Batrana doamna Padure

Bătrâna doamnă Pădure…

Nimeni nu are de gând să-i cumpere iepurașului Lică un ghiozdan nou. Dar fiindcă Lică în fiecare zi trebuie să meargă la școală, iar ghiozdanul său e vechi, jerpelit și urât – Lică hotărăște să-l înnoiască. Face multe desene, le colorează frumos, le lipește pe locurile cele mai roase și acum ghiozdanul arată destul de bine. Unii colegi cred chiar că e nou-nouț și vor unul la fel. Atât doar că iepurașul e micuț, slăbuț (de unde a și fost poreclit „pirpirică”), iar ghiozdanul e mare, voluminos, motiv de permanentă bătaie de joc.

― Hei, Rică-pirpirică! îl strigă colegul său, ursulețul Marinucă, în fiecare dimineață când se întâlnesc în drum spre școală. Ghiozdanul ăla… îl duci tu sau el te târăște!? Ha! Ha! Ha! râde cu poftă Marinucă, iar prietenii care îl înconjoară – mereu îi țin isonul. Ursulețul are o mulțime de prieteni, e cel mai bun elev din clasă. Tatăl urs, domnul Ursache, trece des pe la școală și de fiecare dată nu uită să-i aducă profesoarei, doamnei Pădure, cadouri – miere, mure, fragi și pe lângă astea – câte un buchet mare de flori. Profesoara se topește după flori. Îl laudă pe Marinucă, îi spune tatălui că are un fiu minunat. Lică visează la ziua când și tatăl său va sta în fața doamnei Pădure, iar ea, cu un glas blând, nu va conteni să-l laude. Cu părere de rău însă acest lucru nu se va întâmpla în curând. Lică nici pe departe nu e un elev eminent. Din această pricină bietul iepuraș e foarte trist. Nu pricepe ce se întâmplă. Acasă învață poezia, o știe la perfecție, o declamă frumos, cu intonație, dar în clasă se bâlbâie, uită, Marinucă îi șoptește ceva, el repetă, ceea ce o face pe bătrâna profesoară să urle ca din gură de șarpe:

― Licăă! Gata! Treci la loc! Nota doi! Îmi face peri suri! continuă să țipe ea revoltată, apoi îl roagă pe Marinucă să declame versurile. Ursulețul nu greșește nici un vers, dar Lică se gândește că acolo, în fața oglinzii, el le zicea cu mai multă vervă… La matematica e și mai rău.

― Rică, cât face doi plus doi? îl întreabă profesoara.

― Patru, vrea să zică iepurașul, dar din spate i se șoptește: trei…

― Trei! zice Lică fără să gândească prea mult.

― Rică, cât fac doi plus doi?

― Cinci… îi suflă cineva de alături.

― Cinci… nu ezită Lică.

― Rică! răcnește doamna Pădure, cât fac doi plus doi!? Doi plus doi fac un do-o-oi ma-r-re în ca-ta-log! Uite-așa de marre! Așează-te!

― Doi plus doi fac patru! țipă Lică și nu se vrea așezat. Patru plus patru fac opt! Cinci plus cinci fac zece! O sută plus o sută fac două sute! O mie plus o mie fac două mii! Zece mii plus zece mii… Eu sunt Lică, nu Rică!

― Lică! aude el ca prin vis glasul doamnei Pădure. Noi nu am ajuns să învățăm miile! Șezi!

Iepurașul se așează, scutură din cap și nimeni nu știe că acest lucru se întâmplă doar atunci când vrea să-și stăpânească lacrimile. În clasă e liniște, nu se chicotește, doamna profesoară tace. În sfârșit o aude vorbind:

― Rică, zice doamna cu un ton obișnuit, eram convinsă că trebuie să pleci din această școală. Pentru cei de alde tine există școli speciale… Îți mai dau o șansă… Lică! răcnește ea pe neprins de veste, încât ferestrele sună ca niște clopoței: „zâng, zâng, zâng, zâng”, învață adunarea și scăderea!

Apoi lecția își reia cursul.

Iepurașul pune căpșorul pe bancă, închide ochii și… visează. Visează că are un ghiozdan nou, că e cel mai bun elev din clasă, are o mulțime de prieteni, Doamna Pădure îl laudă, iar tatăl-iepure zice cu mândrie: Ăsta e Lică al meu!

… Profesoara se apropie enervată la culme:

― Repetă, Rică, se stăpânește ea cu greu să nu țipe… Repetă… Ce-am spus adineauri?

Lică sare speriat în picioare: Ați spus… Ați spus… „repetă Lică ce-am spus adineauri” răspunde el în timp ce inima îi face „tuc-tuc” undeva prin călcâie.

― Ricăă! Lică! A-fa-ră! I-me-di-at!

Cu ghiozdanul în spate, Lică aleargă spre ușă.

― Înapoi!

Bietul iepuraș face cale întoarsă, privește cu ochi senini, nedumeriți spre doamna Pădure.

― Afară! strigă iarăși aceasta. Rufa ta de ghiozdan las-o aici! Te întorci împreună cu taică-tu!

Lică aleargă pe cărărușa care duce spre casă.

― În sfârșit tatăl-iepure o va vedea pe doamna Pădure, se gândește el și nu știe ce să facă – să se bucure sau să fie trist. Nu o dată tata a declarat că nici în ruptul capului nu merge la școală.

― Pentru ce? zice el mereu. Să mi se spună că am un fecior nătâng care mă face de rușine? Nu, de bună voie piciorul meu nu calcă acolo.

