IV. CONCILIILE REFORMATOARE, 1409-1449 Conducătorii conciliilor din secolul al XlV-lea au căutat să realizeze o reformă făcînd ca laicii să fie reprezentați de conducerea Bisericii. Conciliile, formate din reprezentanți ai credincioșilor din Biserica Romană, trebuiau să-i elimine pe conducătorii corupți din biserici. Conciliile nu au pus accentul pe Scriptură în măsura în care au făcut-o Hus și Wycliffe, și nici nu a…
Arată tot textul (36.657 de caractere)
IV. CONCILIILE REFORMATOARE, 1409-1449
Conducătorii conciliilor din secolul al XlV-lea au căutat să realizeze o
reformă făcînd ca laicii să fie reprezentați de conducerea Bisericii. Conciliile,
formate din reprezentanți ai credincioșilor din Biserica Romană, trebuiau să-i
elimine pe conducătorii corupți din biserici. Conciliile nu au pus accentul pe
Scriptură în măsura în care au făcut-o Hus și Wycliffe, și nici nu au căutat
reforma prin expresia religioasă subiectivă preferată de mistici.
Nevoia de reformă în Biserica Romană a devenit clară odată cu Marea
Schismă din 1378. în acel an, Urban al Vl-lea și Clement al VH-lea pretindeau
fiecare a fi urmașul legitim al lui Petru. Deoarece țările Europei trebuiau să
aleagă pe cine să urmeze, Europa s-a dezbinat atît din punct de vedere
ecleziastic cît și din punct de vedere politic. Ambii papi fuseseră aleși de
Colegiul Cardinalilor. Cine putea să decidă care din ei avea dreptate? Teologi
de seamă ai Universității din Paris au propus ca problema să fie judecată de
un conciliu al Bisericii Romano-Catolice. Ei au făcut apel la precedentul
conciliilor ecumenice din perioada 325-451. Un conciliu care să reprezinte
întreaga Biserică părea a fi cea mai bună soluție, deoarece nici un papă nu ar
fi abdicat sau acceptat hotărîrea judecătorilor.11
Nu era necesară nici o justificare pentru demiterea unui papă de către un
conciliu. Dante în Despre monarhie, scrisă în 1311, insistase că atît statul cît
și Biserica erau un braț al lui Dumnezeu. Ambele au fost date de Dumnezeu,
împăratul trebuia să asigure fericirea omului aici; papa trebuia să conducă
oamenii spre cer. Nici unul nu trebuia să caute supremație asupra celuilalt.
Cel mai important dintre toate raționamentele reformei conciliare a fost
elaborat în cartea Defensor pacis (1324) (Apărătorul păcii) de Marsilius din
Padova (cea 1275-1342) și Ioan de Jandun. în această lucrare, ei l-au susținut
pe Ludovic de Bavaria împotriva papei. Cartea a desființat ideea de ierarhie
absolută în Biserică precum și în stat. Marsilius credea că oamenii în stat și
creștinii în Biserică erau deținătorii suveranității și că prin corpurile
reprezentative ei îl puteau alege pe împărat și pe papă, dar că împăratul era
superior papei. într-un conciliu general, Biserica, fiind condusă numai după
Noul Testament, putea să proclame dogma și să numească pe slujitorii ei.
Conciliul bisericesc, și nu papa, era astfel cea mai înaltă autoritate în Biserică,
și acesta trebuia să acționeze pentru binele întregului trup al creștinilor.12 Dacă
vederile lui Marsilius ar fi fost victorioase, Biserica Romano-Catolică ar fi fost
transformată într-o monarhie constituțională condusă de un papă ales de un
conciliu, și papalitatea absolutistă a bisericii medievale ar fi dispărut. Dar
concepția lui nu a avut un triumf de durată, deși conciliile au avut realizări
bune în alte domenii.
Conciliul a fost convocat pentru a pune capăt schismei din conducerea
Bisericii Romane, pentru a reforma acea biserică din interiorul ei și pentru a
pune capăt ereziei. Conciliul putea de asemenea să pună în practică o teorie de
guvernare după ideile date de Marsilius.
A. Conciliul de la Pisa (1409)
Cînd Conciliul de la Pisa s-a întrunit în iulie și august 1409, Benedict al
XUI-lea deținea control absolut asupra Avignonului, iar Grigore al XII-lea
deținea scaunul papal la Roma. Conciliul, care a fost convocat de către
cardinali, a afirmat imediat autoritatea cardinalilor de a convoca un astfel de
conciliu și faptul că acest conciliu avea competența de a cere socoteală chiar și
papilor pentru Marea Schismă.13 Conciliul i-a destituit atît pe Benedict al
XUI-lea cît și pe Grigore al XU-lea, numindu-l ca adevărat papă pe unul care
și-a luat numele de Alexandru al V-lea.14 Dar ceilalți doi papi au refuzat să
recunoască hotărîrea conciliului. Acum erau trei papi, în loc de doi.
Alexandru al V-lea a fost urmat de Ioan al XXIII-lea cînd cel dintîi a murit în
1410.
