Bobul de soare

Bobul de Soare

Iepurașul Blănuță tremură de frig, îi dârdâie dinții, i se încrețește blănița, dar nu are de gând să-și facă focul în sobă.

― Nu! zice el. Până la Crăciun nu scot un vreasc din șopron!

Treaba e că de când în Codru vulpoiul Zuh e stăpân, nici un trăitor al pădurii nu are voie să ridice o așchie fără să plătească. Imediat apare Zuh strigând: Banul! Altfel te înfulec! Și cine ar vrea să fie mâncat, uite așa, pentru o așchie sau o vărguță?

Blănuță a pregătit ceva de foc din propria sa grădină, a cumpărat de la Zuh câteva lemne, de mai mult nu are parale și cu aceste mici rezerve se gândește să iasă din iarnă. Totul e bine pus la cale. Primul foc îl va face la Crăciun. Mai apoi, în fiecare zi, în dependență de frigul de afară, va arde câte o grămăjoară mică de vreascuri. Doar așa, ca să nu înghețe. În rest Blănuță, are propria sa metodă de luptă cu gerul. Pentru el gerul e un balaur cu multe capete, pe care le va reteza asemeni lui Făt Frumos: unul câte unul. Până-n primăvară precis că le taie pe toate.

La început, în apriga sa luptă cu frigul, iepurașul își încalță pe fiecare lăbuță câte un ciorăpior gros de lână. Trupul și-l învelește într-o haină căptușită cu blană, pe cap își îndeasă căciula și așa bine echipat – țuști sub plapumă.

― Aha! Frig nesuferit, strigă Blănuță acoperit până peste cap, încearcă acum să mă tragi de aici! Să vedem cine e mai voinic!

Dâr-dâr-dâr, îi clănțăie dinții, dar încetul cu încetul un val de căldură îl cuprinde și Blănuță simte nevoia să-și scoată ciorăpiorii. Apoi când i se înfierbântă urechile – aruncă și căciulița. Își flutură urechiușele pe deasupra plăpumii, însă nici gerul nu e prost – imediat îl și pișcă.

― Uf, se enervează Blănuță, ascunzându-și podoabele. Las-las, că mă răzbun…

Și uite-așa toată noaptea, iepurașul se războiește cu frigul, reușind să adoarmă abia spre dimineață. Visează că afară ninge, în sobă pâlpâie focul, iar el stă pe un scăunaș și privește flăcările năstrușnice care se întrec să topească lemnele. Deschide ochii, nici vorbă de foc, i se face sete, apa în ulcior e înghețată, câinele de frig îl îmboldește de peste tot și bietul iepuraș – țuști înapoi sub plapumă. Dar nu e deprins să lâncezească în pat ziua în amiaza mare. Coboară, își încalță pâslele, își pune cojocelul, își înfășoară gâtul cu fularul și iese afară.

― Vă-hă-hă! Pădurea e albă, albă. Toată noaptea a nins. Baba iarnă a venit cu adevărat!

Fericit, Blănuță aleargă, lunecă pe zăpadă, se zbenguie încolo, încoace și ar fi totul atât de frumos dacă nu ar auzi glasul vulpoiului Zuh.

― Hei, Blănuță, îi strigă Zuh din ușa castelului său, încă nu ai înghețat!? Nu te îngrijora, Blănuță! Mai ai timp! Iarna e abia la început! Ha! Ha! Ha!

Dispoziția îi este stricată. Întristat, iepurașul, privește în jur. Din hogeagul căsuței ariciului Ariciugă iese o șuviță subțire de fum. Din hogeagul bătrânului bursuc Dungă – nici vorbă de fum. În schimb din cele două hogeaguri ale castelului vulpoiului Zuh, fumul țâșnește rotocoale, rotocoale, se strecoară printre copaci, se destramă undeva pe deasupra pădurii.

― Eh, oftează Blănuță, e greu să treci iarna fără de lemne… Dar o voi trece, își zice el și continuă jocul cu frigul.

― Las-că te găbjesc eu, se enervează acesta, iar Blănuță aleargă, râde, face o babă de omăt, se gândește că doar babei în plină iarnă nu-i va fi frig. Într-un târziu se plictisește, e obosit și pleacă acasă. Nu reușește să-și scoată cojocelul că balaurul Frig se și năpustește asupra lui ca un nebun.

― Aha! urlă Frigul. Te-am găbjit! Gata! Ești al meu! Blănuță își încalță iute ciorăpiorii, își pune haina de blană, căciula și țuști sub plapumă. Frigul îl mai boscorodește un timp, apoi adoarme și nu mai simte nimic. Câteva zile nici o schimbare în viața micului iepuraș. Într-o dimineață se trezește și vede îngrozit că alături, sub plapumă, dorm doi balauri – balaurul Frig și nesuferitul balaur Răceală.

― De mucosul ăsta scap eu acuși, își zice Blănuță în timp ce Răceală îi gâdilă nările și iepurică strănută la nesfârșit. Mă duc la farmacie, iau câteva pastiluțe și – adio Răceală!

Farmacia e arhiplină cu acei pe care i-a atacat balaurul, aducându-le tuse și guturai. Mai toți însă ies fără de medicamente căci acum farmacia e a vulpoiului Zuh, iar Zuh cere bani grei pentru tot ce vinde.

