Istoria se însala

HISTORY IS WRONG – 2009

Noi dovezi cu privire la Ipoteza Paleoastronautică

O întrebare neobișnuită.

Am comis o scurtă anchetă nu a durat mai mult de câteva zile. Am început cu soția mea lumina ochilor mei și am continuat la birou. Tuturor le-am pus exact aceeași întrebare. Apoi mi-am sunat și rudele, după care, luându-mi inima în dinți, am abordat până și niște necunoscuți, în restaurant.

— Îmi cer iertare, dar pot să vă pun o întrebare? Credeți-mă, am fost cât se poate de politicos, deși unii dintre interlocutorii mei au ridicat din sprâncene uluiți, parcă întrebându-se: ce naiba mai vrea și ăsta?

Dar până la urmă am interogat cam o sută de inși un număr suficient.

— Ai auzit vreodată de manuscrisul Voynich?

— Voy-cum?

Din suta mea de „sondați”, unul singur auzise de manuscrisul Voynich, dar nici el nu știa mai nimic important. Manuscrisul Voynich? Parcă a scris ceva de el într-o revistă nemțească, parcă în P. M.a Voynich… Voynich? Cumva e un cod secret din Al Doilea Război Mondial? O organizație secretă? Voynich?

Și totuși în Internet găsești nenumărate pagini despre Manuscrisul Voynich, vezi de pildă http://www.voynich.nu, un site care conține de asemenea nenumărate linkuri către alte surse. S-au scris sute de tratate despre manuscrisul Voynich; le-au scris atât oameni de șiință cât și oameni obișnuiți, iar intre aceste cărți se numără și cea scrisă de britanicii Kennedy și Churchill: The Voynich Manuscript. Este una dintre cele mai bune cărți tratând acest subiect. Ea conține întreaga poveste a acestui document buimăcitor, înnebunitor, plus o grămadă de speculații și de tentative de a descifra textul.

Sincer să fiu, cred că s-a scris tot ce se putea scrie despre manuscrisul Voynich și nu are nici un rost să repet aici totul. Cu toate acestea, încă există câteva pete albe pe harta domeniului științific numit Voynich. Mă refer la referințe logice încrucișate pe care nu le-am întâlnit nicăieri în literatura dedicată manuscrisului Voynich. Modul nostru de gândire este caracterizat de logică și informație sau cel puțin așa ne place să credem. În realitate, suntem ca versetele dintr-o carte imensă, din care nu cunoaștem nici măcar primele 4000 de pagini. Pur și simplu trăim într-o singură pagină. Iar în ceea ce privește compoziția în ansamblu, nu cunoaștem vocabularul, de fapt nici măcar nu știm alfabetul. Rațiunea de azi nu recunoaște rațiunea din trecut. Spunând toate astea, fac apel la oamenii care și-au păstrat inteligența, chiar dacă fac parte din mediul academic. Cititorii mei nu trebuie să aibă soarta sutei de oameni interogați de mine mai înainte. Din acest motiv, vreau să vă spun câte ceva despre incredibilul manuscris Voynich.

Omul din spatele manuscrisului.

Pe 31 octombrie 1865, familia Wojnicz din orașul Telsiai din Lituania trăia bucuria nașterii unui fiu. Scriptele arată că a fost botezat cu numele de Michal, pe care însă l-a schimbat ulterior în Wilfryd. Tatăl lui deținea un post în aparatul guvernamental și a fost în măsură să-l trimită mai întâi la școală și apoi la universitate, la Moscova, unde a studiat chimia și s-a calificat ca farmacist. A devenit activ politic, implicându-se în mișcarea naționalistă poloneză, care lupta pentru eliberarea Poloniei de ruși. S-a alăturat unui grup de tineri revoluționari care încercau să-și salveze camarazii de la execuție. Această activitate a condus la arestarea lui în 1885 a fost ținut într-o celulă izolată din închisoarea de la Varșovia. În primăvara lui 1887, Wilfryd urma să fie mutat într-un lagăr din Siberia, dar a reușit cumva să evadeze și a ajuns un fugar. A ajuns – nimeni nu știe precis cum – la Londra, unde a apărut la vedere abia peste trei ani.

Locuind în cartierul Chiswick din Londra, Wilfryd a întâlnit un grup format din fanatici englezi și expatriați ruși, al cărui scop era răsturnarea puterii țariste. Grupul scotea o revistă revoluționară numită Rusia liberă, pe care Wilfrid Voynich (între timp își anglicizase și numele de familie) o vindea pe stradă. Cu ajutorul prietenei lui, Ethel Boole, a avansat în slujbă, ajungând să conducă o mică librărie. În 1902, în septembrie, cei doi s-au căsătorit, nu tocmai din dragoste, ci în parte și pentru respectarea conveniențelor, Wilfrid dorind și să capete cetățenia britanică, care se putea obține doar prin căsătoria cu un cetățean britanic.