B. Conciliu de la Constance (1414-1418)
Conciliul de la Constance a fost convocat de Sigismund, împăratul
Sfîntului Imperiu Roman și de Ioan al XXIII-lea. Acest conciliu a fost
convocat pe baza precedentului stabilit de Constantin cînd a convocat
Conciliul de la Niceea în anul 325. S-au adunat peste 350 de înalți slujitori ai
Bisericii. Pentru a împiedica încercarea lui Ioan de a avea control asupra
conciliului prin folosirea votului majorității, care le-ar fi permis partizanilor
lui italieni să domine hotărîrile conciliului, membrii conciliului au căzut de
acord să voteze ca grupuri naționale de clerici. Fiecărui grup național i s-a
repartizat un vot și era nevoie de un vot unanim din partea celor cinci națiuni
reprezentate pentru a obliga conciliul să acționeze. Conciliul și-a declarat
legalitatea și dreptul la autoritate supremă în Biserica Romană.
Acestui decret al conciliului, care înlocuia absolutismul papal cu controlul conciliar al Bisericii Romei, i s-a dat titlul de Sacrosanct (Preasfînt).
Grigore al XII-lea abdicase deja, și, după multe negocieri, au fost
destituiți atît Benedict al XUI-lea cît și Ioan al XXIII-lea în anul 1415. Martin
al V-lea a fost ales de către conciliu ca noul papă. Astfel conciliul a luat de la
Colegiul de Cardinali puterea de a alege un papă. Conciliul a tratat de
asemenea problema ereziei, condamnînd ideile lui Wycliffe și arzîndu-l pe rug
pe Hus, în ciuda unui salvconduct emis de împărat. A continuat apoi cu
discutarea problemei reformei, schismei și ereziei. Un decret al conciliului,
numit Frequens, a decis convocarea conciliilor generale în viitor la date
stabilite, ca o tehnică de menținere a ordinii în Biserica Romană. Primul urma
să aibă loc la cinci ani după închiderea Conciliului de la Constance; al doilea
după alți șapte ani iar apoi conciliile urmau să se întrunească odată în fiecare
deceniu pentru a trata problemele schismei, ereziei și reformei.16
C. Conciliile de Ia Basel și Ferrara (Florența) (1431-1449)
Agitația din Boemia după martirizarea lui Hus și nevoia de continuare a
reformei a făcut să fie necesar Conciliul de la Basel în 1431. El s-a prelungit
pînă în 1449, dar puterea mișcării reformatoare a fost egalată de o reînviere a
puterii papale. Eugeniu al IV-lea, papa din acel timp, a fost destituit de către
conciliu în 1439, doar la doi ani după ce se întrunise la Ferrara conciliul rival
convocat de el. Din cauza ciumei, conciliul rival a fost mutat la Florența în
anul 1439. Conciliul de la Florența a făcut o încercare nereușită de a reuni
Biserica Ortodoxă cu Biserica Romano-Catolică. Acest conciliu a decretat cele
șapte sacramente ce trebuiau acceptate de Biserica Romană. Acestea au fost
promulgate de Eugeniu al IV-lea într-o bulă papală în anul 1439. Conciliul de
la Basel s-a recunoscut înfrînt, autodizolvîndu-se în 1449.
Astfel s-a sfîrșit încercarea de a crea o monarhie constituțională în Biserica
Romană, papalitatea revenind la sistemul despotismului papal pe care-l urmase
atîtea secole. Pius al II-lea, într-o bulă papală intitulată Execrabilis, dată în
1460, condamna orice apeluri pentru concilii generale în viitor. Dar clerul
francez s-a unit cu conducătorul francez în proclamarea Sancțiunii Pragmatice
de la Bourges în 1438, care dădea bisericii franceze autonomie față de papă,
dar care la rîndul ei era pusă sub puterea statului.
Deși conciliile de reformă nu au reușit în încercarea de a forma o
monarhie constituțională în Biserica Romană, ele au salvat-o de la tulburarea
Marii Schisme. Lipsa de succes în asigurarea unei reforme eficace, a distrus
ultima șansă de reformă internă a Bisericii Romano-Catolice de către mistici,
reformatori sau concilii. Din acest moment, Reforma protestantă a devenit
inevitabilă.
ASFINȚITUL EPOCII MEDIEVALE
ȘI RĂSĂRITUL EPOCII MODERNE, 1305-1517
Papalitatea înfruntă opoziția externă
Opera misticilor, a reformatorilor, a conciliilor de reformă și a umaniștilor
a fost o încercare serioasă din diferite unghiuri de a produce o reformă internă
care să facă religia mai personală, Scriptura sursa autorității și Biserica
Romană mai democratică în organizarea ei. înfrîngerea acestor mișcări sau
absorbirea lor de către Biserica Romană a pus capăt tuturor încercărilor de
reformă internă. în același timp, forțele externe creau opoziție față de sistemul
papal. Aceste forțe erau spiritul umanist al Renașterii, naționalismul și o lume
în expansiune geografică, rezultat al explorărilor din Extremul Orient și din
emisfera vestică. Aceste forțe au întărit mișcarea care urma să izbucnească sub
forma Reformei protestante și care avea să pună capăt dominației papalității.
