Apolitism politic

Daca Împărăția lui Iisus „nu este din lumea aceasta” și daca ce e al Cezarului trebuie separat de ce e al lui Dumnezeu, atunci dorința Înalt Prea Sfințitului Bartolomeu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului și Clujului de a separa oficiul preoțesc de sfera politicului este perfect îndreptățită, (…) iar protestele pe care le-a stârnit vin fie de la clerici cu nefirești veleități publice, fie de la militanți legaliști, care judeca abstract, fara sa ia nota de contexte și fara sa priceapă substanța însăși a religiei. Pe de alta parte, Biserica nu lucrează într-un rarefiat spatiu supralumesc, ci în chiar carnea lumii, cu brutalitățile, promiscuitățile și ispitele ei. Nu disprețul de lume e conduita canonica a preotului, ci iubirea îngrijorată fata de soarta și fata de șansele mântuirii ei. Am putea adăuga ca a prescrie preoțimii o forma de comportament public (a-i cere, în speță, sa nu se angajeze politic) e, în fond, o atitudine de for public, adică, în ultima instanță, un gest politic. Suntem, așadar, confruntați cu o dilema: cum trebuie sa se miște în lume o instituție care nu e din lumea aceasta, cum poate cineva sa fie simultan în lume și în afara ei?

O sugestie de răspuns a venit tot din partea I. P. S. Bartolomeu. El a vorbit, într-o pastorala, despre problema corupției din România, arătând ca ea e principalul obstacol în calea normalizării pe care ne-o dorim cu toții. O declarație mai politica nici ca se poate. Și totuși, tocmai pentru ca ea vine din partea unui înalt reprezentant al Bisericii, ea nu este politica, sau este politica într-un fel care e refuzat politicienilor: e politica într-un mod apolitic. Cu alte cuvinte, prețul acestei declarații sta tocmai în faptul ca ea nu ilustrează o poziție de partid, ca îndărătul ei nu e un interes electoral, ca ea exprima un punct de vedere care nu e „din lumea aceasta”. așa trebuie sa vorbească Biserica. Despre toate ale lumii, dar dintr-o perspectiva transmundana. Când un arhiepiscop vorbește despre corupție, el nu face un discurs de campanie, nu e suspect de demagogie, și nu deplânge mizeria imediata a realității autohtone (desi e departe de a o ignora). Când un arhiepiscop vorbește despre corupție, el se gândește la efectele ei vicioase asupra destinului comunitar, sub specie aeternitatis. El știe ca o comunitate în care corupția se simte la ea acasă, o comunitate care oblojește furtul, înșelătoria și minciuna, o astfel de comunitate sta sub un pericol capital: nu acela de a ramane săraca, nu acela de a nu fi acceptata în Europa și de a pierde toate trenurile reformei veritabile, ci acela de a-și pierde sufletul. Conștiința noastră colectiva s-a trivializat pana într-atât, încât simpla invocare a sufletului și a problematicii lui provoacă surâsuri. De suflet ne arde noua? Noi abia daca ne descurcam cu corpul: traversam o „tranziție” în care s-ar putea sa ne lăsăm oasele. Pe acest fundal, a vorbi despre suflet pare o cochetărie demodata, un lux. Revine preotului sarcina ingrata, dar decisiva, de a-și asuma acest lux vital. El face astfel politica, dar o face neînregimentat, în numele altor legi și criterii decât cele de care se ocupa (sau ar trebui sa se ocupe) politicienii. A te ridica într-o ședință de partid și a vorbi despre suflet e o nobila și ridicola inadecvare. Trebuie sa fii în afara și deasupra scenei politice, daca vrei sa fii auzit și luat în serios.

Mi se va spune, poate, ca și cetățeanul responsabil, activistul civic, intelectualul critic, artistul nonconformist, pedagogul moralizator sau gazetarul independent vorbesc din afara si, într-un sens, de deasupra scenei politice. Dar în toate aceste cazuri, la tribuna se afla o voce particulara, un „eu” mai mult sau mai putin gonflat, o opinie omeneasca. Preotul insa nu e doar în afara scenei politice. E și în afara eului propriu. Discursul lui, când e autentic, are o legitimitate impersonala. Mai exact, legitimitatea conferita de singura Persoana care înțelege lumea pentru ca a creat-o.

SFÂRȘIT