Acum va trebui să vină. Însăși doamna profesoară îl cheamă.

De când se știe, Lică pe toate le face anapoda.

― De unde te-ai luat atât de neîndemânatic? îl ceartă cu toții, dar Lică nu se dă bătut. Într-o bună zi va demonstra tuturor că nu e nătâng, nu e prost, e deștept, ba chiar e foarte deștept.

― Eh, oftează iepurașul, astăzi nu e ziua mea cea mai bună…

Până acasă e drum lung așa că Lică o ia pe de-a dreptul. Trece printr-o poiană plină cu flori, culege un buchet mare, apoi își continuă calea.

― Ai făcut vreo boroboață? îl întreabă tata din prag. Spune! Imediat! Ce-ai făcut?!

Degeaba Lică încearcă să-și ascundă urechile…

În fața doamnei Pădure apare târât de urechi. În lăbuțe ține un buchet de flori parfumate.

― Ah! trage adânc aerul în piept doamna profesoară. Ce parfum… Ce miros…

― Sunt pentru dumneavoastră, șoptește Lică.

― Pentru mine? se miră ea și abia atunci observă că micuțul e ținut de urechi de un ditamai iepuroi.

― Ce se-ntâmplă?! strigă revoltată doamna Pădure. Cum e posibil!? Lăsați-l! Dați-i drumul! Chem poliția, zău! E încă un pici! Cum de vă permiteți!?

― Ce fel de poliție, doamnă? Liniștiți-vă, e puiul meu, fac ce vreau cu el, bolmojește nedumerit iepuroiul, dar pentru orișice eventualitate îl lasă pe Rică în pace.

― Îmi pare rău că trebuie să facem cunoștință în asemenea circumstanțe, dar vă rog… să nu se mai repete, continuă profesoara după ce Lică se vede eliberat. Sunt doamna Pădure… Învățătoarea lui Rică…

― Lică, prea bună doamnă, Lică… o corectează tatăl-iepure. Pe vremea aceea erau atât de mulți iepurași cu numele Rică încât noi am hotărât să-l numim… Lică. Să se deosebească… Și pare-se că… se deosebește.

― Da! confirmă profesoara. Se deosebește. E un iepuraș foarte atent. Atât doar că… e prea slăbuț și… nu prea aveți grijă de el! Acasă trebuie să-și împlinească somnul, nu la școală! În rest ce să vă spun? E un elev sârguincios… Mai ales la matematică…

― Știam eu, răspunde cu mândrie tata. Va fi contabil! E o profesie bună. Și principalul, e foarte bănoasă.

― Ce fel de contabil!? Ce fel de bani!? strigă brusc doamna Pădure înroșindu-se toată.

― S-a întâmplat ceva, doamnă? e îngrijorat iepuroiul.

― Nu… nu. Nimic… Au… Florile! Am alergie! Dar sunt atât de frumoase… Atât de frumoase… Au! Medicamentele mele! Unde-mi sunt medicamentele?

― Pe policioară, aleargă Lică să i le dea…

De câte ori se întoarce de la școală, Lică trece prin poienița cu flori. Culege câte un buchețel și fuga la doamna Pădure acasă. Doamna e la pensie, nu mai profesează. Acum profesor îi este domnul Codruț – fost profesor de educație fizică.

― Rică… Lică… se emoționează bătrâna profesoară. Florile sunt atât de frumoase… Dar… am alergie.

― De la toate? întreabă cu seninătate Lică.

― Genial! Acuși vedem. Așa… miroase ea rând pe rând fiecare floricică în parte. Ce miros, ce parfum… Hap-ciu! Hap-ciu! strănută doamna Pădure. Rică, pe asta arunc-o! Din astea să nu-mi mai aduci! Celelalte… sunt pur și simplu minunate. Eh, Rică… oftează bătrâna, ești un înger… Toți m-au uitat. Toți… Doar tu mă ții minte… Lică, adaugă ea, scoate cartea de matematică! Vom pregăti temele! Vom învăța și puțină gramatică… Dragul meu… Când vei crește nu va mai avea cine să-mi treacă pragul…

De ziua Învățătorului, de pe scena școlii, Lică declamă cea mai frumoasă, cea mai lungă poezie învățată în scurta sa viață:

Un profesor e un zidar!

Zidește ziua cea de mâine!

Și sufletul și inima

La temelia țării pune!

Un profesor e un artist

Ce modelează caractere,

El zi de zi și an de an

Găsește forță și putere,

Ca să cioplească în lut viu

Cu vorba-i blândă și sfătoasă.

Lucrarea lui e cea mai sfântă,

Cea mai de preț, cea mai frumoasă!

… Închină-te în fața lui!

Căci are-n plete flori de nea

Și poate una dintre ele

I-ai pus în plete tu cândva!

Sala îl aplaudă în picioare. Tatăl-Iepure le spune tuturor că Lică e fiul său.

― Va fi artist! zice tata cu mândrie.

Lică nu-i îndeplinește așteptările… Nu e nici artist, nici contabil. E un mare sportiv…

A crescut și a devenit mândria întregii păduri. Școala în care a învățat îi poartă numele. Pe peretele holului e portretul său, iar o sală de clasă a fost prefăcută în muzeu. Printre mulțimea de trofee și premii e și un ghiozdan ce are multe, multe desene frumos colorate…

Lică nu uită de școală. Și nici de prima sa învățătoare. Doar pe el îl mai are bătrâna doamnă Pădure…