I. RENAȘTEREA
Renașterea, care a avut loc în țările mari ale Europei între anii 1350 și
1650, marchează tranziția de la lumea medievală la cea modernă. Numele,
care derivă din cuvintele latine pentru „naștere” și „înapoi”, exprimă ideea
unei renașteri a culturii. Numele a fost folosit pentru prima dată în anul 1854
ca termen descriptiv al acelei epoci. într-un sens mai restrîns, Renașterea a
fost asociată cu secolul al XlV-lea în Italia, în timpul căruia mințile oamenilor
au fost stimulate spre producții literare și artistice prin redescoperirea
comorilor trecutului clasic. Spiritul clasic este vizibil în operele unor artiști ca
Petrarca (1304-1374) și Boccacio (1313-1375). Acest umanism clasic din sudul
Alpilor urma să aibă drept corespondent umanismul religios al lui Reuchlin,
Colet, Erasm și alții din nordul Alpilor, la începutul secolului al XVI-lea.
Umaniștii din nord s-au întors la Biblia în original, în timp ce umaniștii din
sud puneau accentul pe studiul literaturii și al limbilor clasice ale Greciei și
Romei.
Intr-un sens mai larg, Renașterea poate fi definită ca acea epocă de
reorientare culturală în care oamenii au înlocuit abordarea religioasă
medievală corporativă a vieții cu o concepție seculară și individualistă.
Atenția
era îndreptată asupra străzilor Romei și Atenei, și nu asupra străzilor Noului
Ierusalim. Concepția teocentrică medievală despre lume, în care Dumnezeu era
măsura tuturor lucrurilor, a făcut loc unei concepții antropocentrice despre
viață, în care omul devenea măsura tuturor lucrurilor. Accentul era pus pe
gloria omului, și nu pe gloria lui Dumnezeu. Clasa de mijloc a societății care
locuia la orașe devenea mai importantă decît vechea societate agrară, rurală, a
epocii feudale. în acest context, trebuie amintit că, în mare, Renașterea a fost
limitată la o mică parte a clasei înalte a societății și că ideile și modul lor de
viață s-au scurs încet spre păturile de jos. Comerțul a devenit mai important
decît agricultura ca mod de cîștigare a existenței. A devenit obișnuită
abordarea umanistă, optimistă și experimentală a lucrurilor acestei vieți. Cu
toate că epoca mai păstra religia, aceasta era doar o simplă formalitate în
zilele sfinte ale Bisericii; și a existat tendința de a da uitării ceea ce cerea
Dumnezeu de la individ în viața de fiecare zi.
Cîteva lucruri au contribuit la nașterea acestei concepții despre viață.
Orașele italiene, unde a apărut prima dată mișcarea, s-au îmbogățit slujind ca
intermediare în comerțul bogat dintre Europa de Apus și Orientul Apropiat.
Bogăția asigura răgazul pentru studiu și le dădea negustorilor posibilitatea de
a acționa ca patroni ai cărturarilor și artiștilor. Noua clasă de mijloc; care
deținea bani mulți, era interesată în ceea ce ar fi făcut viața mai plăcută și mai
confortabilă. Guvernul centralizat asigura securitatea și ordinea. Apariția
tipăririi cu tipar mobil în 1456 în Germania a făcut posibilă răspîndirea rapidă
a informațiilor în cea de-a doua parte a Renașterii. Nominalismul, cu
preocuparea lui pentru individ și experiment ca și cale spre adevăr, a stimulat
tendințele ce urmau să înflorească în Renaștere.
A. Renașterea italiană
Renașterea a apărut pentru prima dată în Italia, în secolul al XVI-lea,
deoarece tradiția clasică era mai puternică acolo decît în alte părți. Italienii
erau înconjurați de rămășițele materiale ale măreției lor trecute, și spiritul
italian dădea importanță valorilor culturale mai înalte ale acestei vieți. Mai
mult, în Italia erau oameni bogați care puteau da ajutor financiar artiștilor,
pentru ca ei să fie liberi să creeze. Marele negustor Lorenzo de Medici și-a
aranjat savanți și artiști ca să-i creeze un mediu ambiant estetic. Papii epocii
Renașterii au devenit interesați în literatură și arte în așa măsură încît aceste
interese au ajuns să aibă prioritate față de funcțiile lor spirituale. Căderea
Constantinopolului în anul 1453 a făcut ca mulți învățați greci să aducă cu ei
în Italia mii de manuscrise grecești valoroase pentru a nu fi distruse de
mahomedani.
Oamenii de la începutul Renașterii din Italia erau interesați de cultura
clasică sau umanistă a Greciei și a Romei mai mult decît de teologie. Cînd
Manuel Chrysoloras (1350-1415) a venit la Veneția în 1393, ca ambasador
pentru a primi ajutor împotriva amenințării turcești a Constantinopolului, el a
rămas la Florența timp de trei ani, predînd limba greacă florentinilor
interesați. Petrarca, primul dintre umaniștii italieni, a căutat cu insistență să descopere manuscrise grecești și romane pe care să le studieze. Acești oameni
au descoperit o lume nouă studiind aceste manuscrise, o lume în care omenii
erau preocupați să se bucure de viață aici și acum. Bucuriile acestei vieți îi
atrăgeau pe acești cărturari italieni, și religia, care era legată de eternitate, a
trecut pe planul doi.
