Carti religie · Istoria religiilor carti de citit online word/pdf Adăugat13 mai 2018

Crestinismul de-a lungul secolelor

de Earle E. Cairns

de AnnaE 3.258 de citiri

Descarcă fișierul · DOCX sau citește mai jos

III. MIȘCĂRILE REFORMATOARE LAICE

Unitatea a fost nota-cheie a societății medievale; și această unitate a fost
realizată prin instituțiile universale ale Sfîntului Imperiu Roman, prin Biserica
Romană ierarhică și loialitatea față de ea, și prin standardizarea spirituală a
sacramentelor și crezurilor; însă dedesubtul acestei unități au fost întotdeauna
murmure de dezacord. Aceste murmure urmau să devină în timpul Reformei o explozie vulcanică, ce va sfîșia structura religiei medievale. Spre deosebire de
călugări, care au căutat să producă o reformă internă, catarii sau albigenzii,
waldoiștii și alte secte s-au ridicat la sfîrșitul secolului al Xll-lea ca o revoltă
externă pentru purificarea religiei. Frecvența corupției în viața și practica
ierarhiei papale și activitățile seculare ale papalității i-au făcut pe mulți să
reacționeze îrnpotriva lipsei de putere spirituală pe care o vedeau adesea în
bisericile lor parohiale. Mai multe informații despre aceste secte medievale au
fost păstrate de dușmanii lor decît de prieteni, și de aceea informațiile exacte
despre ele sînt rare. Atît albigenzii cît și waldensii au căutat să se întoarcă la
forma cea mai pură de religie, pe care au văzut-o în Noul Testament. Ei au
fost premergătorii Reformei.

A. Albigenzii filozofi

Catarii sau albigenzii, numiți astfel pentru că erau numeroși în jurul
localității Albi din sudul Franței, foloseau Noul Testament ca bază pentru
ideile lor, dar ideile eretice pe care le-au formulat semănau cu ideile dualiste și
ascetice ale gnosticilor, ale paulicienilor și ale bogomililor. Albigenzii credeau
că exista un dualism absolut între Dumnezeul bun care a făcut sufletele
oamenilor, și dumnezeul rău, căruia i s-a dat un trup material după ce a fost
alungat din rai. După ce a fost expulzat, dumnezeul cel rău a făcut lumea
vizibilă. Ca urmare, materia este rea și de aceea catarii (literal „cei puri”) se
împotriveau reproducerii rasei, sacramentelor mai ales liturghiei cu accentul
ei pe prezența fizică a lui Cristos în elemente, doctrinei iadului și purgatoriului
și doctrinei învierii fizice. Mîntuirea includea pocăință, ritualul
consolamentum săvîrșit prin punerea mîinilor și a Evangheliei lui Ioan pe
capul candidatului și o evitare ascetică a căsătoriei, a jurămintelor, a
războiului, a laptelui, a cărnii, a brînzei și a ouălor. Ei condamnau utilizarea
oricărui lucru material în închinăciune. Elita, numiți perfecți (perfecții), aveau
iertarea pentru păcate și siguranța restaurării în împărăția lui Dumnezeu.
Deoarece carnea nu poate moșteni raiul, credincioșii care nu aveau acest ritual
de consolamentum trebuiau să-1 primească înaintea morții. Albigenzii, făcînd
din Noul Testament expresia plină de autoritate a credinței lor, au lansat o
provocare Bisericii Romane, care pretindea autoritatea prin linia papilor, de la
însuși Cristos. Persecuția și cruciada albigenziană condusă de Simon de
Montfort și inițiată de Inocențiu al III-lea în 1208 au fost răspunsul Bisericii
Romane medievale la acest afront adus autorității ei.

B. Waldoiștii puritani

Mișcarea waldoistă, care a apărut în ultimul sfert al secolului al Xll-lea, a
fost mult mai asemănătoare cu mișcarea protestantă și cu cea puritană. în
jurul anului 1176, Peter Waldo, un negustor bogat din Lyon, a citit o
traducere a Noului Testament și a fost atît de impresionat de ceea ce afirma
Cristos despre Sine, încît și-a dat toată averea, rămînîndu-i doar cît să-și
hrănească familia. Apoi a organizat un grup cunoscut sub numele „oameni
săraci”. Waldo și adepții lui doreau să predice ca laici, dar papa le-a interzis
acest lucru. în 1184, ei au fost excomunicați pentru refuzul lor de a nu mai

predica. Așa cum se întîmplă adesea, o minoritate doritoare de reformă a fost
forțată să iasă din Biserica organizată de către o majoritate lipsită de dragoste,
care a pierdut valorile pe care un asemenea grup zelos le-ar fi putut reintroduce.

Waldoiștii credeau că fiecare om ar trebui să aibă Biblia în propria lui
limbă și că ea ar trebui să fie autoritatea finală pentru credință și viață,
Urmînd exemplul lui Cristos, ei mergeau cîte doi, îmbrăcați simplu, să le
predice săracilor în limba lor. Ei acceptau confesiunile ecumenice clasice, Cina
Domnului, botezul și ordinar ea laicilor pentru a predica și administra
sacramentele. Societatea lor își avea propriul ei cler, cu episcopi, preoți și
diaconi. Waldo a fost conducătorul pînă la moartea lui în 1217. Alții,
cunoscuți ca prieteni, erau asociați secreți ai grupurilor waldoiste, cărora li s-a
permis să rămînă în cadrul Bisericii Romane. Waldoiștii au anticipat în multe
privințe ideile protestanților Reformei. Ei mai există încă în nordul Italiei, ca
un grup serios de credincioși, numărînd aproximativ treizeci și cinci de mii de
credincioși.

C. Ioachimiții escatologici

Ioachim (cea 1132-1202), un călugăr cistercian, a crezut că Tatăl a fost
important în perioada Legii din Vechiul Testament pe care a pus accent Petru,
Fiul a fost important în perioada Noului Testament a lui Pavel pînă în 1260,
iar în epoca Duhului Sfînt de după 1260 va veni o eră nouă a dragostei, după
o scurtă perioadă a lui Anticrist, așa cum se arată în scrierile lui Ioan.

