografic, munții sicilieni sînt continuarea Apeninilor, abia întrerupți de îngusta fisură (Ῥήγιον) a strîmtorii, sub aspect istoric Sicilia este o parte a Italiei, așa cum Peloponesul este o parte a Greciei, locul de confluență a acelorași triburi și sediul comun al aceleiași civilizații superioare. Peninsula Italică împărtășește cu cea greacă clima temperată, aerul sănătos de pe dealurile de înălțime medie, coborînd pînă în văi și cîmpii. În privința varietății țărmului este întrecută de Grecia; lipsește arhipelagul care i-a transformat pe eleni într-o națiune de navigatori. În schimb, Italia se impune în fața vecinului prin văile mănoase ale rîurilor și pantele fertile și bogate în ierburi, propice agriculturii și creșterii vitelor. Ca și Grecia, este o țară frumoasă, care antrenează și răsplătește truda oamenilor și deschide năzuințelor neînfrînate accesul spre depărtări; în egală măsură, aspirațiilor potolite le oferă posibilitățile unui cîștig pașnic în patrie. Dacă Peninsula Greacă este deschisă spre est, cea Italică privește spre vest. Pentru Elada, țărmul acarnanian și epirotic, pentru Italia, coastele apulice și mesapiene sînt de o importanță secundară; și dacă acolo meleagurile purtătoare ale dezvoltării istorice, Atica și Macedonia, sînt orientate înspre Asia, Etruria, Latium și Campania privesc spre Occident. Astfel, cele două peninsule, așa de mult învecinate și aproape înfrățite, se află concomitent despărțite una de cealaltă. De la Otranto se pot zări crestele acrocerauniene; italicii și elenii s-au întîlnit însă mai devreme și în relații mai strînse pe alte căi de navigație decît pe cea proximă peste Marea Adriatică. Destinul istoric al popoarelor a fost prescris și de data aceasta, ca de atîtea alte ori, de natura terenului: cele două ramuri mari, din care a rezultat civilizația lumii vechi, și-au aruncat umbra, ca și sămînța lor, una spre Orient, cealaltă spre Occident.

Urmează să abordăm aici Istoria Italiei, nu cea a orașului Roma. Chiar dacă, după dreptul de stat formal, comunitatea urbană din Roma a fost aceea care a dobîndit mai întîi stăpînirea asupra Italiei, apoi asupra lumii, aceasta nu se poate susține în sensul istoric mai cuprinzător. Ceea ce, în mod curent, se numește subjugarea Italiei de către romani apare în sensul acesta mai degrabă ca unificarea într-un singur stat a întregii seminții a italicilor, din rîndul cărora romanii sînt într-adevăr cei mai puternici, însă, cu toate acestea, numai o parte. Istoria italică se împarte în două perioade principale: istoria internă a Italiei, pînă la unificarea sub conducerea tribului latin, și istoria stăpînirii italice mondiale. În consecință, trebuie să prezentăm stabilirea poporului italic în peninsulă, primejduirea existenței sale naționale și politice, subjugarea sa parțială de către populații străine cu o civilizație mai veche, de către greci și etrusci, revolta italicilor împotriva străinilor și nimicirea sau supunerea acestora; în fine, luptele dintre cele două ramuri italice principale, latinii și samniții, pentru hegemonie în peninsulă și victoria latinilor la sfîrșitul secolului al V-lea al Romei (IV). Acestea vor forma conținutul primelor două cărți. Următoarea secțiune este deschisă de războaiele punice. Ea cuprinde extinderea rapidă a dominației romane pînă la și dincolo de frontierele naturale ale Italiei, lungul status-quo al imensului Imperiu Roman și prăbușirea sa. Toate acestea vor fi relatate în cartea a treia și următoarele.

1. Th. Mommsen a folosit cronologia Romei, deci numărarea anilor de la legendara întemeiere a Orașului (754 î.Cr.). Pentru a scuti cititorul de efortul recalculării, am indicat și datele cronologice conforme cronologiei uzuale. Ele vor fi redate prin litere aldine alături de celelalte, fără adaosul „î.Cr.” (de exemplu: anul 364, 390).

Cititi cartea mai departe după ce o descărcați de la atasamente