Comoara Craisorului

Zăpada spulberată de Crivăț se învârtejea cu fluierături ascuțite printre trunchiurile arborilor. Era o vreme, să nu scoți câinele afară, în acea zi de 16 decembrie 1784. De două zile se despărțiseră de Crăișor, de Horea, la Albac, făcând parte din ultima ceată de răsculați cam de 100 de oameni, care-l însoțiseră până acolo. De două zile se despărțiseră de Crăișor și tot de atâtea rătăceau, pe poteci ascunse, căutând să-și piardă urma prin cele pustietăți ale codrilor. Pășeau în șir indian, unul după altul, tăcuți, iar urmele le erau șterse de zăpada spulberată. „Căpitanii, căprarii și toți aceia carese cred urmăriți de către domni, să vă ascundeți pe unde puteți, până la primăvară, când ne vom scula iară, mai dârzi, mai hotărâți! Păziți-vă capetele că-mi trebuiesc! Sfătuiți-i pe toți să-și păzească capetele!” parcă le mai răsuna în auz vocea hotărâtă a lui Horea. Și el, împreună cu Cloșca, urmau să se ascundă de furia domnilor, care împân-ziseră toate drumurile cu haiduci domnești, cu gornici și cu cătane împărătești. Erau vânați pe capete toți cei presupuși a fi luat parte la răscoală, și mai cu tărie, căpitanii și căprarii Crăișorului. Țeapa, securea și paloșul călăului, ștreangul – nemaipunând la socoteală schingiuirile la care erau supuși înainte de a fi dați morții – era soarta ce-i aștepta pe cei prinși.

Erau sleiți. Pașii le șovăiau. Crivățul îi orbea, dar continuau să meargă, fără gând de oprire. În frunte pășea Luca Ștef din Visca. Îl urmau Serafim Dragoșa din Țebea, Pătru Trif din Hălmagiu, Iovuț Luncan din Blăjeni, – toți foști căpitani în oastea Crăișorului – un copil de vreo 14—15 ani, Pătruț Mărcuș din Bulzești și încă doi, necunoscuți, dar care fuseseră văzuți adesea în preajma lui Horea, și încă nu venise vremea ca să se știe cine și unde sunt. Nu-și dăduseră niciun răgaz de popas, zi și noapte, pășind neîntrerupt, unul după altul, ca niște umbre, în aceeași ordine. Primii cinci erau îmbrăcați aproape la fel. Opinci in picioare, legate cu niște curelușe înguste înfășurate de multe orideasupra gleznelor, cioareci, cămăși din cânepă aspră, încinse cu chimire late – în afara lui Pătruț, a copilului, care era încins doar cu o curelușă – vestă albastră cu mulți nasturi de alamă și tradiționala țundră moțească. De după chimirele late își scoteau capetele mânerele pistoalelor și prăselele jungherelor. La șoldul fiecăruia atârna câte o sabie,niciuna la fel, scoase de prin panopliile castelelor nobililor pe care le atacaseră. Doi erau înarmați chiar cu puști luate ca pradă de la cătanele împăratului, alții cu securi și sulițe. Cei doi din urmă contrastau atât prin felul cum erau îmbrăcați cât și prin muțenie. Nu scoseseră în aceste două zile, de când erau pe drum, o vorbă. Unul din aceștia purta înpicioare cizme scurte, ungurești, având carâmbul tare și burduf, cioareci albi de pănură, cu multe găietane negre, o dulamă tot de pănură, sură, încărcată deasemenea cu găietane – după moda ungurească – chimir lat, – de după care-și scoteau capetele aceleași arme ca și ale celorlalți, – capul fiindu-i acoperit cu o pălăriuță ungureascăla care se mai ținea o pană de păun. Al doilea se deosebea cu desăvârșire de restul cetei. Purta cizme înalte, peste genunchi, pantaloni strânși pe picior, de postav cenușiu, un dolman albastru închis, cu multe brandeburguri de mătase neagră, încins cu o curea lată, cu cataramă de alamă, de care-i atârna o sabie orientală, nu prea lungă, dar cu tăișul foarte ager, fără gardă, deasemenea desprinsă din vreopanoplie. Pe cap purta o pălărie cu borurile largi, cu pană de cocor, cam năpârlită, iar peste îmbrăcăminte, o pelerinălungă, neagră, cu gulerul de catifea, prinsă cu o gaică de alamă coclită la gât. Era ținuta obișnuită a micului nobil în Transilvania și Ungaria.

— Nu mai pot! se văietă de la un timp Pătruț, copilul.

— Mai rabdă câteva ceasuri, îl încurajă Serafim Dragoșa, ajungem în dreptu’ Mesteacănului, treci Crișu’ și te îndrepți spre casă. Ție tot n-au ce-ți face. Ia, un prunc, acolo. Cel mai mare rău pe care ți-l pot cășuna e să-ți croiască domnii câteva corbace.

