Closca bunicutei
Aa
Cloșca bunicuței
Bunica are o cloșcă cu zece puișori. Mi-ar place să mă joc cu acești puișori, dar cloșca nu-mi permite. Când mă apropii își umflă penele, cârâie supărată și sunt convinsă că dacă aș încerca să-i „fur” vreun odor – ar sări asupra mea. Doar bunica are voie să-i ia odraslele, să și le pună-n poală, să le mângâie cu mâna. Cloșca mârâie încet „clonc-clonc”, adică… „fii atentă”, dar nu se supără. Cloșca bunicuței e o mamă foarte grijulie. Ziua-ntreagă aleargă, scormonește, caută ceva gustos pentru odorașele sale.
În fiecare dimineață bunica le dă păsat muiat în lapte și cozi de ceapă tăiate mărunt.
― Pentru ca să crească sănătoși, zice ea.
Nici o pasăre din curte nu îndrăznește să stea pe aproape când puișorii mănâncă. Toate știu că mama-cloșcă e în stare să scoată ochii oricui doar pentru un fir de păsat. Bunica povestește că o cloșcă mai grijulie, mai gospodină nu a avut vreodată.
Când vine seara cloșca se apropie de cuptoraș, acolo unde de obicei bunica pregătește cina. O apucă cu clonțul de fustă și bunicuța știe – e vremea să deschidă ușa de la poiețică. Puișorii vor la culcare.
― Acuși, acuși, zice bunicuța. Vin imediat! Să-mi răstorn mămăliguța!
Cloșca așteaptă cuminte.
― Cloncăi, cloncăi, o dezmiardă bunicuța, apoi strigă: la poiată! La poiată! Fugulița la poiată! Hai la mama! Hai la mama! La poiată!
Cloșca cu cei zece puișori merge cuminte în urma bunicii. Și acest lucru se repetă seară de seară.
Într-o după-amiază, eu și bunica am plecat la niște rude din sat. Aveam să ne întoarcem târziu.
― Ioane! l-a strigat bunica pe bunicul. Să nu uiți să deschizi ușa la poiețică! Ca să poată intra cloșca! Ai înțeles, Ioane?!
― Am înțeles… mormăi bunicul somnoros, căci mai toată ziua dormea. Cum să uit? De ce să uit? Plecați… Nu se întâmplă nimic cu deșteapta voastră de cloșcă…
Când ne-am întors, pe la miezul nopții – cloșca nicăieri. Bunicul adormise înaintea găinilor. Sărmana bunică. Nu o mai văzusem atât de necăjită.
Ore-n șir am căutat cloșca. Prin ogradă, pe drum, pe sub garduri, peste tot. Degeaba.
― Din pricina ghiujului de moșneag mi s-a prăpădit bunătate de cloșcă, se tot văita bunica. Că amarnic e somnoros. Toată viața atât a știut – să stea tolănit. Eh… Dacă nu o găsesc îl fac pe el cloșcă. Doamne, Doamne… Cloșca mamei, gospodina mamei… O vor mânca dihorii în noaptea asta…
Într-un târziu ne-am lăsat păgubașe. Ne-am dus la culcare. Am intrat în cămăruță, ne-am dezbrăcat, ne-am făcut semnul crucii și eram gata să ne urcăm în pat. Deodată am auzit niște sunete ciudate.
― Ce se întâmplă? am întrebat eu speriată.
Bunica a ridicat un pic cuvertura. Am zărit căpșorul cloștii.
― Clonc-clonc! ne-a salutat ea bucuroasă.
― Vai de mine! a plesnit bunica din palme. Ca să vezi unde s-a ascuns! Nu m-a găsit lângă cuptoraș, nu a găsit ușița deschisă și ce i-o fi dat în gând? Ia să-și ducă ea puișorii la mine în cămară. Gospodina mamei, pasăre deșteaptă! Oare cum or fi urcat scările ăștia mici? Zău, nu pricep…
Încă mult timp bunica a mângâiat cloșca apoi s-a culcat alături de mine și a adormit.
Dimineața, pe la revărsatul zorilor, cloșca și cei zece puișori stăteau cuminți lângă ușă.
― Clonc, clonc, clonc, clonc, nu faceți zarvă! își povățuia ea odraslele. Nu mai e mult… Se trezește bunicuța… Încă un pic. Mai lăsați-o să doarmă…