Cei sase de la Plevna

CAPITOLUL I

...Și ai început a învăța netulburarea care este semnul tuturor fericirilor!...

12 aprilie 1877. Războiul dintre Rusia și Turcia a început. În Constituția imperiului otoman, Sultanul considera România ca parte integrantă a acestuia, fapt care îndemnă guvernul român la înarmare și la semnarea convenției cu Rusia. În sfârșit venit-a ceasul ca Țara să dea cele câteva sute de ani de potop al umilinței pe stropul unei clipe și să pună lacăt greu, de nesfărâmat, înaltei Porți unde fâlfâiau năfra­mele negre ale mazilirii și fulgerau iataganele lacome de sângele voievozilor valahi și moldavi. Se va opri odată pentru totdeauna convoiul de robi și plean ce lua drumul Stambulului fie din trădarea boierilor, fie din spaima domnului cu tronul scos la mezat. Căci în aur se prefăcea sângele poporului acolo, în cămă­rile de basm ale Sultanului, și în sânge se schimba aurul țării împrăștiat pe drumul cel fără de întoar­cere al robiei...

Cu optsprezece ani în urmă, cele două țări surori, Moldova și Valahia, s-au prins într-o îmbrățișare fierbinte, gata și la viață și la moarte cu înfrățire. Domnul, cu barbișon à la Napoleon al III-lea, Alexandru Ioan Cuza, cerca prin greul domniei să ză­dărnicească uneltirile unora și frenetica tulburare a altora. Dar, într-o noapte de fevruar, un complot urzit cu necugetare l-a silit să abdice îndemnându-l să pornească pe greul drum al exilului, după ce a îmbrățișat santinela română și după ce, o clipă, și-a rotit privirea încețoșată peste țară. Apoi, urcându-se în rădvan, surugiii au dat bice cailor, perdeluța de la geam s-a tras, și Cuza nu a mai zărit decât depăr­tările străine și reci ca o apă înghețată. Peste neam s-a așezat domnia cea nouă a unui prinț prusac, cu voce metalică și accent străin. Sub domnia lui, România porni un război aprig, războiul de indepen­dență națională. În balanța justiției eterne se cântărea neatârnarea sau pieirea acestei națiuni. Și filele istoriei neobosite se întorc, se întorc, se întorc...

* * *

Nu de mult, în lumea bună a Bucureștiului, își fă­cuse apariția o figură ciudată. Un bărbat distins, bo­gat și fermecător. Iar farmecul și interesul creșteau cu atât mai mult, cu cât nu se știa nici de unde venea, nici cine era. Străinul era înalt, cu ochi negri, migdalați, cu pomeții puțin ieșiți în afară, cu nas vultu­resc, cu gură senzuală și îndrăzneață, cu o bărbuță neagră și aspră, smead la față și cu un vag surâs în colțul gurii, ce ar fi putut fi și ironic, și batjocoritor, și compătimitor. Vocea îi era catifelată și convingătoare. Puțini erau aceia care îi suportau privirile negre și nu se plecau în fața lucirilor sale. Se știa despre el că se numea Serafim și că, prin misiți, cumpărase casele bătrânei cămătărese Zulnia Mavrodin la preț destul de ridicat, vreo patrusprezece mii de galbeni pe acea vreme. Casele Zulniei Mavrodin se dărăpănaseră, stăpâna nemaivoind să inves­tească bani în repararea lor, fie din socoteală, fie din lehamitea bătrâneții. Serafim tocmi zugravi, ti­nichigii, tâmplari, fierari, grădinari, cărămidari, reușind să redea caselor strălucirea de odinioară. Se reparară porțile masive de fier și se nivelă drumul principal, pe unde intrau și ieșeau trăsurile, vara, și săniile, iarna. Fură puse felinare la intrarea din față, ce aveau să ardă toată noaptea. Grădina uriașă din spate părăginită, cu vrejuri uscate și pomi golași, se schimbă într-un parc de nerecunoscut, cu boschete și alei de trandafiri. Tot acolo, în fundul curții, unde un zid masiv din piatră închidea proprietatea, ascunzând-o vederii trecătorilor, se mai înălță și graj­dul pentru cai. Fu ridicat podul casei și lărgită piv­nița, căreia i se mai adăugară niște coridoare întor­tocheate, cu intrări și ieșiri mascate, pe care nu le cunoștea decât proprietarul casei. O cameră întreagă se sacrifică armelor de tot felul. Pe pereții îmbră­cați în tapet de mătase se așezară covoare de Șiraz, Smirna și Ferahan, iar peste divanele moi fură aș­ternute covoare de Bukara, Tebriz și Ispahan. Pe covoarele de pe pereți, prinse în cui cu colț, odih­neau arme cu forme ciudate: săbii fine de Damasc cu lamă subțire și arcuită, care vibra când o loveai cu degetul, pumnale în teci meșterite din argint și catifea roșie, buzdugane cu lănțug și ghimpi de oțel, pistoale cu sileaf, obrăzare, coifuri din țări îndepăr­tate și necunoscute, cămăși de zale, scuturi rotunde orientale, un soi de săbii în formă de șarpe, cu teaca din răchită neagră și mâner de abanos, și multe altele care dovedeau interesul stăpânului. Ușa camerei tur­cești, tăiată și rotunjită la colțuri, cu vitralii prin care se strecura lumina în diferite culori, dădea într-o sufragerie uriașă, cu tavan din lemn de tran­dafir și mobilă din mahon. La capătul ei se afla un coridor lung, care ducea la o scară interioară cu vreo cincisprezece trepte, iar sus era dormitorul. Ce­lelalte odăi, salonul, biroul, sala de jocuri, salonul de muzică și holul erau mobilate cu același gust bizar, înclinat înspre culorile sângelui, fie roșu aprins ca jarul focului din corturile țigănești, fie roșu vișiniu. În toată casa locuia numai domnul Serafim. De­parte de a fi încrezut și mohorât, ca toți oamenii cu avere mare, era foarte agreabil și prietenos. Poves­tea frumos întâmplări din viața lui, întâmplări ciu­date, care făceau să se strângă pielea ascultătorilor și ascultătoarelor. Povestea fără să uite nici cel mai mic detaliu despre călătoriile lui în țări îndepărtate, cu ființe neobișnuite și eresuri, cu vrăji și descântece de moarte, cu vieți ce-și părăseau trupurile pentru a pătrunde în altele, numai spre a le chinui și dis­truge. Invitații îl ascultau fascinați, cu gurile uscate de emoție, și cu spaimă firească atunci când Sera­fim își chema printr-un șuierat aparte șarpele îmblânzit de el, gros ca piciorul de bărbat. Acesta se târa încet, de undeva de la subsol, trecea printre musafirii îngroziți, fără a le da nicio atenție, încolăcindu-și stăpânul și sâsâind vesel. Privirile șarpelui și ale omului căutau privirile invitaților, încercând să le stăpânească și să le facă să se zbată ca pasărea care nu mai are nicio scăpare. În vreme ce mângâia șarpele cu solzi reci, Serafim vorbea despre vremea când șezuse în India, despre Egipt, despre Siria, des­pre maharajahul nebun din Lahore, despre Africa tropicală, despre niște mănăstiri din Himalaya, cu călugări fanatici care ucideau în virtutea unei credințe demente. Femeile îl ascultau ferme­cate tremurând genele. Bărbații, căzuți pe gânduri, își mângâiau ușor bărbuțele. Lui Serafim îi plăceau oamenii, fie civili, fie militari, fie politicieni sau oa­meni de afaceri, într-un cuvânt, orice ființă, indife­rent de sex, care „umblă în două picioare”, cum îi plăcea lui să spună. Mergea mult pe jos, îmbrăcat elegant, cu dunga de la pantaloni impecabilă, cu ja­cheta tăiată după ultimul jurnal, învârtind bastonul cu mâner de aur ca pe o morișcă. Uneori, figura lui avea ceva de copil cuprins de o mare tristețe, alte­ori, de om în care colcăie veninul înfrângerii, liniște adâncă sau veselie nebună, regrete sau căutări. Ni­meni nu putea ști ce se ascunde îndărătul acelei pri­viri când înfiorătoare și reci, când mângâietoare, când sălbatecă precum stepa fără de început și fără de sfârșit.

