Ipoteza extraterestra
Aa
DOVEZILE MELE
TEORIA MEA
ÎN TIMPURI PREISTORICE ȘI PROTOISTORICE, PĂMÂNTUL A FOST VIZITAT DE MAI MULTE ORI DE FIINȚE NECUNOSCUTE, VENITE DIN COSMOS. INTELIGENȚA UMANĂ ESTE RODUL UNEI MUTAȚII PROVOCATE ȘI ORIENTATE ÎN MOD DELIBERAT DE ACESTE FIINȚE NECUNOSCUTE. EXTRATEREȘTRII I-AU „ÎNNOBILAT” PE HOMINIZI „DUPĂ IMAGINEA LOR”. DE ACEEA NE ASEMÂNÂM CU EI, ÎN TIMP CE EI NU SEAMÂNÂ CU NOI. POPASUL PE PÂMÂNT AL UNOR STRĂINI ORIGINARI DIN COSMOS A FOST CONSEMNAT ÎN RELIGII, MITURI ȘI LEGENDE POPULARE, UNDE GĂSIM URMELE ȘI SEMNELE TRECERII LOR.
PER ASPERA AD ASTRA
Pe la începutul anilor șaptezeci, într-un orășel din Missouri, s-a petrecut un eveniment despre care presa n-a scos niciun cuvințel, deși ar fi meritat să fie amintit cu litere mari pe prima pagină a ziarelor.
Foarte agitat și cu sufletul la gură, un puști de zece ani sosește intr-o dimineață la școală și povestește că o pisică cu două cozi a traversat strada chiar pe lângă picioarele lui. Colegii râd de el și nu-l cred. Puștiul se încăpățânează și jură pe toți sfinții că e adevărat, iar ceilalți sunt obligați să-l considere țicnit.
Tărăboiul provocat de acest incident continuă până la intrarea profesorului în clasă. Acesta întreabă care este cauza dezordinei. După ce află motivul, profesorul îl cheamă pe copil la catedră și îi cere să recunoască în fața întregii clase că a mințit. Dar copilul refuză cu încăpățânare și susține din nou, cu tărie, că a văzut o pisică cu două cozi. Elevii izbucnesc în râs, iar profesorul îl așază pe mincinos în genunchi și îi trage o bătaie zdravănă la spate.
Din ziua aceea băiatul e considerat un mincinos și devine calul de bătaie al întregii clase. Băiatul nu mai este atent la lecții, nu-și mai face temele acasă și devine un elev slab. La sfârșitul orelor fuge pe străzi, pe câmp, spre pădure, la râu, în căutarea pisicii sale, a dovezii vii că există realmente și că el nu mințise.
Totul a mers astfel vreme de câteva săptămâni, până în ziua când băiatul nu s-a mai întors seara acasă. Părinții, care îl certaseră pentru încăpățânarea lui, au anunțat șeriful și acesta i-a prevenit pe vecini. Oamenii au luat cu ei torțe și au plecat în căutarea dispărutului. L-au găsit spânzurat de creanga unei sălcii. Mulți colegi și cunoscuți l-au condus pe copil pe ultimul său drum. Și toată lumea a fost cuprinsă de remușcâri zărind în cimitir o pisică
8
cu două cozi zbenguindu-se printre morminte.
Este foarte greu să aduci dovezi când ai văzut o pisică dar nu ai putut să o prinzi de coadă.
înainte de a oferi dovezile – adică de a fi prins pisica de coadă – specialiștii în științe naturale încep prin a formula ipoteze, premise nedemonstrate. După aceea recurg la experimentare, până în clipa când încercările lor ajung la rezultatul căutat, cel care va putea fi reprodus apoi în mod identic. Dar specialiștii își abandonează ipoteza dacă rezultatele experienței se depărtează în mod considerabil de la ce s-au așteptat ei.
Dovada juridică – căci despre asta e vorba când se vorbește de dovadă – trebuie să răspundă la alte criterii. Contrar dovezilor aduse în domeniul științelor naturale, acest element de convingere diferă de la țară la țară. Ca regulă generală, fiecare parte trebuie totuși să-și prezinte dovezile din care își deduce drepturile și pretențiile.