Biserica Romană a reacționat în mai multe feluri la acest afront adus
autorității ei, mai ales de către catari. Călugării cerșetori dominicani au făcut
toate eforturile să-i cîștige pe catari înapoi la credință prin predici. O altă
reacție a fost cruciada care practic a exterminat această sectă în sudul Franței.
O altă reacție a fost o hotărîre a sinodului de la Toulouse în 1229. Acest sinod
le-a interzis laicilor să folosească traducerea populară a Bibliei. în felul acesta
puteau fi evitate comparații neplăcute între Biserica Noului Testament și
Biserica Romano-Catolică. O altă reacție a fost apariția Inchiziției, o curte
ecleziastică secretă, care folosea tortura și nu divulga numele acuzatorilor în
judecarea ereticilor, pe care apoi îi preda pentru a fi pedepsiți prin confiscarea
proprietății sau prin arderea pe rug. La început, Inchiziția a fost în mîini
episcopale; dar odată cu creșterea numărului ereticilor, papalitatea a preluat
controlul asupra ei, și în 1233 Grigorie IX le-a încredințat dominicanilor să
pedepsească erezia și în felul acesta să-i elimine pe catari.

Aceste procedee de tratare a ereziei i-au abrutizat pe clerul și pe laicii
angajați în combaterea ereticilor. Frica de pedeapsă pentru orice gînd ce ar fi
fost împotriva celui prescris de Biserica Romană a adus stagnare intelectuală.
Dar persecuția deseori i-a adus pe oameni la o acceptare a doctrinei eretice.
Faptul că Biserica Romano-Catolică nu a vrut să recunoască nevoia de
reformă spirituală dorită de secte a dus la o împietrire care a făcut inevitabilă

Reforma.

Secolele al XH-lea și al XHI-lea au fost marcate de mișcări de reformă
interne și externe. Mișcarea cisterciană, simbolizată în persoana lui Bernard de Clairvaux, și mișcarea călugărilor cerșetori au fost încercări de purificare a
Bisericii Romane printr-o reînnoire a zelului spiritual. Laicii care au încercat
să reinstaleze Biblia ca autoritate s-au văzut împiedicați în încercările lor și de
aceea au înființat mișcări în afara Bisericii Romane, pentru a practica
creștinismul pe care ei l-au văzut în Biblie. Deși zelul unui călugăr și al unui
cruciat era asociat cu o instituție mai degrabă decît cu o Persoană divină,
aceasta a fost o perioadă de entuziasm spiritual pe care Biserica Romană l-ar
fi putut folosi într-un mod mult mai constructiv.

SUPREMAȚIA PAPALITĂȚII, 1054-1305

Invățătura și închinarea medievală

Biserica poate practica diastasis, adică separarea de cultură, sau poate
practica sinteza. Scolasticii au practicat sinteza. Mișcarea intelectuală
scolastică s-a dezvoltat între 1050 și 1350, mergînd în paralel cu dezvoltarea
mișcării ordinelor cerșetorești și eretice din aceeași perioadă. La început ea
și-a găsit o reședință în catedralele și școlile monastice, iar mai tîrziu, odată cu
apariția universităților în secolul al XHI-lea, ea a dominat programa de
învățămînt în universitățile europene. După anul 1050, scolasticii i-au înlocuit
pe părinții Bisericii ca și principalii păzitori ai adevărului, iar termenul de
doctor a devenit un termen de onoare tot atît de mare cum fusese mai
devreme în istoria Bisericii cel de părinte.

I. SCOLASTICISMUL

A. Definiția scolasticismului.

Termenii scolasticism și scolastic au venit prin limba latină din cuvîntul
grecesc schole, carz înseamnă un loc unde se învață. Termenul „scolastic” era
aplicat profesorilor de la școala de palat sau curte a lui Carol cel Mare și
învățaților medievali care foloseau filozofia în studiul religiei. Acești învățați
au căutat să dovedească adevărul existent prin procese raționale mai degrabă
decît să caute adevăruri noi. Scolasticismul poate fi definit ca și încercarea de
a raționaliza teologia cu scopul de a susține credința prin rațiune. Teologia
urma să fie tratată dintr-un punct de vedere filozofic, și nu dintr-un punct de
vedere biblic. Datele revelației urmau să fie organizate sistematic prin folosirea
logicii deductive aristoteliene și armonizate cu filozofia lui Aristotel de curînd
descoperită.

Scolasticii au fost confruntați cu o problemă similară celei cu care a fost
confruntată Biserica în secolul al XlX-lea, cînd noile descoperiri ale științei
trebuiau să fie armonizate cu religia. Ei trebuiau să împace filozofia naturală
a lui Aristotel, cîștigată prin procese raționale, cu teologia revelată a Bibliei,
acceptată prin credință.

B. Cauzele apariției scolasticismului ,

Cauza principală a apariției scolasticismului a fost apariția filozofiei lui
Aristotel în Europa. Cu excepția cîtorva traduceri a unor părți din filosofîa lui
Aristotel făcute în secolul al V-lea de călugării conduși de Boethius, se știa
prea puțin despre filozofia lui, pînă cînd au început să apară în Europa
apuseană în secolul al XII-lea traduceri în latină făcute de William de
Moerbeke (1215-1286) din surse evreiești sau arabe. Traducerile lui Aristotel
făcute de Averroes (1126-1198), marele filozof arab, au fost introduse în Apus
prin Spania. Cam în același timp, au apărut la Paris traduceri de Moise
Maimonides (1135-1204), faimosul rabin și filozof evreu. Oameni ca
Alexandru din Hales (cea 1186-1245) au salutat această filozofie încercînd să o
asocieze cu teologia.

O altă cauză pentru expansiunea mișcării scolastice a fost interesul noilor
ordine ale călugărilor cerșetori pentru folosirea filozofiei în studiul revelației.
Toma d’Aquino, cel mai mare scolastic, și Albertus Magnus, profesorul lui,
au fost dominicani, iar William Ockham și Bonaventura au fost franciscani.

