Carele zeilor

INTRODUCERE

A scrie o asemenea carte este o chestiune de curaj; a o citi nu înseamnă mai puțin. Savanții vor trece lucrarea la index, preferind să au vorbească despre ea, considerând-o o utopie. Aceasta pentru că tezele și dovezile prezentate nu se încadrează în mozaicul atât de bine alcătuit și închegat al înțelepciunii scolastice. La rândul lor, profanii, tulburați în somn de viziunile viitorului, se vor retrage în cochilia universului lor cunoscut, în fața eventualității, ba chiar a probabilității, ca trecutul să fie de fapt și mai miste, și mai senza-țional, și mai enigmatic decât viitorul. Căci un lucru este cert: trecutul nostru de care ne despart mii și milioane de ani reprezintă anumite zone obscure. Acest trecut abundă în zeități necunoscute care vizitează bunul și bătrânul Pământ. Au existat oare pe atunci nave spațiale din care au descins pe Pământ, au existat arme secrete, super–arme, inimaginabile înfăptuiri tehnice al căror mecanism noi nu l-am putut realiza până în prezent decât parțial?

Nici in domeniul arheologiei nu e totul clarificat. Ba sunt descoperite baterii electrice confecționate cu mii de ani în urmă, ba se vorbește despre niște ființe stranii în ostume identice cu ale cosmonauților, încinse cu cordoane și catarame de platină. Ba sunt descoperite serii de cifre până la a 15-a zecimală, pe care nu le-a calculat până în prezent nici un computer. În cea mai neguroasă antichitate întâlnim un întreg arsenal de lucruri și fenomene de neînchipuit. De unde ar fi putut avea strămoșii noștri îndepărtați cunoștiințele ce le-au permis să creeze aceste lucruri inimaginabile?

Nici în privința religiilor existente nu este totul limpede. Toate religiile făgăduiesc omului ajutor și mântuire. Zeii din vechime făceau și ei asemenea promisiuni. De ce însă nu se țineau de ele? De ce au folosit ei împotriva unor oameni primitivi arme dintre ce le mai moderne? De ce au urzit nimicirea acestora? Să ne obișnuim cu gândul că lumea reprezentărilor noastre, alcătuite de-a lungul mileniilor, se va nărui. Scurtul interval de când s-a inițiat cercetarea științifică a și avut ca efect prăbușirea acestui eșafodaj de reprezentări ce ne erau atât de comode. Sunt redescoperite a devăruri care fuseseră îngropate în bibliotecile unor societăți secrete. Perioada călătoriilor spațiale sfâșie toate vălurile. Navele spațiale care se îndreaptă spre sori și stele sondează zările trecutului nostru.

Din hăuri întunecoase apar zei și preoți, regi și eroi. Trebuie să le aflăm secretele, deoarece posedăm mijloacele necesare pentru descoperirea temeinică și completă a trecutului nostru, bineînțeles dacă dorim acest lucru. Antichitatea trebuie să devină obiect de cercetare în laboratoare moderne. Arheologul să se deplaseze în pustiitele centre ale civilizației trecutului înarmat cu aparate de măsurat ultrasensibile. Cel ce vrea să afle adevărul trebuie să înceapă prin a se îndoi de tot ce părea până acum „adevăr suprem”, infailibil.

Zeii din preistorie au lăsat urme care nu pot fi lesne desconsiderate și pe care le putem citi și descifra abia în zilele noastre, deoarece problema navigației spațiale, atât de firească astăzi, a fost mii de ani ca și inexistentă pentru omenire, fiind dată uitării. Putem, așadar, afirma cu tărie că strămoșii noștri au primit în timpuri preistorice vizita unor ființe venite din cosmos!

Deși pentru moment nu știm încă cine au fost aceste ființe inteligente extraterestre și de pe care astru îndepărtat au venit, susținem, totuși, că aceștia au nimicit o parte a omenirii, creând, totodată, un om nou, poate primul homo sapiens.

Această afirmație distruge temelia, soclul pe care a fost ridicat un edificiu de gândire în aparență atât de perfect. Menirea acestei cărți este să încerce să ofere dovezi în sprijinul acestei afirmații.

CAPITOLUL I

Este oare cosmosul locuit de ființe asemănătoare omului?