Wilfryd Voynich a dus o viață palpitantă, cu multe suișuri și coborâșuri, în cursul căreia a fost într-o permanentă lipsă de bani. Domnul și doamna Voynich au început să introducă prin contrabandă în Rusia cărți initerzise. De aceea, Wilfrid a trăit permanent cu frica de a nu fi victima unui atentat politic. Așa se face că a călătorit sub diverse nume de împrumut – în funcție de țara în care se afla și de firma pe care o conducea. La Londra, Voynich a deschis un anticariat și a început să cumpere manuscrise și cărți tipărite vechi. Magazinul a devenit curând o adevărată comoară haotică de pergamente și materiale tipărite exotice care acopereau mai multe secole. Referindu-se la „cea mai misterioasă carte din lume”, Voynich susține că a găsit-o într-un castel vechi din sudul Europei. Manuscrisul multicolor stătea ascuns într-un cufăr vechi și nimeni nu știa de existența lui. Întreaga operă este scrisă pe pergament și ilustrată cu nenumărate desene colorate, ceea ce l-a făcut să bănuiască imediat că documentul a fost produs cândva în a doua jumătate a secolului al Xlll-lea.

De atunci, opusul indescifrabil a căpătat numele de „manuscrisul Voynich”.

Ce s-a întâmplat în continuare.

La ceva vreme după moartea lui Voynich (pe 19 martie 1931), s-a aflat că de fapt a mințit când a spus că a găsit manuscrisul „într-un vechi castel”. Wilfrid a lăsat un testament prin care manuscrisul revenea soției lui, Ethel, și secretarei lui, Anne Nill. După moartea lui Ethel, Anne Nill a devenit unicul proprietar al manuscrisului Voynich. Ea a mărturisit, într-o scrisoare publicată abia după moartea ei, că Wilfrid a găsit manuscrisul în 1912, într-un fost colegiu al iezuiților, numit Villa Mondragone. Vila cu pricina fusese un centru de pregătire al iezuiților și deținuse o impresionantă colecție de manuscrise vechi provenind din biblioteca de la Collegium Romanum. În 1870, temându-se că soldații lui Victor Emmanuel II vor jefui biblioteca pentru a face rost de bani, iezuiții au transferat colecția la Villa Mondragone din Frascati, la nord de Roma. Acolo a descoperit Voynich manuscrisul, cotrobăind printr-un cufăr vechi. Iezuiții aveau nevoie de bani pentru restaurarea clădirii lor dărăpănate. Frații i-au prezentat abilului negustor de cărți din Londra lăzi pline cu manuscrise îngălbenite. Voynich a cumpărat 30 de volume vechi, iar iezuiții, care s-au considerat din-totdeauna vicleni, nu și-au dat seama niciodată ce comoară se grăbeau să arunce în brațele primitoare ale lui Wilfrid Voynich.

Evident că unui anticar de talia lui Wilfrid Voynich, îngropat toată ziua în teancuri întregi de texte vechi, pergamentul ciudat, multicolor, găsit în cufărul greu, acoperit cu un lac înnegrit, i-a sărit imediat în ochi. Dar ceea ce l-a surprins cu adevărat a fost o scrisoare strecurată între copertă și prima filă. Scrisoarea, compusă în latină, fusese scrisă de un anume „Johannes Marcus Marci de Cronland” în Praga și era datată 19 august 1666. Era adresată prietenului său Athanasius Kircher, căruia îi spunea că îi trimite o operă pe care nimeni nu era în stare să o citească. Dacă exista cineva capabil să o citească – spunea scrisoarea – atunci acesta era Athanasius. Marci scria despre originea manuscrisului:

Dr. Raphael, profesor de limba boemă al lui Ferdinand III, regele de atunci al Boemiei, mi-a spus că numita carte i-ar fi aparținut împăratului Rudolf, care îi dăduse aducătorului cărții 600 de ducați. El credea că autorul cărții este Roger Bacon, englezul.

Aici povestea începe într-adevăr să se încurce.

Împăratul Rudolf II, încoronat în 1576, era un om melancolic, bântuit de îndoieli și deziluzii, care își punea mari speranțe în astrologi și magicieni, cărora chiar le făcea cadouri și donații bănești. Pe vremea aceea, Praga, capitala lui Rudolf, era un centru al societăților secrete, al alchimiștilor și al ocultiștilor. Praga era orașul Golemului, orașul în care Apocalipsa („tainica revelație” de după cele patru Evanghelii din Noul Testament) era un subiect frecvent în discuțiile cotidiene. Manuscrisul Voynich s-ar fi potrivit într-adevăr perioadei situate cu puțin înaintea izbucnirii Războiului de Treizeci de ani. De asemenea, manuscrisul ar fi fost pe placul curții lui Rudolf II. Din nefericire, Marci mai adăuga în scrisoarea către Athanasius că împăratul Rudolf susținea și el că manuscrisul ar fi opera lui Roger Bacon.