Extinderea mișcării universitare care a început în secolul al XH-lea a
asigurat un mediu pentru noua mișcare intelectuală. Universitățile și-au
concentrat curind programa lor de studiu în jurul studierii teologiei cu
ajutorul logicii și a rațiunii. Universitatea din Paris din timpul lui Abelard a
devenit centrul principal al scolasticismului.

C. Conținutul scolasticismului

Cine studiază istoria Bisericii trebuie să-și reamintească întotdeauna că
scolasticii nu căutau atît de mult adevărul, cît încercau să organizeze în mod
rațional un corp de adevăruri acceptate, așa îneît acele adevăruri fie că
veneau prin credință dintr-o revelație sau prin rațiune din filozofie să poată
fi un întreg armonios. Gîndirea medievală căuta atît unitate intelectuală cît și
unitate politică și ecleziastică. Apariția filozofiei aristoteliene în secolul al
XII-lea i-a obligat pe oameni să se ocupe de această mare sarcină. Pentru
scolastici, datele sau conținutul studiului lor erau fixe, cu autoritate și
absolute. Conținutul studiului lor era Biblia, crezurile conciliilor ecumenice și
scrierile părinților Bisericii. întrebarea la care ei doreau să dea un răspuns era
dacă credința este sau nu rațională.

D. Metodologia scolasticismului

Metodologia scolastică era supusă autorității dialecticii sau logicii lui
Aristotel în aceeași măsură în care conținutul studiului lor era supus teologiei
Bisericii Romano-Catolice. Atît conținutul cît și metoda erau fixe. Omul de
știință modern urmează metoda empirică a logicii inductive și enunță un
adevăr general numai pe baza faptelor, după ce le-a observat și experimentat
un timp îndelungat. Dialectica sau logica lui Aristotel este mai degrabă
deductivă decît inductivă, iar silogismul ocupă un loc important ca instrument
al logicii deductive. Gînditorul deductiv pornește de la un adevărat general
sau de la o lege generală pe care el nu o dovedește, ci o ia drept bună. El
leagă această lege generală de un fapt particular, și din relația între legea

generală și faptul particular reiese o concluzie care la rîndul ei devine o nouă
lege sau adevăr general ce urmează a fi legat de fapte noi. Această metodă a
fost luată de scolastici de la Aristotel. Adevărurile generale ale filozofiei au
fost luate din teologia revelată și, folosind metodologia aristoteliană,
scolasticii au căutat să tragă concluzii legitime pentru a dezvolta un sistem
armonios. Pasaje din Biblie, din scrierile părinților Bisericii, din canoanele
conciliilor și din decretele papale au fost îmbinate în ordine logică.

E. Școlile scolasticismului

Atît în conținut cît și în metodă, scolasticul încuviința atît autoritatea
Bisericii cît și autoritatea lui Aristotel. Cadrul filozofic în care pot fi puși
majoritatea scolasticilor se baza pe filozofia greacă și depindea de faptul dacă
un scolastic urma sau nu poziția generală a lui Platon sau Aristotel în legătură
cu problema naturii universaliilor sau a realității ultime și în legătură cu
problema relației dintre credință și rațiune. 1. Realismul. Platon insistase, așa
cum au făcut și profesorii săi Socrate și Aristotel, că universaliile, cum sînt
Biserica și omul, au o existență obiectivă. în contrast cu Aristotel, Platon a
insistat că aceste universalii, sau Idei, există separat de lucrurile specifice sau
de indivizi. De exemplu, el credea că există universalii ale adevărului, ale
frumuseții și ale bunătății, separat de actele individuale ale adevărului, ale
frumuseții și ale bunătății făcute de oameni. Această concepție a fost
rezumată în expresia latină universalia ante rem adică universaliile există
înaintea lucrurilor create. O faptă bună, de exemplu, este doar umbra sau
reflecția realității bunătății care există obiectiv, separat de acea faptă. Astfel
Platon insista că oamenii trebuie să privească dincolo de viața aceasta pentru a
vedea realitatea ultimă. Mai înainte Augustin, și acum Anselm, au fost
gînditorii de frunte care au aplicat această concepție în teologie. Această
concepție este cunoscută sub numele de realism, care la realiștii mai puțin
temperați a devenit adesea panteism, în care totul fuziona în universal.

a. Anselm (cea 1033-1109) s-a născut în nordul Italiei și a fost educat la
mănăstirea din Le Bec. Ales stareț al mănăstirii, și-a menținut această poziție
pînă cînd a devenit arhiepiscop de Canterbury în 1093. El a luptat împotriva
învestiturii laice practicate de regii englezi, dar faima lui se datorează
activităților lui intelectuale pe tărîmul teologiei.

Ideea lui Anselm despre legătura rațiunii cu credința a fost rezumată în
expresia credo ut intelligam (cred ca să cunosc). Credința trebuie să existe în
primul rînd și trebuie să fie o bază pentru cunoaștere. Aceasta a fost în esență
poziția pe care o susținuse Augustin cu cîteva secole înainte. Anselm a aplicat
rațiunea la verificarea credinței în două mari opere. Monologion este în esență
o argumentare inductivă de la efect la cauză a existenței lui Dumnezeu.

Această argumentare, o formă de argumentare cosmologică, poate fi
exprimată după cum urmează. Omul se bucură în viață de multe bunuri.
Aceste bunuri sînt doar reflecții ale Binelui suprem prin care există totul.
Deoarece este de neconceput regresul infinit, cauza tuturor trebuie să fie Cel
pe care noi îl numim Dumnezeu. Lucrarea Proslogion a lui Anselm este o
argumentare deductivă a existenței lui Dumnezeu. Această argumentare, cunoscută ca argumentarea ontologică, se bazează pe doctrina corespondenței.
Anselm a scris că fiecare are în conștiința sa o idee despre o Ființă supremă
perfectă. Această idee trebuie să corespundă unei realități care are o existență
obiectivă, deoarece o ființă care nu are o existență obiectivă nu este perfectă.
De asemenea, ființa aceasta trebuie să fie de așa natură îneît una mai mare
decît ea să nu poată fi concepută. Deoarece nu poate fi concepută o idee mai
mare decît ideea de Dumnezeu ca Ființă supremă perfectă, Dumnezeu trebuie
să existe în realitate.