Cărturarii și artiștii Renașterii tindeau să fie individualiști în concepțiile
lor. Cellini, care ne-a lăsat o relatare interesantă a vieții sale într-o
autobiografie, era intens individualist în modul lui de a se bucura de viață și
dădea importanță în primul rînd propriilor sale dorințe. Această atitudine din
partea artiștilor și cărturarilor a dus la o secularizare a societății, în puternic
contrast cu preocuparea societății medievale pentru cele spirituale. Cîteva
aspecte ale acestei secularizări amorale sînt prezentate clar în cartea lui
Machiavelli, Prințul. Machiavelli (1469 1527) sfătuia pe conducătorul unui stat
să subordoneze interesului propriu standardele absolute de conduită. Dacă o
minciună sau o înșelătorie îi putea întări poziția și rangul, atunci el nu trebuia
să ezite să le folosească.
De asemenea, cercetătorul este impresionat de preocupările multilaterale
ale artiștilor renascentiști. Michelangelo a decorat tavanul Capelei Sixtine cu
picturi magnifice. El a devenit de asemenea competentul arhitect care a
supravegheat terminarea bisericii Sf. Petru din Roma, încoronînd clădirea cu
frumosul ei dom. De asemenea, el a conceput uniformele colorate pe care
garda elvețiană le mai folosește și astăzi. Leonardo da Vinci a pictat minunata
Cina cea de taină și pe Mona Lisa, și a desenat schițe de mitraliere și
submarine care se aseamănă în mod remarcabil cu cele din epoca noastră.
Oamenii Renașterii erau iubitori ai frumosului în natură și în om. De fapt,
ei au făcut un cult din frumusețe. Picturile epocii indică interesul crescut față
de studiul atent al anatomiei umane, așa încît tablourile să fie exacte. Această
dragoste pentru frumos poate fi văzută în prezentarea măiastră a țesăturilor
bogate în culori din tablourile desenate de Tițian, marele pictor de portrete din
Veneția. Aceste tablouri sînt în contrast cu portretele deformate și cu picturile
șterse realizate în epoca gotică.
Dogmele Bisericii erau acceptate și riturile de închinare erau practicate, dar
viața religioasă a omului era ruptă de viața lui zilnică. Acest spirit lumesc i-a
afectat pînă și pe papii epocii renascentiste. Existau puțini eretici sau atei în
țările latine, dar spiritualitatea a luat locul al doilea după religia formală.
O scurtă analiză a activităților principalilor papi renascentiști dintre 1447
și 1521 va arăta cum a capitulat papalitatea în fața spiritului secular și umanist
al epocii. Nicolae al V-lea (1439-1455) a fost un umanist care urcase pe scara
ierarhiei bisericești pînă a devenit papă. Interesul lui față de lumea clasică l-a
făcut să caute să repare clădirile, podurile, apeductele și marile biserici din
Roma. Interesul lui pentru trecutul clasic s-a văzut clar în faptul că el și-a
donat propria lui bibliotecă pentru a forma nucleul bibliotecii Vaticanului,
care urma să devină un tezaur pentru viitorii cărturari. Secretarul lui a fost
Lorenzo Valla (1405-1457), care în 1440, după ce a părăsit slujba pe lîngă
papă, a scris un tratat în care susținea că Donația lui Constantin este o plastografie; pentru a face acest lucru a folosit critica literară și istorică.
Astfel, el a fost primul care a pus bazele criticii istorice. Faptul că Lorenzo
nu a avut neplăceri din cauza acestui act îndrăzneț a fost o dovadă a
indiferenței papalității față de religie.
Iuliu al II-lea (1441-1513) a petrecut mult timp încercînd să unească pe
cale politică statele papale din Italia. El era de asemenea un patron al
artiștilor. El 1-a angajat pe Michelangelo să decoreze tavanul Capelei Sixtine
pe care o construise Sixtus al IV-lea (1471-1484).
Leon al X-lea (1475-1521), care era papă în timpul cînd Luther a luat
poziție față de indulgențe, era membru al familiei Medici din Florența. El a
permis vînzarea de indulgențe pentru adunarea banilor în vederea construirii
catedralei Sf. Petru din Roma. Și el a fost un patron al artelor și literelor. Cu
asemenea papi nu este de mirare că Luther a fost scandalizat de formalismul și
de lipsa spiritualității adevărate atunci cînd a făcut faimoasa lui vizită la
Roma în 1510-1511.
B. Umaniștii creștini
Invățații renascentiști din nordul Alpilor aveau în comun cu frații lor de la
sud de Alpi dragostea pentru sursele din trecut, prețuirea ființelor umane ca
entități individuale cu dreptul de a-și dezvolta propriile lor personalități și
interesul pentru capacitatea minții umane de a interpreta datele pe care i le
aduceau simțurile. Totuși, ei nu erau atît de mult interesați în trecutul clasic,
cît în trecutul creștin. Ei studiau documentele biblice în limbile originale, tot
atît de mult sau și mai mult decît studiau scrierile lui Platon sau Aristotel. Ei
puneau accentul pe moștenirea iudeo-creștină, și nu pe moștenirea elenică a
Europei apusene. Ei au fost în esență umaniști creștini care au aplicat tehnicile
și metodele umanismului la studiul Scripturii. Ei erau interesați mai mult de
om ca ființă umană cu un suflet, decît ca și creatură rațională. Umanismul lor
era etic și religios, în timp ce acela al fraților lor latini din sudul Alpilor era
estetic și secular.
