Ochii Sfinxului

Die Augen der Sphinx

Cele mai noi dovezi ale prezenței extraterestre în Vechiul Egipt

Cimitire de animale și morminte goale ' „O, Egipt! Egipt! Din știința ta nu vor rămâne decât legende, care vor părea incredibile generațiilor de mai târziu.”

Lucius Apuleius.

Ml I lelcome to Egypt!„ Un tânăr cu mustață neagră și W înfățișare neglijentă îmi bloca drumul și îmi întinse mâna. L-am luat-o puțin surprins și m-am gândit că o fi acum formula la modă de salut adresată turiștilor. A început caracteristicul joc de întrebări: de unde vin și ce intenționez să vizitez în Egipt. M-am descotorosit amabil, deși nițel forțat, de insistențele tipului. Nu pentru mult timp. Nici n-am ieșit bine din clădirea aeroportului din Cairo, că m-a și acostat un altul cu acel: „Welcome to Egypt!” și mi-a apucat valizele. O nouă strângere de mână – cu sau fără voia mea.

În zilele următoare, acest tratament obositor s-a repetat de nenumărate ori. „Welcome to Egypt!” răsuna în fața Muzeului egiptean din Cairo, „Welcome to Egypt!”, exclama voios vânzătorul de papirus, „Welcome to Egypt!” se auzea din gura lustragiului de la colțul străzii, din cea a șoferului de taxi, a portarului de la hotel și a negustorului de suveniruri.

Cum fiecare voia să știe de unde veneam, iar eu mă săturasem să tot răspund la aceeași întrebare, i-am replicat cu o mină cât se poate de serioasă celui de al patruzeci și doilea curios, după ce ne-am strâns, bineînțeles, mâinile, în fața piramidei în trepte din Sakkara:

— Vin de pe Marte!

Neimpresionat câtuși de puțin de răspunsul meu, mi-a apucat pe loc ambele mâini și a repetat cu voce tare:

— Welcome to Egypt!

Până aici au ajuns egiptenii: nu-i mai miră nici măcar niște turiști aterizați de pe Marte.

În cincizeci și patru de ani de viață, am vizitat adesea țara de pe Nil. S-au schimbat aspectul străzilor, mijloacele de transport, aerul poluat cu gaze de eșapament sau noile complexuri hoteliere – ceea ce a rămas însă este negura misterului care planează asupra acestei țări, este fascinația care impune respect și pe care o iradiază Egiptul de mii de ani.

În 1954, când eram un adolescent de nouăsprezece ani, am coborât pentru prima dată sub nisipul deșertului Sakkara în gangurile subterane. Un prieten de studenție egiptean și doi paznici mergeau în fața mea. Fiecare din membrii echipei noastre de patru avea lumânări aprinse, căci atunci, deci cu treizeci și cinci de ani în urmă, nu exista lumină electrică în cavourile mucegăite și cu aer stătut, iar tunelele nu fuseseră încă deschise turiștilor, îmi amintesc, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, cum unul dintre paznici a luminat cu lumânarea sa un sarcofag masiv și înalt cât un stat de om. Flăcăruile pâlpâiau, de abia lăsând să se zărească blocul de granit.

— Ce e înăuntru? Am bâiguit.

— Tauri sfinți, tinere, tauri mumificați!

Câțiva pași mai încolo – iarăși o nișă adâncă în cavou, iarăși un sarcofag de taur. Dincolo, în cripta mucegăită, încă unul. Cât vedeai cu ochii în lumina flăcăruii – numai sarcofage gigantice. Un covor gros de praf ne înăbușea zgomotul pașilor asemenea catifelei. Alte coridoare, alte nișe, alte sarcofage. Intrasem într-o stare de neliniște: praful fin irita gâtul, nici un curent de aer nu împrospăta atmosfera sufocantă, stătută. Toate sicriele taurilor erau deschise, capacele grele din granit fuseseră date puțin deoparte de pe sarcofage. Am vrut să văd o mumie de taur și i-am rugat pe amândoi paznicii și pe prietenul meu să mă ajute. M-am cățărat pe ei până ce m-am putut întinde pe burtă pe marginea superioară a unui sarcofag și l-am luminat înăuntru cu lumânarea. Interiorul era curat lună… Și gol! Am încercat asta și la alte patru sarcofage, cu același rezultat. Unde se aflau mumiile taurilor? Fuseseră îndepărtate corpurile grele ale animalelor? Se aflau acum mumiile divine în muzee? Sau – și o bănuială nedefinită puse stăpânire pe mine – sarcofagele nu conținuseră de fapt niciodată tauri mumificați?