Cu toate că acestea și alte argumente intelectuale pentru existența lui
Dumnezeu nu demonstrează convingător existența Lui, ele au o valoare
cumulativă prin faptul că îi arată unui om inteligent că nimic nu se poate
explica cu adevărat dacă este negată existența lui Dumnezeu.

Anselm a dezvoltat de asemenea o teorie a Răscumpărării în scrierea sa
Cur Deus Homo (De ce a devenit Dumnezeu om). Omul, scria el, îi datora lui
Dumnezeu ascultare absolută. Această ascultare i-a fost refuzată de omul
natural, de Ia păcatul lui Adam încoace, și omul era dator unui Dumnezeu
care cerea plata datoriei sau ispășirea prin pedeapsă. Dumnezeul-Om, Cristos,
prin moartea Lui pe cruce, a plătit datoria pe care omul nu a putut-o onora.
Astfel, omul a fost eliberat de această obligație. Concepția lui Anselm cu
privire la ispășire era comercială, dar această concepție a dominat gîndirea
ortodoxă pînă în timpul lui Toma d’Aquino în secolul al XIII-lea, punînd
capăt concepției patristice care privea ispășirea ca o eliberare în schimbul unui’
preț dat lui Satan.

b. Manualele, cum a fost de exemplu Decretum a lui Grațian, un manual
de lege canonică, au avut un loc important în viața învățatului medieval. Peter
Lombard (cea 1100 — cea 1160), un strălucit profesor de teologie de la
universitatea din Paris, a scris o lucrare care a devenit manualul teologic al
evului mediu. Titlul lucrării este Patru cărți de sentințe, și este cunoscută în
mod obișnuit sub numele de Sentințe, cu privire la Trinitate, întrupare,
sacramente și escatologic Lombard pune accentul pe cele șapte sacramente
care au fost în cele din urmă acceptate ca avînd autoritate la Conciliul din
Florența din anul 1439.

2. Realismul moderat. Aristotel a avut o concepție mai moderată cu
privire la natura realității. El a susținut că universaliile au o existență obiectivă
dar că ele nu există separat de lucrurile individuale, ci în ele și în gîndirea lor.
Această concepție a fost rezumată în evul mediu în expresia universalia in re.
Scolasticul medieval care accepta concepția lui Aristotel era cunoscut ca un
realist moderat. Abelard și Toma d’Aquino pot fi clasificați drept realiști
moderați sau conceptualiști, cum mai sînt numiți uneori.

a. Originar din Britania, Abelard (1079-1142) a devenit curînd faimos
pentru capacitatea lui intelectuală. Prelegerile lui de teologie de la
Universitatea din Paris au devenit atît de celebre îneît la orele lui avea uneori
m» de studenți. El s-a îndrăgostit de una din elevele lui particulare, Heloise,
nepoata unui coleg preot numit Fulbert. Cînd s-a aflat de povestea lor de
dragoste și de căsătoria care a urmat, Fulbert s-a răzbunat brutal, plătind niște

bandiți să-l castreze pe Abelard. Atunci Abelard a convins-o pe Heloise să
intre la o mănăstire. Vederile lui teologice fiind combătute cu succes de
Bernard de Clairvaux, învinsul Abelard s-a văzut silit să se retragă la o
mănăstire în care avea prieteni și în care și-a trăit restul vieții.

Abelard a avut o poziție teologică de realism moderat. El credea că
realitatea exista în primul rînd în mintea lui Dumnezeu, apoi aici și acum în
indivizi și lucruri mai degrabă decît deasupra și dincolo de viața aceasta, și în
sfîrșit, în mintea omului. în contrast cu Augustin și Anselm, el susținea ideea
intelligo ut credam (cunosc ca să cred). Accentuînd poziția rațiunii în
dezvoltarea adevărului, el a făcut apel constant la ea. El credea că îndoiala va
duce la cercetare, și cercetarea la adevăr. El credea că moartea lui Cristos nu a
avut loc pentru a-L satisface pe Dumnezeu, ci pentru a-l impresiona pe om cu
dragostea lui Dumnezeu, așa încît omul să fie influențat moral pentru a-și
închina viața lui Dumnezeu. Această concepție cu privire la ispășire este
cunoscută ca teoria influenței morale.

Principala scriere a lui Abelard este cartea Sic et non (Da și Nu). Această
carte este formată din 158 de afirmații ale părinților Bisericii, aranjate așa
încît să arate vederile lor pro și contra în legătură cu anumite idei. în felul
acesta, Abelard a reușit să scoată în evidență contradicțiile ce existau între
părinții Bisericii, în speranța că metoda lui va rezolva aceste contradicții. El
nu a respins teologia Bisericii Romano-Catolice, dar metoda lui i-a făcut pe
mulți să simtă că el pune un accent exagerat pe rațiune, fiind de aceea un
pericol pentru adevăr.

b. Albertus Magnus (cea 1193-1280), cunoscut ca „doctorul universal”
datorită cunoștințelor sale neobișnuit de vaste, a predat la Universitatea din
Paris, dar lucrarea lui cea mai mare a fost făcută la Colonia, în țara lui
natală. Principalele lui opere, compendii de teologie și de creație, tratează
știința teologică și știința naturii într-un efort de a reconcilia știința și religia.
Această reconciliere urma să fie realizată în final pentru acea epocă de către
elevul lui Albert, Toma d’Aquino.

c. Toma d’Aquino (cea 1225-1274), cunoscut ca „doctorul angelic”, era de
origine nobilă, mama lui fiind sora lui Frederic Barbarrossa. Educat la Monte
Cassino și la Universitatea din Neapole, a devenit călugăr dominican
împotriva dorinței părinților lui, și s-a devotat studiului. Era un om
voluminos, cu un mers anevoios, taciturn, oarecum distrat. Cînd colegii de
clasă din Colonia îl tachinau numindu-l „bou tăcut”, profesorul Albert
Magnus a remarcat că într-o zi mugetul acestui bou va umple lumea.