1. Cu toate că cele ce au fost spuse despre umaniștii italieni sînt adevărate
cu privire la majoritatea umaniștilor, a existat un mic grup în Florența,
condus de Marsilio Ficino (1433-1499), care căzuse sub influența lui
Savonarola. Marsilio a tradus scrierile lui Platon în latină între anii 1463 și
1477. Acești umaniști doreau să integreze Biblia cu filozofia greacă, în special
cu cea a lui Platon. în efortul lui de a realiza acest scop, el a început să
studieze Biblia din punctul de vedere literar al umaniștilor. Ajutorul financiar
de la familia de Medici a făcut posibilă înființarea Academiei Platonice în
Florența, unde umaniștii creștini puteau să-și facă studiile. John Colet din
Anglia, Jacques Lefevre din Franța și Reuchlin din Germania au petrecut cu
toții un timp la academie.
2. Deși Lefevre (1455-1536) a folosit o interpretare literală și spirituală a
Bibliei cînd și-a scris lucrarea sa filologică despre Psalmi, el a accentuat
studiul textului Bibliei. în jurul anului 1512, el a publicat și un comentariu
asupra epistolelor lui Pavel în latină. Opera lui a ajutat la pregătirea drumului pentru apariția hughenoților, atunci cînd influența Reformei a ajuns în
Franța.
Jimenez Francisco de Cisneros, cunoscut mai bine sub numele de
cardinalul Xim&ies, arhiepiscop de Toledo, Spania, a devenit confesorul
Isabelei, și timp de cîțiva ani, marele inchizitor al Inchiziției spaniole. El a
fondat Universitatea din Alcala, pentru instruirea clericilor, și a tipărit un Nou
Testament în limba greacă în anul 1514. Pe lîngă aceasta, el a supravegheat
terminarea ediției poliglote a Bibliei, cunoscută sub numele de
„Complutensian” (tipărită la Complutum sau Alcala, în 1522, n.tr.).
4. John Colet (cea 1467-1519) a făcut parte dintr-un grup din Anglia
cunoscut sub numele de „reformatorii de la Oxford”. După vizita lui în Italia,
Colet a început să prezinte în conferințe sensul literal al epistolelor pauline.
Aceasta era o inovație, deoarece teologii dinainte fuseseră interesați mai mult
în alegorie decît în ceea ce încerca să comunice scriitorul Scripturii celor din
timpul său sau celor ce urmau după el. Opera reformatorilor de la Oxford a
fost un factor ce a contribuit la declanșarea Reformei în Anglia.
5. Reuchlin și Erasm au fost însă cei mai influenți dintre umaniști,
deoarece influența operei lor a fost simțită în întreaga Europă. John Reuchlin
(1455-1522) studiase cu Pico în Italia și își dezvoltase gustul pentru limba,
literatura și teologia ebraică. Roadă studiului său științific asupra Vechiului
Testament a fost o gramatică ebraică combinată cu un dicționar pe care el le-a
numit Despre elementele de bază ale ebraicii. Această lucrare, pe care el a
terminat-o în 1506, i-a ajutat pe mulți să se familiarizeze cu limba Vechiului
Testament, așa îneît au reușit să studieze această carte în limba originală.
Prezintă interes faptul că Reuchlin a dat sfaturi pentru educația lui
Melanchthon, mîna dreaptă a lui Luther și primul teolog al Reformei.
Desiderius Erasmus (Erasm de Rotterdam, n.tr.) (cea 1466-1536), a fost și
mai influent decît Reuchlin. El primise o parte din educație în școala „Frăției
vieții în comun”, în Deventer, iar mai tîrziu a studiat la multe din
universitățile din Europa și Anglia. El a devenit un cărturar universal cunoscut
în cercurile culturale din orice țară. Spiritul său savant 1-a înclinat mai degrabă
spre reformă decît spre revoluție, și opoziția sa față de abuzurile Bisericii
Romano-Catolice a fost exprimată în cărțile sale Elogiul nebuniei (cea 1511) și
Convorbiri pe teme curente (1518).’ în aceste cărți, prin satiră înțeleaptă,
Erasm a căutat să scoată în relief racilele din viața ierarhiei preoțești și
monahale. Umaniștii au satirizat relele din Biserică, iar reformatorii le-au
denunțat. Aspectul pozitiv al operei sale a fost Noul Testament în greacă,
publicat în 1516 de Froben din Basel, care era nerăbdător să cîștige faima și
piața de desfacere care însoțeau tipărirea și publicarea primului Nou
Testament în greacă. învățatul spaniol Xim^nes tipărise un Nou Testament
grecesc în 1514, dar nu 1-a putut vinde fără aprobarea papei. Pentru a-1 putea
vinde înaintea lui, Froben 1-a îndemnat pe Erasm să lucreze la el. Erasm a
folosit patru manuscrise grecești, pe care le-a găsit la Basel, dar cînd a văzut
că ultimele rînduri din Apocalipsa lipseau în toate, a tradus înapoi din latină
cum credea el că ar fi fost în greacă. Influența cărții a fost uriașă, deoarece acum cărturarii se aflau pe o poziție din care puteau face comparații exacte
între Biserica Noului Testament și cea din timpul lor. Comparația a fost în
mod hotărît în defavoarea acesteia din urmă.