în prezența Curții, una din părți formulează pretenții împotriva cărora cealaltă parte poate să facă opoziție. Asta se numește judecată dreaptă. Reclamantul trebuie să-și sprijine pretențiile pe fapte; tot cu fapte trebuie să-și susțină apărarea și pârâtul. Nenorocirea este că faptele nu sunt totdeauna recunoscute ca atare.
Consider important comentariul următor, bazat pe textele de jurisprudențâ internațională:
Dovada aparentă poate servi la demonstrarea unei cauzalități. Astfel dovada aparenta nu permite numai să se tragă concluzii dintr-un efect produs, ci și, reciproc, să se deducă dintr-un anumit efect evenimentul care l-a provocat.
în jurisprudențâ, obiectul vizibil, documentul, va fi creditat ca valabil de către experți cu același titlu ca și faptele coroborate care se sprijină pe identitate și integritate cât și pe evidența obiectului vizibil, pe autenticitatea și conținutul documentelor și competența experților.
Luând informații de la Doamna Justiție în persoană – cu ochii
9
legați în mod simbolic – am aflat că este la fel de apreciată și dovada indirectă, bazată pe indicii’ Indiciile (din latinul indicium, semn aparent) sunt niște fapte stabilite din care se poate deduce, prin raționamentul direct, existența altor fapte ce nu sunt imediat controlabile. Este necesar totuși ca indiciile să poată duce la o convingere pozitiyă, în cazul în care demonstrația trebuie să se sprijine pe ele.
Mi-aș permite să le atrag atenția onorabililor mei critici că acordurile dintre părțile adverse sunt ilicite, dacă urmăresc impunerea modului în care trebuie să fie apreciată o dovadă, sau dacă duc la împiedicarea liberei prezentări a dovezilor.
Pe lângă fenomene constatate și documente voi cita, în rândul dovezilor mele care țin de indicii, și mărturii ale experților. Experții trag concluzii bazate pe experiență, pe propriile lor cercetări. Din nefericire, auzim mereu că experții s-au înșelat, așa cum s-ar putea întâmpla și cu propriii mei experți – dar nici cei din tabăra adversă nu sunt scutiți de omeneasca eroare.
Criticii mei – partea adversă – se consideră păzitorii Sfântului Graal al Adevărului Suprem. Ne putem întreba dacă nu cumva sunt doar niște simpli soli ai pretinselor adevăruri primite de la strămoșii lor. Adevăruri, certitudini, conștiințe și fapte obiective nu există decât la un moment dat. Timpul le doboară. Timpul le trimite adesea în rândul erorilor. Timpul își petrece vremea cu aducerea adevărurilor de ieri la nivelul unor amuzante rătăciri ale savanților. Timpul trece și ne constrânge în fiecare zi să ne luăm adio de la „faptele” considerate în mod indiscutabil până mai ieri ca un nec plus ultra al adevărului.
Un tribunal riguros obiectiv, dotat cu inimă și rațiune, care ar
10
trebui să hotărască azi între adevăr și eroare, care ar trebui să aprecieze puterea de convingere a indiciilor ce sprijină teoria mea, acest tribunal ar trebui să dispună de știința și de cunoștințele viitorului. Orice verdict formulat în prezent este orb – orb față de viitor.
Crainicii științei s-au înșelat mereu și adesea s-au dovedit total orbi. N-aș putea deci să le recunosc calitatea unui tribunal riguros, capabil să pronunțe un verdict fără drept de apel.
Auncându-mi privirile spre trecut, chiar spre trecutul foarte recent, pot furniza dovada absolută a unor erori grosolane. Lucrul cel mai dificil nu este să înșiri nenumăratele exemple de orbire observate la pontifii științei, ci să faci o triere pentru a limita această enciclopedie a erorilor, care altfel ar căpăta dimensiunile Vechiului Testament.
Iată, așadar, doar câteva cotituri din istoria gândirii:
L-aș cita pe Nicolaus Copemic (1473 – 1543), care, plasând soarele în centrul planului de rotație al planetelor, a spulberat imaginea pe care și-o făceau oamenii despre univers.