Invățătura prodigioasă a lui Toma a fost aplicată la problema integrării
noii filozofii naturale a lui Aristotel cu teologia revelată a Bibliei, așa cum era
ea interpretată de Biserică. Făcînd aceasta, el a luat poziția realismului
moderat, devenind principalul gînditor scolastic care a susținut această poziție.

El credea că pe tărîmul filozofiei naturale, comparabil cu știința modernă,
folosind rațiunea și logica lui Aristotel, omul putea ajunge la adevăruri ca
acelea legate de existența lui Dumnezeu, providență și nemurire. Dincolo de
acest tărîm, cînd era vorba de idei ca întruparea și Trinitatea, creația în timp, Azi învățații neotomiști studiază uriașa catedrală intelectuală a lui Toma cu tot atîta interes ca și

învățații medievali. Prima parte, care discută existența și natura lui
Dumnezeu, pune accentul pe ființa lui Dumnezeu. Trinitatea și lucrarea
Trinității. în creație sînt de asemenea puse în discuție. Partea a doua tratează
„înaintarea omului spre Dumnezeu”. Toma remarcă natura moralității și a
virtuților și scoate în evidență faptul că voința omului este subjugată de păcat,

cu toate că ea nu este total predispusă la rău. Aici el se deosebește de
Augustin, care credea că voința umană nu-l poate ajuta pe om să se apropie
de Dumnezeu. Cea de a treia parte este în legătură cu Cristos care este văzut
ca și Calea noastră spre Dumnezeu; această parte accentuează întruparea lui Cristos, viața, moartea și învierea Lui. El încheie cu o discuție despre cele
șapte sacramente instituite de Cristos ca și conduite ale harului. Toma
împărtășea cu alți oameni medievali credința într-o ierarhie a adevărului și a
ordinii. Concepția lui a fost mai tîrziu exprimată poetic de Dante în Divina
Comedie și reafirmată de Leon al XlII-lea, în anul 1879.

Toma d’Aquino explică rațional ideea indulgențelor, create pentru a-l
elibera pe om de ispășirea necesară în mod normal în sacramentul penitenței,
și el accentuează disponibilitatea meritelor suplimentare ale lui Cristos și ale
sfinților. Aceste merite pot fi atrase asupra penitentului de către Biserică.
Realismul lui moderat îl face să accentueze aspectul instituțional al Bisericii, și
să neglijeze libertatea individului. Există de asemenea pericolul ca postularea
de către el a celor două domenii ale cunoașterii, filozofia naturală și revelația
biblică interpretată de Biserică, să ducă la credința într-un adevăr dublu și la
separarea cunoașterii în două domenii.

3. Nominalismul. Scolasticii medievali cunoscuți sub numele de nominaliști
au fost opuși atît realiștilor cît și realiștilor moderați. Roscellinus și, mai
tîrziu, William de Ockham au fost exemple proeminente de gîndire
nominalistă. Concepția lor era exprimată în expresia universalia post rem.

Adevărurile sau ideile generale nu au o existență obiectivă în afara minții;
dimpotrivă, ele sînt doar idei subiective cu caracteristici comune, dezvoltate de
minte ca rezultat al observării lucrurilor particulare. Universaliile sînt doar
numele unor clase. Dreptatea este pur și simplu ideea compusă pe care omul o extrage dintr-o analiză a dreptății în acțiune. Nominaliștii au acordat o mare
atenție indivizilor, în timp ce realiștii și realiștii moderați au fost mai
preocupați de grup și de instituție. Nominaliștii au fost premergătorii
medievali ai empiriștilor secolului al XVII-lea și al XVIII-lea, și ai
pozitiviștilor și pragmatiștilor din zilele noastre. Nominaliștii nu negau
revelația; dimpotrivă, ei afirmau că ea trebuie să fie crezută numai prin
autoritatea ei, separat de rațiune, deoarece mare parte din lucrurile pe care
Biserica le-a declarat autoritare, nu pot fi demonstrate prin rațiune.

a. Franciscanii au început curînd să critice opera marelui d’Aquino, care
era membru al ordinului dominican rival. Această critică a dus la apariția unei
poziții nominaliste care urma să devină dominantă în timpul secolului al
XlV-lea, un timp de declin pentru scolasticism. Cu toate că John Duns Scotus
(cea 1265-1308) a pus accent mai mare pe individ decît pe instituție, el nu a
fost un nominalist. William de Ockham (cea 1280-cca 1349) a fost cel care a
reprezentat nominalismul matur. Ockham insista asupra faptului că dogmele
teologice nu erau demonstrabile rațional și că ele trebuie acceptate pe baza
autorității Bisericii. Această opinie separa credința de rațiune și nega sinteza
făcută de d’Aquino între domeniul rațiunii și cel al revelației. Ockham de
asemenea nega existanța universaliilor obiective, susținînd că universaliile sînt
doar nume ale unor concepte mintale pe care oamenii le dezvoltă în mințile
lor. Individul era real și mult mai important decît instituția. Subminarea
autorității Bisericii de către Ockham, ca urmare a faptului că el considera
Biserica o instituție derivată rațional, a trezit interesul lui Luther față de opera
lui.

b. Roger Bacon (cea 1214-1292) aparținea aceleiași tradiții ca și Ockham,
dar el și-a devotat timpul experiențelor științifice. Astfel, el a pus fundamentul
științei experimentale, metodă pe care Francis Bacon urma să o dezvolte în
secolul XVII-lea. Această abordare a adevărului pe tărîmul naturii prin
experiență era în concordanță deplină cu poziția nominalistă.