La început, Erasm a simpatizat cu Luther, dar mai tîrziu i s-a opus,
deoarece el nu dorea sciziunea de Biserica Romano-Catolică, pe care Luther
s-a văzut forțat să o facă. Lucrarea lui Erasm, Manual al soldatului creștin
(1503) constituie o abordare etică a creștinismului. El a pus accentul pe etică.
Mai mult, teologia lui se deosebea mult de cea susținută de Luther. în cartea
lui Liberul arbitru (1524), el pune accentul pe eliminarea abuzurilor, dar nu
atacă doctrina, și susține libertatea voinței umane despre care Luther
spunea că este total neputincioasă în ceea ce privește bunătatea și salvarea.
Atît în nordul cît și în sudul Europei, Renașterea a avut rezultate de”
durată. Studiul trecutului clasic păgîn a dus la o abordare seculară a vieții, în
care religia era redusă la o afacere formală sau era ignorată pînă cînd omul
ajungea în ceasul morții. Idealul persoanei, de a fi o ființă umană
independentă cu dreptul de a se dezvolta așa cum o conduceau gusturile, a
luat prioritate asupra idealului medieval, potrivit căruia cineva putea fi salvat
luîndu-și locul umil în societatea ierarhică comună a Bisericii
Romano-Catolice. Avîntul dat de cărturarii și de poeții secolului al XlV-lea și
al XV-Iea în Europa pentru folosirea limbii naționale a fost de ajutor mai
tîrziu pentru aducerea Bibliei la oameni și pentru ținerea serviciilor din
Biserică în limba lor maternă. Reîntoarcerea la sursele culturii din trecut și
studiul lor științific a făcut posibilă o cunoaștere mult mai exactă a Bibliei decît pînă atunci. Pe tărîm politic, nota amorală din lucrarea lui Machiavelli,
Prințul, a dus la ignorarea principiilor morale în conducerea afacerilor externe
ale orașelor-state din Italia și a noilor state-națiuni din nordul Europei. Cel
care caută o imagine echilibrată a impactului Renașterii nu o poate numi nici
tragedie, nici pură binecuvîntare, ci va trebui să o considere un amestec de
binecuvîntare și de nenorocire pentru populația Europei.
7. Pe lîngă dezvoltarea interesului omtjlui pentru sine ca individ ce are o
minte și un spirit, Renașterea a dus la dezvoltarea unei mai largi cunoașteri a
universului fizic al omului. El a devenit interesat de mediul lui înconjurător
ca și de sine, iar studiile științifice și geografice au dus la o nouă lume a
științei și la o lărgire a cunoștințelor despre cît de mare este de fapt lumea
omului. începutul explorărilor geografice a fost din nou opera latinilor.
Prințul Henric al Portugaliei (1394-1460) a trimis exploratori din țara lui pînă
cînd Vasco da Gama a descoperit drumul spre India înconjurînd extremitatea
sudică a Africii. Columb (1445-1506) a făcut cunoscută lumii emisfera vestică,
și activitatea lui a fost rapid completată de cea a exploratorilor francezi și
englezi, toți fiind în căutarea unei rute mai scurte spre bogățiile Orientului îndepărtat. Copernic și Galileo de asemenea i-au făcut pe oameni conștienți de imensitatea universului din jurul lor, iar inventarea telescopului și folosirea
lui tot mai eficientă le-a susținut teoriile anterioare.
II. APARIȚIA STATELOR-NAȚIUNI ȘI A BURGHEZIEI
Lumea clasică fusese dominată de idealul orașului-stat, care era cea mai
mare unitate politică în care se puteau organiza oamenii. Pînă și Imperiul
Roman a fost doar o extindere a orașului-stat Roma. Orice om care devenea
cetățean, devenea cetățean al Romei, indiferent unde locuia. Evul Mediu a
fost dominat de conceptul de unitate politică și spirituală și, în teorie, toți
oamenii trebuiau să fie uniți într-o nouă Romă Sfîntul Imperiu Roman.
Dar, în practică, feudalismul, cu toată descentralizarea lui, dădea siguranță și
ordine în perioadele de haos. înflorirea orașelor înainte de Renaștere a creat în
Italia puternice orașe-state. Dar viitorul în Europa era al statelor-națiuni ca
formă de organizare politică. Anglia, Franța și Spania erau pionieri în
dezvoltarea unor asemenea state-națiuni. în Anglia dezvoltarea a avut loc pe
fondul unei monarhii constituționale în care suveranitatea era împărțită între
monarh și parlament. Organele care reprezentau poporul în Franța și Spania
nu au devenit niciodată atît de puternice ca Parlamentul din Anglia, iar Franța
și Spania s-au dezvoltat ca state-națiuni centralizate, în care domnitorul era
absolut. Pe măsură ce orașele au crescut și s-a dezvoltat comerțul, a apărut o
clasă de mijloc, care a dorit să participe la viața politică și religioasă.