Acum, adică treizeci și cinci de ani mai târziu, stăteam iarăși în cavourile subterane. Se instalase între timp lumină electrică, grupurile de turiști sunt dirijate acum prin două ganguri care merg paralel. Se aud „ooo”-urile și „aaa”-urile mulțimii, se vede uimirea de pe chipuri, se percepe glasul savant al ghidului, care explică cum în fiecare sarcofag uriaș se găsea odinioară o mumie a taurului divin Apis.

Nu doresc să-l contrazic pe ghid, deși între timp știu mai bine: În uriașele sarcofage de granit n-a găsit nimeni niciodată vreo mumie de taur!

Fl început cu Auguste Mariette.

Paris, 1850. La Luvru lucrează Auguste Mariette, asistent științific în vârstă de douăzeci și opt de ani. Bărbatul mic și sprinten care știa să înjure ca un birjar își însușise în ultimii șapte ani o mulțime de cunoștințe despre Egipt. Vorbea curgător engleza, franceza și araba, știa să descifreze hieroglifele și muncea ca un posedat la traducerea de texte egiptene vechi. Francezilor le ajunsese la urechi că temuții lor concurenți pe tărâmul arheologiei, englezii, ar cumpăra în Egipt scrieri vechi. „La Grande Nation” n-a putut privi așa ceva stând cu mâinile în sân. Academia de Științe din Paris a decis să-l trimită în Egipt pe asistentul științific Auguste Mariette. Având în buzunare șase mii de franci, trebuia să le sufle de sub nas englezilor cele mai bune papirusuri.

În ziua de 2 octombrie 1850, Auguste Mariette a sosit la Cairo. Chiar a doua zi a vizitat patriarhia coptă, sperând să ajungă cu ajutorul mănăstirilor copte la papirusurile egiptene vechi. În timpul unei plimbări prin magazinele de antichități din Cairo, l-a frapat că fiecare proprietar de magazin vindea sfincși autentici, care proveneau toți din Sakkara. Asta l-a pus pe Mariette pe gânduri. Când patriarhia coptă i-a comunicat la 17 octombrie că avea nevoie de mai mult timp ca să ia o decizie în legătură cu dorința lui de a achiziționa papirusuri vechi, Mariette a pornit-o dezamăgit până în partea de sus a citadelei și s-a așezat pe o treaptă, pierdut în gânduri.

Sub el, Cairo se întindea învăluit în pâcla serii. „Asemenea catargelor unei flote scufundate”, scria Mariette, „se înălțau trei sute de minarete din această adâncă mare de ceață. Înspre vest se ridicau piramidele – scăldate în praful de aur al flăcărilor apusului de soare. Priveliștea era copleșitoare. A pus stăpânire pe mine și m-a atras cu o putere aproape dureroasă sub vraja ei… Visul vieții mele se împlinea. Acolo, practic la o aruncătură de băț de mine, zăcea o întreagă lume de morminte, stele*, inscripții, statui. Ce mai exista acolo? În ziua următoare, am închiriat doi-trei catâri pentru bagajele mele și unu-doi măgari pentru mine. Cumpărasem un cort și câteva lăzi cu cele strict necesare pentru o călătorie în deșert, și la 20 octombrie 1850 mi-am întins cortul la poalele marii piramide…”1

