Articol

Uneori regret ca gazeta de fata se numește Dilema. Constat aproape în fiecare zi ca duhul dâmbovițean nu poate trece pe lângă acest cuvânt fara sa alunece în poanta facila, ironie minora și malentendu cras. Din punctul meu de vedere, cel mai supărător e malentendu-ul. Un demon simplificator a lăsat unora impresia ca filosofia acestei publicații e bâlbâiala, inexistenta criteriilor, absenta opiniei. „O revista fara un punct de vedere?” suna unul dintre reproșurile curente. Pe de alta parte, când afirmam un punct de vedere, se găsesc repede destui care sa ne reproșeze ca ne-am depășit programul, ca nu suntem destul de „dilematici”. Malentendu-ul consta în faptul ca ceea ce noi propunem drept manevra intelectuala de conjunctura, drept stil de a gândi, e luat drept doctrina. Noi nu spunem, cotropiți de palori metafizice, ca totul e dilema, ca nimeni nu poate judeca pe nimeni și ca nimic nu se poate afirma, în chip limpede, despre nimic. Noi nu plimbam peste lucruri o privire cețoasă, fara discernământ, și nu trăim într-o cronica inhibiție mentala. Avem și noi nervi, avem și noi idiosincrasii. Știm ca viciul e rau și virtutea e buna, ca cei care conserva vechile structuri sunt rai și cei care vor sa le anihileze sunt buni, ca Stefan Augustin Doinaș e bun și Corneliu Vadim Tudor e rau, ma rog, știm și noi ceea ce știe toată lumea. și n-avem de gând sa introducem ezitări hamletiene acolo unde lucrurile sunt clare. Socotim însa ca nu toate lucrurile sunt clare și ca boala societății romanești de azi e excesul tonului categoric (având drept efect secundar suspensia dialogului și a dorinței sincere de conciliere). Suntem excedați de suficienta intelectuala și morala a celor care s-au dezvățat sa mai spună „cred ca”, poate ca”, „ma întreb daca”, „nu mi-e foarte clar”, „nu stiu ce sa spun”, „trebuie sa mai reflectez” și alte asemenea formule cuviincioase, care constituie igiena însăși a spiritului. Nu vrem sa extindem dilema asupra a ceea ce, în jurul nostru, e nedilematic. Dar o recomandam, acolo unde e cazul, ca pe un început de înțelepciune. În definitiv, nici buna creștere nu e operanta în orice împrejurare. Este însa acesta un argument sa o declaram futila? Ar fi, poate, folositor sa ne amintim putin de moravurile noastre prerevoluționare. Cât de „dilematici” știm sa fim în lumea aceea în care totuși binele și raul se deosebeau cu ușurință! Cât de firesc ni se părea, atunci, sa spunem ca „orice am face nu se schimba nimic” și ca deci e preferabil sa stam cuminți, într-o toropeala plina de argumente!. Am trăit decenii întregi sub blestemul dilemei „din care nu se poate ieși”. și am plătit scump, în decembrie 1989, capacitatea noastră de a amâna. Nu cumva ne expunem, astăzi, riscului opus? Caci suntem înconjurați de confuzii, ambiguități și aproximații, iar noi ne comportam bățos, apodictic, ca niște activiști decerebrați, intransigenți, fara „complicații” interioare. așa stând lucrurile, ne putem întreba cum și când vom plati deriva geometrica în care ne complacem deocamdată? Dilema nu vrea altceva decât sa tempereze aceasta deriva. Ea nu vrea sa relativizeze valorile sau sa surdineze adevărul. Vrea însa scoaterea din joc a omului fara dileme, cu certitudinile lui (mitocănești sau fanatice), cu mărginirea lui inamovibila. Exista omul fara dileme proguvernamental, mereu înarmat împotriva trădătorilor din Opoziție, și omul fara dileme antiguvernamental, care are în buzunar rețeta mântuirii naționale, dar nu înțelege s-o puna la dispoziția derbedeilor… Omul fara dileme e, în România, un personaj cu tradiții: de la Conul Leonida care explica tot, la eroii lui Pintilie care știau ca „americanii sunt tâmpiți” și femeia româna „a opta minune a lumii”. Un caz special e omul fara dileme cultivat, cel care se percepe pe sine drept „conștiință mai buna a neamului”: îngrijorat și sentențios, el ne îngroapă în dihotomii: alege binele de rau cu o precizie oraculara, stabilește baritonal cine va fi iertat și cine nu, sfătuiește, amendează, tranșează. Omul fara dileme e creatorul tuturor dictatorilor, de dreapta sau de stânga. E marele organizator, marele pedagog, marele vindecător. Pus în fruntea unei instituții (a Televiziunii, de pilda), el își asuma prompt prerogative supreme: e un fel de guvern, un fel de parlament, un fel de tribunal public. Știe ce ne trebuie mai bine decât o știm noi înșine. Decide, în numele nostru, ce vom gândi, cum ne vom distra, cine binemerita admirația, cine disprețul nostru. Ne da o gluma pe săptămână și o poezie pe săptămână, alese, evident, de specialiști (aleși de el), așa încât sa nu ne pierdem timpul amuzându-ne fara folos. La limita, omul fara dileme e Big Brother, Seful, Conducătorul. Cel căruia nu-i trece niciodată prin cap ca poate greși, ca poate fi monstruos, ca e nedorit și vătămător. Cel care știe întotdeauna ce face și nu face decât ceea ce știința lui cubica, de beton, îi dictează sa facă. Cu omul acesta, cu pericolul acesta se răfuiește Dilema. Atât cât îi sta în Putere. și atâta vreme cât omul fara dileme nu o va anula scurt, cu un dos de palma.

Andrei Pleșu

SFÂRȘIT