A. Apariția statului național englez
Parlamentul englez s-a format din adunarea feudală cunoscută sub numele
de curia regis, introdusă în Anglia în timpul domniei lui William Cuceritorul
după invazia lui în Anglia în 1066. Această adunare a lorzilor feudali servea
ca o curte înaltă, un organ consultativ pentru rege și un organ ce putea acorda
bani cînd regele cerea mai mult decît donațiile feudale obișnuite. Puterea
acestui organ a fost întărită prin semnarea Magnei Carta în 1215 de către
Ioan. El a consimțit să nu perceapă taxe noi fără consimțămîntul curiei regis,
și să le permită baronilor să se ridice împotriva lui dacă el nu ar fi respectat
înțelegerea. Dreptatea urma să fie împărțită cinstit, iar oamenilor să li se dea
dreptul de a fi judecați în fața celor din propria lor clasă socială. Deși acest
document era numai în beneficiul clasei feudale din acea vreme, el a introdus
principiile limitării domnitorului de către lege și introducerea taxelor numai
prin consimțămîntul poporului. în anul 1295, Edward I a convocat
Parlamentul Model în care erau prezenți atît reprezentanți ai comitatelor și ai
orașelor, cît și seniorii feudali și marii clerici. Primele două grupuri au format
Camera Comunelor, iar ultimele două, Camera Lorzilor. în secolul al
XlV-lea, nevoia de bani a regelui a dus la atribuirea de puteri legislative
Parlamentului, deoarece membrii Parlamentului nu-i asigurau regelui
veniturile dorite decît atunci cînd el semna decretele sau deciziile lor, care
astfel deveneau legi.
Parlamentul reprezentativ, față de care erau responsabili miniștrii regelui,
a fost doar una din bazele monarhiei constituționale engleze. în timpul
domniei lui Henric al II-lea, au fost dezvoltate sistemul juridic și dreptul
comun, care apără libertățile individului mai bine decît o face dreptul roman.
Astfel individul era protejat împotriva actelor arbitrare ale domnitorului.
Războiul de o sută de ani cu Franța (1337-1453) a ajutat la nașterea
mîndriei naționale engleze atunci cînd arcașii englezi cu lungile lor arcuri au
văzut că săgețile îl puteau înfrînge pe cavalerul francez încălecat, iar pierderea
finală a teritoriilor stăpînite de domnitorul englez în Franța a tins să apropie
clasele de sus de cele de jos, într-o unitate națională. Războiul Rozelor din al
treilea sfert al secolului al XV-lea a dus la desființarea vechii nobilimi feudale,
făcînd posibilă o alianță în stat între rege și clasa de mijloc. în schimbul
ordinei și securității, clasa de mijloc asigura de bunăvoie bani și autoritate
domnitorilor. în secolul al XV-lea, libertatea Parlamentului a făcut loc
despotismului ascuns al dinastiei Tudorilor, care a condus statul în secolul al
XVI-lea după principii machiavelice. Cu toate acestea, ei au menținut
Parlamentul pentru a-și asigura sprijinul popular pentru acțiunile lor.
B. Apariția statului național francez
Statul național francez a fost confruntat cu mari piedici în dezvoltarea lui.
Conducătorii englezi dețineau multe teritorii în Franța, și marii nobili feudali
nu erau sub controlul regelui francez, care deținea doar o mică bucată de
pămînt în jurul Parisului. Franța nu avea o unitate rasială sau geografică din
cauza diverselor elemente rasiale din populație și din cauza compoziției
geografice a țării, care stimula provincialismul. în ciuda acestor probleme,
dinastia de regi capețieni din Paris, începînd cu Hugo Capet în 987, a reușit să
unifice Franța. Parlamentul francez, nu a devenit niciodată atît de puternic ca
parlamentul englez și, ca urmare, domnitorul a avut control absolut asupra
statului. Domnitorii abili, și ura împotriva dușmanului comun Anglia în
timpul războiului de o sută de ani, au contribuit mult la unificarea Franței. De
asemenea, acest război le-a dat francezilor pe eroina lor națională, Ioana
d’Arc.
C. Apariția statului național spaniol
Căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia, în 1479, a
promovat unitatea spaniolă. Dezvoltării statului național spaniol i s-a dat un
aspect religios prin lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub invadatorii
mahomedani. Cruciada, cunoscută sub numele de reconquista, a ajuns la
apogeul ei în secolul al Xl-lea. Credința romano-catolică și naționalismul au
mers mînă în mînă în Spania, iar absolutismul Bisericii Romane mergea în
paralel cu absolutismul politic al domnitorului. Acest lucru s-a manifestat în
Inchiziția spaniolă, condusă de Torquemada, sub care au fost omorîți zece mii
de oameni, și de Ximenes, sub care au fost omorîți douăzeci și cinci de mii de
oameni.