Această mișcare intelectuală speculativă a Bisericii Romane medievale s-a
preocupat de problema unității în viața intelectuală a omului, astfel îneît
cunoașterea lui spirituală și cea rațională să poată fi armonizate pentru a-i da
certitudine atît în domeniul credinței cît și în domeniul rațiunii. Conflictul
dintre nominalism și realism a fost marea problemă cu care au fost
confruntați scolasticii în prima perioadă a scolasticismului, între 1050 și 1150.
în această epocă, realismul susținut cu succes de Anselm și Bernard a fost
victorios. în timpul perioadei de înalt scolasticism, între anii 1150 și 1300,
realismul moderat susținut de d’Aquino a câștigat în conflictul cu
nominalismul. Dar în anii de după 1300, nominalismul a cîștigat teren în
gîndirea teologilor de frunte ai Bisericii.

G. Rezultatele scolasticismului

Realismul și realismul moderat au sprijinit sistemul sacramental și ierarhic
al Bisericii romane prin accentuarea universaliilor, ceea ce a dus la
subordonarea individului față de grup sau instituție. Accentul pus de

d’Aquino pe sacramente ca și conduite ale harului a întărit influența Bisericii
Romano-Catolice asupra individului, deoarece nu putea exista salvare fără
sacramentele distribuite de ierarhie.

Concepția lui d’Aquino că rațiunea precedă revelația ca mijloc de
cunoaștere, dar este completată de revelație, a dus la pericolul ca adevărul
cunoscut prin aceste două metode să fie împărțit în două sfere sfera
adevărului secular și cea a adevărului sacru. Separarea reală este vizibilă în
gîndirea multor nominaliști care credeau că există un domeniu al adevărului
științific și un altul al adevărului teologic, în loc să vadă că cele două sînt pur
și simplu părți ale unui întreg mai mare, unit în Dumnezeu, care este
Creatorul.

Mai presus de toate, în Summa theologiae a lui d’Aquino, scolasticismul a
pus la dispoziția Bisericii Romano-Catolice medievale și moderne o sinteză
integrată, care s-a bucurat de autoritate și care armoniza filozofia cu religia.
Studiind din nou opera lui d’Aquino, neotomiștii caută azi să elaboreze o
integrare a științei și a religiei pentru romano-catolicul modern. Nu putem să-i
desconsiderăm pe scolastici ca pe niște dialecticieni care despică firul în patru,
tot așa cum nu putem să-i condamnăm pe savanții moderni ca fiind niște
căutători de fapte care nu au nici simțul integrării și nici pe cel al moralității
atunci cînd folosesc faptele descoperite.

II. APARIȚIA UNIVERSITĂȚILOR

Universitatea ca și centru pentru învățare și cercetare, s-a dezvoltat în jurul
anului 1200. Către anul 1400, existau peste 75 de universități în Europa. în
aceste școli, studiile scolastice ocupau o bună parte din programa de
învățămînt. Majoritatea marilor universități din Europa modernă și-au avut
începuturile în această perioadă. Predarea la nivel înalt existase și înainte de
dezvoltarea universităților, dar după apariția lor, cea mai mare parte din
educația înaltă, care se concentrase mai înainte în școlile monastice și în
catedrale, era predată în sălile universității.

A. Motive pentru apariția universităților

Există cîteva motive pentru apariția rapidă a universităților în jurul anului
1200. Prin anul 425, Martianus Capella adaptase programele școlare romane
în folosul religiei. Gramatica, retorica și logica formau triviumul; geometria,
aritmetica, astronomia și muzica erau incluse în quadrivium. Triviumul era
folositor pentru a instrui clerul în ce privește omiletica, așa încît să-și poată
împlini cu eficacitate rolul de propovăduitor. Quadriviumul era folositor pentru stabilirea datelor sărbătorilor sfinte ale Bisericii folosite în școala de la palatul lui Carol cel Mare si școlilor mănăstirești de educație între 550 și H00. Alte centre de învătămant

superior au luat ființă pe lîngă catedralele episcopilor sau arhiepiscopilor

Universitatea din Paris a luat naștere din școala de pe lîngă catedrala Notre

Dame.

Un al doilea motiv pentru apariția universităților a fost prezența într-o
școală a unui mare profesor. în secolul al Xl-lea Irnerius avea reputația de
mare cărturar în dreptul roman și studenții se îngrămădeau la Bologna să-1
asculte. Curînd, la Bologna, a luat ființă o universitate prosperă. Faima lui
Abelard ca profesor a contribuit mult la dezvoltarea Universității din Paris.

Alte universități au luat ființă ca rezultat al revoltelor studențești sau
migrațiunilor. Deoarece, la scurt timp după mijlocul secolului al XH-lea,
regele englez și cel francez erau în conflict, studenții englezi care se simțeau
tratați rău la Universitatea din Paris s-au revoltat împotriva condițiilor de
acolo, și au plecat în Anglia, la Oxford. Din această revoltă s-a născut marea
Universitate din Oxford. Cambridge a luat ființă după o revoltă a studenților
care a adus la exodul lor de la Oxford la Cambridge în anul 1209.

B. Organizarea universităților

Organizarea universității medievale diferă considerabil de cea din timpurile
moderne. Universitatis, din care derivă cuvîntul nostru „universitate”, era o
breaslă sau corporație de studenți sau profesori, înființată cu scopul apărării
comune în timp ce grupul își desfășura activitatea. Expresia studium generale
era folosită pentru a descrie acest grup în funcția lui educativă. Universitățile
din sudul Europei au urmat exemplul Bolognei, unde corporația era formată
din studenți care erau organizați pentru a se proteja reciproc împotriva
abuzurilor din partea orașului în care era localizat, sau împotriva deficienței
profesorilor. De la un rege sau un alt stăpîn al ținutului universitatea primea o
cartă (hrisov) care îi asigura drepturile, privilegiile și responsabilitățile.
Bologna era recunoscută pentru studierea dreptului, în timp ce Salerno și-a
cîștigat faima ca universitate cu studii și cercetări medicale avansate.
Universitățile din nordul Europei erau organizate după modelul celei din
Paris. Aici corporația care primea hrisovul era formată din profesori.

