Congresul European de Istorie a Religiilor, București, 20-23 septembrie 2006

Cuvânt de deschidere de Andrei Pleșu.

Domnule Președinte, Excelențe, Doamnelor și Domnilor, Vi s-a spus, și vi se va mai spune mereu că va aflați în țara lui Mircea Eliade. O știați și fără să vi se spună. România nu poate găzdui un congres de istoria religiilor, fără să invoce patronajul unui cercetător de notorietatea și anvergura lui Eliade, născut în România, format în România și legat de limba română în asemenea măsură, încât prima versiune a mai tuturor cărților lui a fost una românească. Dar mă simt dator să vă spun și altceva, ceva care vă este, cu siguranță, mai puțin cunoscut: nu sunteți doar în țara de obârșie a lui Eliade; sunteți și în țara în care, pentru lungi perioade de timp după ultimul război, Eliade a fost un autor interzis. De câteva ori, s-a reușit străpungerea acestui embargo. Dar, ideologic vorbind, Eliade a rămas un autor de underground, ceea ce nu s-a întâmplat întotdeauna în celelalte țări foste comuniste. Interdicția la care mă refer nu era legată – cum poate veți fi înclinați să credeți – de publicistica de extremă-dreaptă imputabilă tânărului Eliade. Era vorba, pur și simplu, de inapetența ateismului oficial pentru teritoriul studiilor religioase. Ideologii regimului stabiliseră că Eliade, pe lângă faptul de a fi transfug, avea și vina de a fi „obscurantist”, „idealist”, „reacționar” etc. Sfera religiei era principial condamnată, sau, în cel mai bun caz, constrânsă la o subzistență marginală, discretă, de ghetou. Această specie de cenzură ideologică nu a reușit să atenueze viața religioasă a oamenilor, chiar dacă i-a impus limite și precauții inhibitorii. Ea a reușit, însă, să reducă studiile religioase la un strict necesar apologetic, la un minimum fără nici o iradiere. Cu câteva spectaculoase excepții, teologia epocii a evoluat anemic, iar cercetarea academică în materie, respectiv disciplina „istoria religiilor” a fost evacuată din licee și universități. În ultimii ani ai regimului comunist, se ajunsese la severități tragicomice. Nu mai puteau apărea albume de artă medievală pentru că nu se tolerau imagini de biserici și sfinți, toate cuvintele vocabularului religios curent erau proscrise. Cine avea o vocație legată de sfera religiilor trebuia fie să și-o camufleze abil, fie să plece din țară, cum a făcut-o amicul meu Ioan Petru Culianu. Găsesc că e bine să aveți în minte situația aceasta pentru a înțelege coloratura specifică și orientarea studiilor religioase în țările postcomuniste. Balanța dintre „trăitori” și „experți” a fost net dezechilibrată în favoarea celor dintâi.

Am impresia că în Occident lucrurile au evoluat invers: studiile religioase s-au dezvoltat pe un fond de secularizare tot mai accentuată, așa încât între experiența religioasă și cercetarea academică s-a conturat o oarecare disjuncție, dacă nu o radicală incompatibilitate. Neutralitatea, uneori chiar distanța critică față de fenomenul studiat a devenit o garanție de „obiectivitate” și de rigoare metodologică. Pe scurt, noi am trăit riscul unei angajări religioase de natură să inhibe performanța științifică, în vreme ce universitatea apuseană a trăit riscul unui indiferentism religios de natură să inhibe comprehensiunea. La limită, noi putem deveni victimele unei anumite specii de „fundamentalism”, în timp ce Vestul tinde să cadă în formula ateismului „luminat”, cu ale cărui excese propagandistice noi, cei din est, am avut de-a face până la saturație în regimul comunist.

S-ar zice că a venit momentul să ne reîntâlnim, să stăm de vorbă și să ne corectăm unii prin alții. Organizatorii acestui congres sunt câțiva tineri din noua generație de cercetători ai religiilor, care au reușit performanța de a îmbina o soliditate academică verificată prin fertile stagii în Apus cu o asumare în plan personal a problematicii religioase. Poate că energia de care au dat dovadă pentru a pune pe picioare imposibilul e, între altele, și rezultatul acestei însumări a vocațiilor: rigoarea metodologică și informația masivă pe de o parte, capacitatea de identificare cu obiectul de studiu pe de alta. Le datorăm cu toții mulțumirile noastre.

După o severă intervenție chirurgicală, Marshall Mac Luhan a simțit nevoia să spună: „În sala de reanimare nu există atei”. Ei bine, țările din estul european au trecut, după al doilea război mondial, printr-o traumă, care echivalează cu o intervenție chirurgicală mutilantă. Iar perioada de tranziție în care ne aflăm este o imensă sală de reanimare, în care ateismul e neconvigător. În definitiv, am supraviețuit unor vremuri nedemne nu atât prin curaj combativ, cât prin speranță, răbdare și credință. Vă doresc bun venit în sala noastră de reanimare și sunt sigur că prezența dumneavoastră aici va avea un rapid efect vindecător.

SFÂRȘIT