După șapte zile, agitatul Mariette se satură de forfota din jurul piramidelor. O luă cu mica sa caravană spre sud, la o distanță de o jumătate de zi de mers călare, și își întinse cortul în Sakkara, printre resturi de ziduri și coloane prăbușite. Simbolul Sakkarei de azi, piramida în trepte a faraonului Djoser (2630-2611 I. C.), zăcea pe atunci sub pământ încă nedescoperită. Nu era în felul de a fi al lui Auguste Mariette să stea degeaba, așa că începu să exploreze zona și dădu peste capul unui sfinx care ieșea din nisip, îl duse gândul imediat la magazinele de antichități și la sfincșii văzuți acolo, care proveneau tot din Sakkara. Câțiva metri mai departe se împiedică de o placă spartă de piatră pe care putu descifra cuvântul „Apis”. Atenția oaspetelui parizian, în vârstă de douăzeci și opt de ani, se trezi acum de-a binelea. Și alți vizitatori dinaintea lui Auguste Mariette văzuseră capul sfinxului și tablele scrise, dar pe niciunul nu-l frapase că ar fi existat vreo legătură între ele. Mariette își aminti de scriitorii antici Herodot, Diodor din Sicilia și Strabon, care relataseră cu toții despre un misterios cult Apis în Egiptul antic. În Cartea a XVII-a a operei sale Geografia, Strabon (63 I. C.-26 D. C.) scrie2: „Prin apropiere se află și orașul Memphis însuși, capitala egiptenilor. Căci de la Deltă până la Memphis sunt 3 schoine (16,65 km). Orașul are mai multe temple; unul dintre ele este închinat lui Apis, care este același cu Osiris; într-un staul de aici este îngrijit boul Apis, fiind socotit zeu, după cum am mai spus… Mai este și un templu al lui Serapis [Serapeum, templu închinat lui Serapis, Isis și Harpocrates – n. t], într-un loc foarte nisipos, încât vânturile îngrămădesc dune de nisip, sub care am văzut sfincșii acoperiți unii până la cap, alții până la brâu…”*

Era vorba aici despre sfincși acoperiți până la brâu, despre Memphis, taurul Apis și un templu al lui Serapis. Mariette se afla deci la locul potrivit! La Diodor din Sicilia, care a trăit în secolul I I. C. și este autorul unei Biblioteci istorice de patruzeci de volume, citise3: „La cele spuse mai rămâne de adăugat ceva ce-l privește pe taurul sacru pe care ei îl numesc Apis. Când acesta moare și este înmormântat cu pompă…”*

Înmormântat cu pompă? Până atunci nu găsise nimeni în Egipt morminte de tauri. Auguste Mariette își uită misiunea încredințată de colegii săi francezi, uită patriarhia coptă, uită copiile pe care urma să le facă de pe papirusuri. Îl cuprinse febra descoperirilor. Angaja pe loc treizeci de muncitori cu lopeți, le porunci să desființeze micile dealuri de nisip care se ridicau în deșert din câțiva în câțiva metri. Auguste Mariette scoase la iveală sfinx după sfinx, la fiecare șase metri o nouă figură; o întreagă alee de sfincși, cu 134 de statui în total, apăru astfel la lumina zilei. Bătrânul Strabon avusese dreptate!

Printre ruinele unui templu mic, Mariette găsi câteva plăci de piatră cu imagini și inscripții. Îl ilustrau pe faraonul Nectanebos Îl (360-342 I. C), care-i închina zeului Apis templul. Mariette era sigur acum: Pe aici pe undeva trebuie să zacă mormintele cu taurii Apis „înmormântați cu pompă” (Diodor).

Săptămânile care au urmat s-au derulat într-o căutare febrilă. Fiecare descoperire aducea o alta după sine. Mariette scormonea și dezgropa din nisip statui de șoimi, zei și pantere într-un soi de capelă a scos la iveală corpul unei taur Apis din piatră de var. Sculptura a declanșat reacții uimitoare la femeile din satele dimprejur. În timpul unei pauze de prânz, Mariette a prins cincisprezece fete și femei care se urcau pe rând pe taur. Ajunse pe spatele animalului, începeau să execute mișcări ritmice din burtă și coapse. Aceste exerciții de gimnastică ar fi un mijloc sigur contra nefertilității, a aflat, perplex, Mariette.

