Cum votam
Aa
Cum votam de Andrei Pleșu
Campania electorala face parte în asemenea măsură din metabolismul democrației, încât nimeni, la noi și aiurea, nu mai sta sa reflecteze în chip genuin asupra procedurilor ei.
Ca toate lucrurile devenite obișnuință, alegerile nu se mai percep în spectaculoasa lor stranietate. Dar sa ne gândim putin. Din patru în patru ani, suntem invitați sa ne alegem liber conducătorii. Nu conducători de parada, nu simple portrete de aparat, ci administratori eficienți care sa rezolve nerezolvabilul, sa tina în funcțiune mecanismele vitale ale tarii. Care ar trebui sa fie criteriile noastre? Cum alegem un bun instalator, un profesor bun, sau un bun medic? De regula, întrebam în dreapta și în stânga, ne interesam de isprăvile lor profesionale, de renume, de calitatea lor meșteșugăreasca. Nu ținem cont nici de înfățișare, nici de oratorie, nici de interese exterioare propriului nostru interes. Exista, evident, meseriași care își fac reclama cu mai multa sau mai putina abilitate, dar niciunul nu se poate întreține pe termen lung, daca nu-și confirma, de fiecare data, dexteritățile. Ceea ce decide e, în ultima instanță, competenta, clientela satisfăcută, succesul de piață.
Dar cum procedam când e vorba sa alegem elita administrației naționale? Nu procedam în nici un fel. Nu întreprindem investigații responsabile, nu comparam grade de pricepere, nu cerem scrisori de recomandare. Ne uitam, pur și simplu, la televizor, citim ziarele și căscam gura pe strada dinaintea afișelor electorale. Candidații, la randul lor, se străduiesc sa ne devina simpatici. Ei etalează, carnavalesc, o veselie inexplicabila, cu muzici mobilizatoare, sloganuri victorioase, aplauze, baloane, jocuri de artificii și bancuri despre adversar. Un soi de chermeza nevrotica se desfășoară tot mai abitir dinaintea privirilor noastre manipulate. Se fac promisiuni impudice, se rade viril, se gesticulează cu antren, se face risipa de buna dispoziție și de „simplitate” populara. Toți surâd viitorului imediat cu o încredere pioniereasca, toți par sa se distreze copios, ca și când ar fi invitați la o nunta. Atmosfera generala e sprintara, când nu aluneca spre patos misionar și îngrijorare apocaliptica. Scena geme de soluții, de atitudini exemplare, de cuvinte mari. Lucrurile nu reușesc, totuși, sa treacă pragul unei mondenități de mana a doua, cu miza mica. Ai zice ca în joc e o medalie de oina.
Națiunea e invitata la o întrecere tovărășeasca, într-o ambianta care amintește când joia tineretului, când cheful cu lăutari. Oferta combatanților n-are nici o legătură cu nevoile clientului. E ca și cum cauți un tâmplar și ti se aduce o balerina. Vrei o bucătăreasă și ti se recomanda un acordeonist. Nu se înțelege de ce vânătorii de funcții publice vor sa cucerească în stilul vedetelor de cabaret și nici de ce electoratul își formulează preferințele în același registru. Votul merge către candidatul mai bine tuns, mai bun de gura, mai bășcălios, mai iubitor de fotbal, mai sigur de sine. Contează și cum ii arata nevasta, cum ii cad hainele, cum sta cu dinții, cum le-o zice dușmanilor, cum își face cruce la liturghiile televizate și cum dansează prin provincie hora unirii. Problema e ca ceea ce se cauta nu e nici un show-master, nici un prezentator de moda, nici un partener de petrecere, un june prim, sau un comic vestit al ecranului. Se cauta un om serios, cu talent managerial, cu ingeniozitate financiara, cu îndemânări precise: cineva care sa știe cum e cu asfaltarea străzilor, cu impozitele, cu balanta comerciala, cu legislația muncii și cu drepturile omului. Un „tehnician” riguros, un salahor tenace, care prefera sa fie antipatic decât sa minta profitabil.
Dar daca asta se cauta, ce e cu acest zgomotos spectacol de divertisment? Ce e cu zbanțuiala asta de iarmaroc? Cu ce ne putem alege, de vreme ce avem de a face cu o galerie de petrecăreți veleitari și lacomi? Cu vreun ginerica de cartier și cu jubilația, de mult jinduita, a vieții în democrație…
SFÂRȘIT