Apariția statului național a întreținut opoziția față de Biserica
Romano-Catolică, în special în Franța și Anglia, unde domnitorii și puternica
clasă de mijloc detestau scurgerea de bani din trezoreria statului sau din
propriile lor buzunare spre vistieria papală. Clasa nobilimii detesta faptul că
Biserica Romei avea control peste atîta pămînt. Regii nu erau mulțumiți cu
suveranitatea divizată care îi obliga pe supușii lor să fie credincioși atît papei
cît și lor. Tribunalele bisericești, în care puteau fi judecați numai clericii, erau
un afront la adresa sistemului de tribunale regale; și apelurile la tribunalele
papale erau și mai neplăcute. Trebuie reamintit faptul că, în jurul anului 1300,
puternicii domnitori ai Angliei și Franței au înfrînt cu succes eforturile lui
Bonifaciu al VUI-lea de a controla clerul din statele lor și că Franța, în
Sancțiunea Pragmatică de la Bourges din 1438, susținea că biserica romană
din Franța trebuia pusă sub controlul domnitorului francez. Prin două statute,
în 1351 și respectiv 1353, Anglia i-a interzis papei să hotărască cine va ocupa
posturile vacante în biserica engleză, fără alegeri făcute de clerul local și fără
consimțămîntul regelui, și totodată a interzis apeluri de la tribunalele din
Anglia la tribunalul papal. Această tendință de respingere a amestecului
ecleziastic în afacerile statului a fost o forță externă care a ajutat activitatea
reformatorilor atunci cînd aceștia au apărut pe scenă.
Trebuie notat că domnitorii din Europa nu ar fi reușit nicicând să lupte cu
succes împotriva papalității dacă nu ar fi fost sprijiniți de la spate de clasa
mijlocie bogată formată odată cu dezvoltarea comerțului în urma renașterii
orașelor și a negoțului, după anul 1200. Negustorii din clasa mijlocie din orașe
și proprietarii de pămînturi bogați îi sprijineau pe domnitori în opoziția lor
față de controlul papal asupra țărilor lor. Suveranitatea o dețineau
conducătorii statelor naționale, și nu papa.
III. BISERICA ORTODOXA GREACĂ, 1305-1517
In timp ce forțele externe dinamice ale opoziției și Reforma alcătuiau în
Europa de Apus forțele care urmau să zguduie unitatea Bisericii
Romano-Catolice medievale, Biserica din Răsărit a rămas statică în concepțiile
ei teologice și s-a extins foarte puțin. De fapt, importanța Constantinopolului
ca centru religios a scăzut după căderea lui în mîinile turcilor în 1453, iar
patriarhii ruși au devenit tot mai importanți în conducerea Bisericii Ortodoxe Grecești.
In Rusia au avut loc două schimbări care au afectat profund dezvoltarea
ulterioară a creștinismului ei. Intre 1237, cînd au venit prima dată în Rusia
invadatorii mongoli, și 1480, cînd ei au pierdut controlul asupra statului,
Rusia a fost sub controlul invadatorilor mongoli tătari. Cu toate că această
invazie a dat Rusia înapoi din punct de vedere cultural, ea a fost în avantajul
bisericii ruse, deoarece invazia a despărțit biserica rusă de Constantinopol,
forțînd-o să-și aibă propria ei conducere autohtonă. Naționalismul și religia
rusă s-au unificat cînd rușii au trebuit să lupte să-și mențină religia și cultura
lor în ciuda cuceritorilor lor. Oamenii apelau la religie atît pentru mîngîiere cît
și pentru a fi conduși în timpul lor de crize.
în 1325, arhiepiscopul metropolitan al Bisericii Ortodoxe din Rusia și-a
mutat cartierul general de la Kiev, Care era mai aproape de Constantinopol, la Moscova. Aici ei putea fi mai independent de Constantinopol, dar în același
timp era și mai supus controlului secular din partea conducătorilor statului
rus. După 1453, mitropolitul rus a devenit independent de patriarhul de la
Constantinopol, datorită faptului că acest oraș și conducătorul Bisericii
Ortodoxe au intrat sub controlul turcilor. La scurt timp după căderea
Constantinopolului, episcopii ruși l-au ales pe mitropolit ca „Mitropolit al
Moscovei și al întregii Rusii”. Liberă să se dezvolte în mod independent, deși
teologia și liturghia nu s-au schimbat în mod considerabil, Biserica Ortodoxă
din Rusia a devenit biserică națională în 1589, iar mai tîrziu s-a identificat
îndeaproape cu statul. Moscova a devenit „a treia” Romă, care a înlocuit
Roma și Constantinopolul.
Intre 1305 și 1517, forțele care promovau schimbarea erau la lucru atît în
Biserica din Răsărit cît și în Biserica din Apus. în Răsărit schimbările erau în
primul rînd la conducerea și organizarea ecleziastică, dar în Apus Reforma a
adus schimbări fundamentale care nu numai că au creat bisericile naționale
protestante, dar au adus reformă și în interiorul Bisericii Romano-Catolice,
așa încît să poată face față provocărilor protestantismului.