Tot căutând intrarea în mormintele taurilor, Mariette a adus la lumina zilei sute de figurine și amulete. La Cairo circula zvonul că arheologul francez cel nevricos face dispărute statuete de aur. Soldați ai guvernului egiptean apărură călare pe cămile și un mesager îi interzise lui Mariette să mai facă săpături.

Mariette blestemă, înjură., și négocie. Cei din Paris care-l însărcinaseră cu această misiune, bucuroși la culme de relatările și comorile pe care Mariette li le transmitea, i-au trimis alte treizeci de mii de franci și au intervenit diplomatic în favoarea lui pe lângă guvernul egiptean. La 30 iunie 1851, Mariette a căpătat permisiunea de a săpa mai departe. Plin de nerăbdare, a recurs chiar la folosirea dinamitei, ascultând cu atenție zgomotele emise de pământ în timpul exploziei.

Unde sunt mumiile de tauri?

La 12 noiembrie 1851, sub picioarele lui Mariette s-a desprins o piatră mai mare. A alunecat astfel încet ca pe un lift într-un cavou subteran. Când s-a depus la loc praful și i-au fost întinse niște torțe, Mariette a realizat că stătea în fața unei nișe cu un sarcofag gigantic. N-a avut nici cele mai mici îndoieli: Își atinsese țelul. Înăuntru trebuia să se afle un taur Apis sacru. Apropiindu-se și luminând nișa cu făclia, a văzut capacul uriașului sarcofag. Fusese tras deoparte. Sarcofagul era gol.

În săptămânile următoare, Mariette cercetă sistematic straniile morminte. Cavoul principal măsura vreo trei sute de metri în lungime, avea o înălțime de opt metri și o lățime de trei metri, în dreapta și în stânga sa se aflau niște încăperi largi. Fiecare conținea – perfect zidit la soclu – un sarcofag din granit. Au izbutit să deschidă și un al doilea cavou, tot așa de mare ca primul. Cele douăsprezece sarcofage dinăuntru erau la fel de supradimensionate ca și cele douăsprezece găsite în celălalt, lată dimensiunile unui sarcofag: lungimea = 3,79 m, lățimea = 2,30 m, înălțimea = 2,40 în (fără capac), grosimea peretelui sarcofagului = 42 cm. Mariette aprecie greutatea unui sarcofag la vreo șaptezeci de tone, la care se adăugau cele douăzeci-douăzeci și cinci de tone ale capacului. Absolut gigantic! Toate capacele fuseseră fie date parțial la o parte, fie efectiv împinse în jos de pe sarcofag. Nicăieri vreo urmă a mumiilor taurilor „înmormântați cu pompă”.

Mariette presupuse că i-o luaseră înainte niște jefuitori de morminte sau călugării de la mănăstirea apropiată Sf. Ieremia. Înveninat și furios, săpa neobosit mai departe. Fură deschise astfel noi cavouri. Conțineau sarcofagele de lemn din Dinastia XIX (1307-1196 I. C). Când o stâncă îi bloca posibilitatea de trecere, Mariette recurse la dinamită. Explozivul făcu o gaură în pământ și, în lumina torțelor, oamenii zăriră dedesubt un sarcofag masiv din lemn. Explozia spărsese capacul. Când fură îndepărtate așchiile de lemn și bârnele, Mariette recunoscu un om mumificat. Mariette scrie1: „O mască de aur îi acoperea chipul, o coloană mică din feldspat verde și jasp roșu îi atârna la gât de un lanț de aur. Pe un alt lanț erau două amulete de jasp, toate având gravate numele prințului Khaemwese, un fiu al lui Ramses Îl… Optsprezece statui cu cap de om, purtând inscripția Osiris-Apis, Marele Zeu, Stăpânul Veșniciei, erau împrăștiate de jur-împrejur.”