Universitatea avea de obicei patru facultăți. Artele erau un curs general
pentru toate. Teologia, dreptul și medicina erau studii mai avansate. Studentul
cuprins în programa generală de învățămînt a artelor, studia triviumul în urma
căruia obținea diploma de licențiat. Studierea în continuare a quadriviumului
îi oferea o diplomă care era esențială dacă dorea să devină profesor. Studiul
continuat în alte facultăți îi putea oferi diploma de doctor în drept, teologie
sau medicină.

Unii studenți din universitățile medievale își începeau studiile la vîrsta de
patrusprezece ani, dar majoritatea aveau 16-18 ani cînd intrau la universitate.
Ei aveau privilegiile clericilor. Examenele erau orale, cuprinzătoare și publice;
în timpul unui examen studentul trebuia să apere o teză în fața profesorilor
sau studenților. Predarea se făcea în latină. Deoarece existau manuale numai

pentru profesori, studentul trebuia să memoreze destul de mult. O memorie
bună și folosirea logicii erau atunci tot atît de importante ca și cititul și
cercetarea în universitatea modernă. învățarea trebuia să aibă loc prin
prelegeri și dezbatere.

Majoritatea lucrurilor legate de viața universitară modernă provin din
timpurile medievale. Nomenclatura multor grade, examenele, robele, semnele
distinctive și elementele de bază ale programei de studiu au fost înființate în
timpurile medievale. Educarea generațiilor succesive de studenți și avansarea
învățăturii prin cercetare sînt funcții pe care universitatea modernă le-a
moștenit de la strămoșul ei medieval. Mai presus de orice, în timpurile
medievale, universitatea a păstrat viu și a dezvoltat studiul teologiei. Marii
scolastici au fost totodată și cei mai mari profesori universitari. Universitățile
serveau intereselor bisericii în timpurile medievale, pregătindu-i pe bărbați
pentru slujirea în Biserică în loc să-i pregătească pentru a lucra în domeniile
științei și industriei, așa cum face universitatea modernă. Scolasticismul și
universitățile au fost strîns asociate în slujirea Bisericii. Ele au vărsat în
ierarhia ei un curent constant de personal educat în arte, drept și teologie.

Fișiere de descărcat

DOCX

crestinismul de Earle.docx

700 KB · 347 de descărcări

Descarcă

Completări

13 mai 2018

IV. CONCILIILE REFORMATOARE, 1409-1449 Conducătorii conciliilor din secolul al XlV-lea au căutat să realizeze o reformă făcînd ca laicii să fie reprezentați de conducerea Bisericii. Conciliile, formate din reprezentanți ai credincioșilor din Biserica Romană, trebuiau să-i elimine pe conducătorii corupți din biserici. Conciliile nu au pus accentul pe Scriptură în măsura în care au făcut-o Hus și Wycliffe, și nici nu a…

Arată tot textul (36.657 de caractere)

IV. CONCILIILE REFORMATOARE, 1409-1449

Conducătorii conciliilor din secolul al XlV-lea au căutat să realizeze o
reformă făcînd ca laicii să fie reprezentați de conducerea Bisericii. Conciliile,
formate din reprezentanți ai credincioșilor din Biserica Romană, trebuiau să-i
elimine pe conducătorii corupți din biserici. Conciliile nu au pus accentul pe
Scriptură în măsura în care au făcut-o Hus și Wycliffe, și nici nu au căutat
reforma prin expresia religioasă subiectivă preferată de mistici.

Nevoia de reformă în Biserica Romană a devenit clară odată cu Marea
Schismă din 1378. în acel an, Urban al Vl-lea și Clement al VH-lea pretindeau
fiecare a fi urmașul legitim al lui Petru. Deoarece țările Europei trebuiau să
aleagă pe cine să urmeze, Europa s-a dezbinat atît din punct de vedere
ecleziastic cît și din punct de vedere politic. Ambii papi fuseseră aleși de
Colegiul Cardinalilor. Cine putea să decidă care din ei avea dreptate? Teologi
de seamă ai Universității din Paris au propus ca problema să fie judecată de
un conciliu al Bisericii Romano-Catolice. Ei au făcut apel la precedentul
conciliilor ecumenice din perioada 325-451. Un conciliu care să reprezinte
întreaga Biserică părea a fi cea mai bună soluție, deoarece nici un papă nu ar
fi abdicat sau acceptat hotărîrea judecătorilor.11

Nu era necesară nici o justificare pentru demiterea unui papă de către un
conciliu. Dante în Despre monarhie, scrisă în 1311, insistase că atît statul cît
și Biserica erau un braț al lui Dumnezeu. Ambele au fost date de Dumnezeu,
împăratul trebuia să asigure fericirea omului aici; papa trebuia să conducă
oamenii spre cer. Nici unul nu trebuia să caute supremație asupra celuilalt.

Cel mai important dintre toate raționamentele reformei conciliare a fost
elaborat în cartea Defensor pacis (1324) (Apărătorul păcii) de Marsilius din
Padova (cea 1275-1342) și Ioan de Jandun. în această lucrare, ei l-au susținut
pe Ludovic de Bavaria împotriva papei. Cartea a desființat ideea de ierarhie
absolută în Biserică precum și în stat. Marsilius credea că oamenii în stat și
creștinii în Biserică erau deținătorii suveranității și că prin corpurile
reprezentative ei îl puteau alege pe împărat și pe papă, dar că împăratul era
superior papei. într-un conciliu general, Biserica, fiind condusă numai după
Noul Testament, putea să proclame dogma și să numească pe slujitorii ei.
Conciliul bisericesc, și nu papa, era astfel cea mai înaltă autoritate în Biserică,
și acesta trebuia să acționeze pentru binele întregului trup al creștinilor.12 Dacă
vederile lui Marsilius ar fi fost victorioase, Biserica Romano-Catolică ar fi fost
transformată într-o monarhie constituțională condusă de un papă ales de un
conciliu, și papalitatea absolutistă a bisericii medievale ar fi dispărut. Dar
concepția lui nu a avut un triumf de durată, deși conciliile au avut realizări
bune în alte domenii.