Este posibilă dezvoltarea organică în absența oxigenului?

Poate lua naștere viața într-un mediu abiotic?

Putem oare să ne închipuim că noi, oamenii secolului al XX-lea, nu suntem singurele ființe din cosmos de tip uman? De vreme ce până acum în nici un muzeu antropologic nu există vreun exemplar de homuncul venit de pe altă planetă, părerea potrivit căreia „Terra este singura planetă locuită de ființe omenești” pare întemeiată. De îndată însă ce stabilim un principiu de cauzalitate între datele celor mai recente descoperiri și cercetările științifice, multitudinea semnelor de întrebare sporește.

După părerea astronomilor, într-o noapte senină se pot distinge cu ochiul liber pe firmament vreo 4.500 de stele. Privind prin luneta unui observator modest, această cifră crește până la aproape 2 milioane, iar cu un telescop modern, prevăzut cu oglinzi, captăm sclipirea mai multor miliarde de stele... puncte luminoase ce alcătuiesc Calea Lactee. Dar în imensitatea cosmosului, sistemul nostru astral nu reprezintă decât o părti-cică derizorie a unui sistem cu mult mai vast: jerbe de căi lactee cuprinzând vreo 20 de galaxii pe o rază de 1,5 milioane de ani-lumină (un an lumină = 9,5 bilioane de kilometri). Dar nici această puzderie de stele nu reprezintă, la rândul ei, decât o parte infimă din univers în comparație cu miile de nebuloase pe care ni le dezvăluie telescopul electronic.

Iată stadiul în care ne aflăm acum, în momentul în care omul abia a început explorarea universului. Astronomul Harlow Shapley apreciază la 1020 numărul aștrilor ce pot fi prinși în câmpul de observație al telescoapelor noastre. Dacă pornim de la ipoteza lui Shapley, care atribuie doar unei singure stele dintr-o mie un sistem planetar, făcând cu mare precauție o apreciere, putem ajunge să presupunem că doar pe o stea dintr-o mie ar putea exista premise pentru viață, dar și acest calcul încă ne-ar duce la o cifră de ordinul 10¹⁴.

Întrebarea pe care o pune Shapley este următoarea: din numărul acesta cu adevărat „astronomic” de stele câte întrunesc condiții atmosferice favorabile vieții? Una dintr-o mie? Și în aceste condiții ar mai rămâne numărul greu de imaginat de 10¹¹ aștri pe care viața ar fi posibilă.

Dacă ne oprim la această ultimă cifră și admitem că numai pe o singură planetă dintr-o mie af fi o formă de viață, ipoteza existenței vieții încă rămâne valabilă pentru vreo sută de milioane de planete. Este de reținut faptul că acest calcul se bazează doar pe posibilitățile actuale ale telescoapelor de care dispunem, dar care sunt supuse unei continue perfecționări.

Dacă dăm crezare ipotezelor biochimistului dr. S. Miller, pe unele planete viața și condițiile de viață s-au dezvoltat mai repede decât pe Pământ. Consecvenți cu aceste ipoteze putem ajungem la concluzia că civi-lizații superioare celei pământene s-ar fi putut dezvolta pe 100.000 de planete. Profesorul D. Willy Ley, cunoscut autor al unor lucrări științifice, prieten, al lui Wernher von Braun, îmi spunea într-o zi, la New-York: „Se apreciază că doar Calea noastră Lactee cuprinde 30 de miliarde de stele, iar astronomii admit în prezent că printre ele s-ar afla cel puțin 18 miliarde de sisteme planetare.

Să facem acum următoarea speculație: să reducem la minimum cifrele în fața cărora suntem puși și să presupunem că numai într-un singur caz dintr-o sută aceste planete gravitează în jurul unui Soare propriu; viața ar rămâne posibilă totuși pe 180 de milioane de planete. Mai de parte, să presupunem că doar pe una dintr-o sută din aceste planete există viață; și în acest caz tot mai rămân 1,8 milioane de planete populate. În fine, mergând pe firul raționamentului, să presupunem că numai pe o singură planetă dintr-o sută pot exista ființe cu gradul de inteligență al lui homo sapiens. Chiar în aceste ultime condiții ar mai rămâne, numai în cadr Căii noastre Lactee, o armată de 18.000 de planete locuite”.