Blănuță se întoarce în cămăruța sa rece și… așa îmbrăcat, încălțat – se bagă în pat. Tremură din tot corpul, simte că are febră, dar nu se hotărăște să facă focul. Spre miezul nopții aproape că nu mai poate respira. Se scoală, se târăște până la șopron, se întoarce cu un vraf de vreascuri, aprinde focul, își fierbe o cratiță cu apă, adaugă mușețel, bâjbâie prin cotruță dulceața de mure, bea ceai fierbinte și toate le face ca într-un vis.

― Ah! strigă balaurul Frig. Blănuță, nemernicule! Ai dat drumul la căldură în casă!? Sunt nevoit să plec, dar mă întorc, mă întorc, stai fără de grijă! Nu te las eu cu una, cu două! Și înrăit, Frigul se strecoară prin crăpăturile ușii afară.

Răceală însă nu are de gând să plece. Stă strâns lipit de bietul iepuraș, i se bagă pe gât și pe suflet. Spre dimineață însă, Blănuță e gută de apă. Se trezește, își schimbă hăinuțele și îl aude pe balaurul Răceală urlând:

― Iepure afurisit! M-ai doborât! Să nu crezi însă că e pentru totdeauna! O să revin! O să revin! Nu te bucura înainte de vreme!

Blănuță nu se bucură. Știe că dacă nu va avea căldură acești doi balauri își vor ține cuvântul. Ziua aleargă prin pădure, se ia la hârjoană cu Baba de zăpadă și uită de necazuri. Seara se întoarce, aprinde focul în sobă. Nu vrea să se gândească la ce va fi când vreascurile se vor termina.

― Voi hotărî atunci, își zice cu tristețe iepurașul. Și această zi nu întârzie să vină. E noaptea de Ajun, în șopron nu e zare de vreasc. Blănuță iese din casă, se apropie de prietena sa de zăpadă, baba îl vede indispus și vrea să-l îmbrățișeze.

― Nu fi trist, Blănuță, zice ea. Privește ce noapte frumoasă. E atât de plăcut când e ger. Dacă îngheți – vom sta nedespărțiți până la primăvară, vom vorbi de una, de alta, ne va fi foarte vesel, ce zici Blănuță?

― Babă fără de minte! strigă iepurașul. Tu te-ai născut înghețată, ce-ți pasă!? Eu însă nu vreau să îngheț căci la primăvară am de săpat și de semănat grădina! Mă voi duce la vulpoi, îl voi ruga să-mi împrumute lemne ca să ies din iarnă!

― Degeaba, Blănuță… Nu-ți va împrumuta. Nici pe bani nu-ți va da căci Zuh vrea să scape de toți. Doarme și visează că pădurea e doar a lui. Nu te du, Blănuță. Nu te umili…

Are dreptate baba, Blănuță știe de asta… Dar totuna nu vrea să înghețe. Și ca să nu se întâmple acest lucru trebuie să alerge, să alerge, cât mai mult să alerge.

În noapte de Ajun iepurașul aleargă printre brazi, printre cetini. Într-un târziu se oprește lângă un mic brăduț.

― Aici, sub ramurile mele, îl aude vorbind pe brăduț, e un culcuș moale, uscat. Vino, e Crăciunul, nu vei îngheța… Te voi feri de vânt și de ger.

Iepurașul se strecoară, găsește culcușul moale, parfumat, din ace de brad, se ghemuiește, îi mulțumește brăduțului, închide ochii, dar nu adoarme. Nu vrea să doarmă într-o asemenea noapte. E liniște-n jur, iar Luna mare și plină ce stă aninată în vârful unei cetini înalte îi face cu ochiul.

― Blănuță, aude el pe cineva strigându-l.

Numai să nu fie câinele de Zul, se sperie iepurașul, dar glasul care îl strigă e blând încât nicidecum nu poate fi al vulpoiului.

― Blănuță, îl strigă iar glasul și Blănuță ridică privirea spre Lună.

― Da, da, îi zâmbește aceasta. Eu te-am chemat… Desfă lăbuțele, nu-ți fie frică, îți voi da ceva.

Iepurașul întinde lăbuțele și se pomenește cu un bob auriu ce strălucește și îl încălzește asemenea unui soare.

― Ai ghicit, îi zice Crăiasa Lună. Nu e un simplu bob, e o bucățică de Soare. Cadoul meu și al fratelui meu, Soarele, pentru tine. Toți cei care se luptă cu Frigul vor primi un asemenea cadou. Fii fericit, micule iepuraș, îi mai zice Luna și se ascunde după un nor.

De atunci, Blănuță nu mai știe de ger, căci mereu poartă cu el bobul de soare. În căsuța lui mică și acum îl mai așteaptă balaurul Frig. Blănuță nu se întoarce acolo. Casa lui astăzi e culcușul moale de sub brăduțul care an de an crește, se înalță, dar nu uită să-și aplece crengile ca să-l dosească pe iepuraș de Vânt și de Ploaie, că de Ger și de Frig a avut grijă Soarele și Luna să fie păzit.