— Ce să caut acasă? Mamă n-am, tuțu’ s-a prăpădit în lunca Murășului, lângă Deva. L-a străpuns un husar cu sulița. Ce să mai caut?

— Păi, nici cu noi nu te putem purta! Viața noastră are să fie tare grea! Cine știe unde ne vom putea ascunde. Da’ să vedem ce-or zice și ceilalți. Ar trebui să ne oprim undeva pentru popas, să mâncăm ceva. Am mâncat numai din mers. De două zile și două nopți ne-o ajunge! Trebuie să dăm de vreun adăpost!

Într-un târziu ajunseră într-un luminiș unde dădură peste o casă de pădurar ce se vedea a fi de mult părăsită, cu obloanele ferestrelor ce abia se mai țineau în câte o țâțână și cu ușa căzută pe jos. Se opriră.

— Eu socot c-ar fi bine să intrăm, propuse Luca Ștef. Să mâncăm ceva și să prindem vreun ceas-două de hodină.

— Să intrăm, fură de acord și ceilalți.

Deși îi primi un miros de vatră veche, de praf și mucegai, iar păienjenișul părea de nepătruns, șubredul adăpost li se păru o adevărată oază.

— Să facem foc, propuse Iovuț Luncan.

— Ai bolunzit? îl admonestă Luca Ștef. S-ar putea vedea, cum a și început să se întunece, și ne pomenim cu gornicii ori cu haiducii domnești că ne iau ca din oală!

— Am putea înțepeni obloanele și ușa, ca să nu se mai vadă nimic. Fumul tot n-au cum să-l mai vadă, a înnoptat, auziră pentru prima oară glasul „domnișorului”, cum îl numiră în gând pe cel cu pelerina de nobil.

— Hm! N-ar strica. Să încercăm. Suntem rebegiți de frig, spuse și Pătru Trif.

Se apucară cu toții de lucru și în scurt timp fură așezate obloanele, ușa, și fură astupate toate crăpăturile, ca să nu pătrundă în afară firicel de lumină. Amnarul scăpără, scoțând din umbră chipurile întunecate, o șuviță firavă de flacără își înălță ușor limba purpurie și lemnele uscate începură să trosnească vesel, cuprinse de vâlvătaie. Erau adunați cu toții în jurul vetrei, care nu mai fusese de mult folosită, și căutau să-și usuce hainele ude. Unii începură să-și desfacă și obielele jilave din picioare, căutând să le zbicească și să le încălzească la văpaia ce se încinsese. Abia după ce se mai uscară și se încălziră începură să caute prin traiste, scoțând merindea săracă. Mestecau tăcuți. Nu vor- bea unul. Numai ochii lui Luca Ștef nu se puteau desprinde de la cei doi necunoscuți, care mâncau la rândul lor, la fel de tăcuți.

— Am pornit pe aceeași cale și s-ar cădea să ne cunoaștem, rupse tăcerea, într-un târziu, Luca. Dumneata cine ești? i se adresă celui îmbrăcat în straie ungurești.

— Eu mi-s Ianoș Gall de la Gherla, dacă auzit dumneata. De la comitat Cluj. Eu căpitan la oaste Crăișor Horea. Spus la mine Crăișor ca se nu mai merge acolo che domnii prinde la mine și se ascundem la țara lui Zarand. Departe asta țara?

— Ehei! De ieri tot prin țara Zărandului hălăduim. Cum îți place?

— Ce se place?! Nu văzut nimica! Numa’ pom, numa’ copac, numa’ podurea! Nu sat, nu târg, nu nimica! Pustiu!

— Și cum ai fi vrut? Să ne atârnăm câte o darabană de gât și să trecem prin sate și târguri cu tămbălău, să ne înhațe domnii? Am ocolit satele și târgurile. Asta-i. Da’ nu știu cum să zic, se simți cam încurcat Luca, vei fi fiind căpitan de-al Crăișorului, da’ tot nu pricep! Altă nație, altă limbă…

— Corbaci n-are nație! Corbaci rupt tot așa bun piele de pe spate la român ca de pe spate la ungur, ori sas, ori secui, de pe spate la rob. Nici rob, ori iobag, cum se spus, – tot una – nu are nație. Nație nostru este rob. Nici slobozenie n-are nație. Orce om vrei slobozenie. Pentru asta ascultat noi cuvânt la Crăișor Horea, care spus: „să nu mai fie domni!” Domnii, ei altă nație. Da’, ei minte pe noi, pe rob; zice: ala ungur, ala român, ala sas, ala secui, ala dușman. Și noi n-are ce muncat, da’ de împărțit ceva?