Un inel cu piatră mare, verde, completa frumuse­țea mâinii cu degete lungi și nervoase. Tinerii din lumea bună îi căutau prietenia, unii din curiozitatea de a pătrunde în viața atât de misterioasă a acestui personaj, alții atrași de originalitatea lui, iar alții, pur și simplu, din spirit de imitație. Aproape toate casele bune își deschiseseră ușile pentru a-l primi, mândrindu-se cu vizitele acestui bărbat plăcut, care mirosea a ambră, mosc și tabac. Însă nenumăratele invitații nu-l rețineau să colinde toate mahalalele bucureștene singur, dornic de a descoperi ceva sau de a cunoaște calea fiecărei ulițe, cu mersul ei ne­sigur și strâmb. Se oprea în fața vreunei case, pri­vind-o lung, depărtându-se și apropiindu-se, de parcă ar fi vrut să-i rețină imaginea în minte pentru veș­nicie... Se întorcea brusc pe călcâie, pierind repede, ca și cum l-ar fi gonit cineva.

Ades, după plecarea musafirilor, rămânea singur în odaia orientală. Chipul lui lua acel aspect de co­pil cuprins deodată de o mare tristețe. Feciorul aș­tepta nemișcat ordinele stăpânului. „Stinge lumi­nile”, șoptea Serafim. Feciorul îndeplinea treaba, apoi, la un semn, se făcea nevăzut. Rămas singur, ciudatul personaj deschidea ușa coridorului, pe unde se strecura trupul gros al șarpelui. Serafim îl privea cu dragoste. Ridica încet capacul unei chesele de argint, așeza pe o tăviță un fel de praf alb căruia îi dădea foc. Fumul se înălța încet și amândoi, om și șarpe, aspirau cu nesaț. Pupilele se dilatau, pâlpâirea slabă a unicei lumânări lăsate aprinsă luminându-le chipul. Ochii erau ficși, sticloși, iar buzele tremurau ușor. Rămânea o vreme într-un soi de visare bui­macă, după care înălța brațele desenând în aer dife­rite semne, rostind mereu aceleași cuvinte neînțe­lese. Se droga, spre a-și părăsi ființa fizică, atunci când simțea nevoia. Mintea toropită de fumul alb se reîntorcea în țările șarpelui de alături.

Femeile îl visau înfiorate, zbătându-se și apărându-se, de parcă erau chemate de o voce venită din măruntaiele pământului. Se strâmbau, bolboroseau în somn, se trezeau cu mintea tulburată, lac de su­doare, incapabile să-și mai amintească ceva. Știau doar că Serafim le apăruse în vis cu șarpele acela îngrozitor lângă el. Bărbații făceau haz, casele unor demnitari ai guvernului îl primeau cu plăcere, dar Serafim căuta altceva... Cu totul altceva...