L-aș indica pe Johannes Kepler (1571 – 1630), care a demonstrat adevărul acestei concepții heliocentrice.
L-aș evoca pe Giordano Bruno (1548 -1600), care a fost destul de nerușinat pentru a afirma existența mai multor lumi.
Aș face apel la Galileo Galilei (1564 -1642), care a expulzat definitiv Pământul din centrul cosmosului.
La care partea adversă va răspunde că acești mari oameni au fost persecutați de Biserică din motive de ordin religios. Numai că istoricii știu de multă vreme că savanții contemporani au respins, în marea lor majoritate, aceste idei revoluționare.
Fie!… A trecut multă vreme de când Inchiziția a dat chix, de când nu mai există ruguri, nici bule de excomunicare împotriva protagoniștilor ideilor noi și îndrăznețe. Dacă Biserica a apărat pe vremuri bastioanele dogmei, savanții pot astăzi să deschidă fără
11
teamă porțile progresului științei, să sfărâme cu ajutorul noilor ipoteze, al noilor teorii, blocul organizat împotriva ideilor revoluționare.
Numai că anumiți purtători de cuvânt ai științei fac obstrucție când apare o noutate susceptibilă să dărâme construcția pe care ei au ridicat-o din piese prefabricate.
Dar să ne întoarcem la recensământul erorilor științifice.
Doctrina conform căreia natura ar avea oroare de vid a rezistat foarte multă vreme, inclusiv o bună parte din secolul al XVII-lea. Se spunea atunci că natura nu putea tolera existența unor spații goale în aer, că astfel de spații nu existau deoarece, conform voinței divine, natura tinde din toate forțele ei să umple cu aer orice spațiu gol.
Cu totul altfel însă gândea Otto von Guericke (1602 – 1686), om politic și fizician originar din Hamburg, care devine primarul orașului Magdeburg.
El nu s-a speriat de tabuul religios al ororii de vid. Meșterind și experimentând, Guericke a reușit să pună la punct o pompă care i-a permis să facă vid. Cu ocazia reuniunii Reichstagului la Ratisbonna, în 1654, Guericke a demonstrat că în vid nu se poate auzi sunetul unui clopoțel și că lumina unei lumânări, ca a oricărei alte flăcări, se stinge imediat. Emisferele lui de la Magdeburg au rămas celebre. Punând în funcțiune pompa de vid, primarul a dat afară aerul din două emisfere scobite, perfect lipite una de alta. Opt cai puternici nu au reușit să desprindă cele două emisfere. După aceea, de parcă ar fi fost foarte normal, Guericke a deschis o valvă prin care aerul a pătruns șuierând în cele două emisfere permițându-le astfel să se desprindă una de alta.
12
Rezultatul: lumea întreagă știa de la savanți că nu putea să existe vid, și iată că Guericke demonstra sub ochii tuturor existența unor spații goale de aer și faptul că aerul însuși exercita o presiune colosală. S-a recurs atunci la vechea strâmbă, totdeauna la îndemână, decretându-se că reușita lui nu era decât efectul unei întâmplări.
Dar Guericke nu s-a dat bătut. Sigur pe vidul lui’ el a respins opinia savanților conform căreia lumina nu se poate propaga în vid și a demonstrat că sunetul nu se propagă.
Abia când nu s-a mai putut nega faptul decisiv al acestei descoperiri, abia atunci întârziații s-au așezat cu aroganță în fruntea profeților acestei revoluții în fizică. În universități s-au putut auzi expuneri savante despre noua descoperire, dar niciun conferențiar nu a menționat copyright-ul lui Guericke – un frumos exemplu de fairplay!
La 26 decembrie 1861, cu ocazia unei ședințe a Societății de Fizică din Frankfurt, Johann Philipp Reis (1834 – 1874), un negustor care după aceea a devenit profesor, a prezentat primul telefon. Reis a recidivat în 1864, în prezența participanților la congresul fizicienilor de la Giessen. Cu toate că transmisia unui text cuprinzând câteva fraze lăsa încă de dorit, Reis aducea dovada palpabilă a posibilităților ulterioare ale invenției sale. Numai că pur și simplu a fost ignorat. Inventatorul nu a găsit niciun ecou în rândul savanților.