Conciliul a fost convocat pentru a pune capăt schismei din conducerea
Bisericii Romane, pentru a reforma acea biserică din interiorul ei și pentru a
pune capăt ereziei. Conciliul putea de asemenea să pună în practică o teorie de
guvernare după ideile date de Marsilius.

A. Conciliul de la Pisa (1409)

Cînd Conciliul de la Pisa s-a întrunit în iulie și august 1409, Benedict al
XUI-lea deținea control absolut asupra Avignonului, iar Grigore al XII-lea
deținea scaunul papal la Roma. Conciliul, care a fost convocat de către
cardinali, a afirmat imediat autoritatea cardinalilor de a convoca un astfel de
conciliu și faptul că acest conciliu avea competența de a cere socoteală chiar și
papilor pentru Marea Schismă.13 Conciliul i-a destituit atît pe Benedict al
XUI-lea cît și pe Grigore al XU-lea, numindu-l ca adevărat papă pe unul care
și-a luat numele de Alexandru al V-lea.14 Dar ceilalți doi papi au refuzat să
recunoască hotărîrea conciliului. Acum erau trei papi, în loc de doi.
Alexandru al V-lea a fost urmat de Ioan al XXIII-lea cînd cel dintîi a murit în
1410.

B. Conciliu de la Constance (1414-1418)

Conciliul de la Constance a fost convocat de Sigismund, împăratul
Sfîntului Imperiu Roman și de Ioan al XXIII-lea. Acest conciliu a fost
convocat pe baza precedentului stabilit de Constantin cînd a convocat
Conciliul de la Niceea în anul 325. S-au adunat peste 350 de înalți slujitori ai
Bisericii. Pentru a împiedica încercarea lui Ioan de a avea control asupra
conciliului prin folosirea votului majorității, care le-ar fi permis partizanilor
lui italieni să domine hotărîrile conciliului, membrii conciliului au căzut de
acord să voteze ca grupuri naționale de clerici. Fiecărui grup național i s-a
repartizat un vot și era nevoie de un vot unanim din partea celor cinci națiuni
reprezentate pentru a obliga conciliul să acționeze. Conciliul și-a declarat
legalitatea și dreptul la autoritate supremă în Biserica Romană.

Acestui decret al conciliului, care înlocuia absolutismul papal cu controlul conciliar al Bisericii Romei, i s-a dat titlul de Sacrosanct (Preasfînt).

Grigore al XII-lea abdicase deja, și, după multe negocieri, au fost
destituiți atît Benedict al XUI-lea cît și Ioan al XXIII-lea în anul 1415. Martin
al V-lea a fost ales de către conciliu ca noul papă. Astfel conciliul a luat de la
Colegiul de Cardinali puterea de a alege un papă. Conciliul a tratat de
asemenea problema ereziei, condamnînd ideile lui Wycliffe și arzîndu-l pe rug
pe Hus, în ciuda unui salvconduct emis de împărat. A continuat apoi cu
discutarea problemei reformei, schismei și ereziei. Un decret al conciliului,
numit Frequens, a decis convocarea conciliilor generale în viitor la date
stabilite, ca o tehnică de menținere a ordinii în Biserica Romană. Primul urma
să aibă loc la cinci ani după închiderea Conciliului de la Constance; al doilea
după alți șapte ani iar apoi conciliile urmau să se întrunească odată în fiecare
deceniu pentru a trata problemele schismei, ereziei și reformei.16

C. Conciliile de Ia Basel și Ferrara (Florența) (1431-1449)

Agitația din Boemia după martirizarea lui Hus și nevoia de continuare a
reformei a făcut să fie necesar Conciliul de la Basel în 1431. El s-a prelungit
pînă în 1449, dar puterea mișcării reformatoare a fost egalată de o reînviere a
puterii papale. Eugeniu al IV-lea, papa din acel timp, a fost destituit de către
conciliu în 1439, doar la doi ani după ce se întrunise la Ferrara conciliul rival
convocat de el. Din cauza ciumei, conciliul rival a fost mutat la Florența în
anul 1439. Conciliul de la Florența a făcut o încercare nereușită de a reuni
Biserica Ortodoxă cu Biserica Romano-Catolică. Acest conciliu a decretat cele
șapte sacramente ce trebuiau acceptate de Biserica Romană. Acestea au fost
promulgate de Eugeniu al IV-lea într-o bulă papală în anul 1439. Conciliul de
la Basel s-a recunoscut înfrînt, autodizolvîndu-se în 1449.

Astfel s-a sfîrșit încercarea de a crea o monarhie constituțională în Biserica
Romană, papalitatea revenind la sistemul despotismului papal pe care-l urmase
atîtea secole. Pius al II-lea, într-o bulă papală intitulată Execrabilis, dată în
1460, condamna orice apeluri pentru concilii generale în viitor. Dar clerul
francez s-a unit cu conducătorul francez în proclamarea Sancțiunii Pragmatice
de la Bourges în 1438, care dădea bisericii franceze autonomie față de papă,
dar care la rîndul ei era pusă sub puterea statului.

Deși conciliile de reformă nu au reușit în încercarea de a forma o
monarhie constituțională în Biserica Romană, ele au salvat-o de la tulburarea
Marii Schisme. Lipsa de succes în asigurarea unei reforme eficace, a distrus
ultima șansă de reformă internă a Bisericii Romano-Catolice de către mistici,
reformatori sau concilii. Din acest moment, Reforma protestantă a devenit
inevitabilă.

ASFINȚITUL EPOCII MEDIEVALE

ȘI RĂSĂRITUL EPOCII MODERNE, 1305-1517

Papalitatea înfruntă opoziția externă

Opera misticilor, a reformatorilor, a conciliilor de reformă și a umaniștilor
a fost o încercare serioasă din diferite unghiuri de a produce o reformă internă
care să facă religia mai personală, Scriptura sursa autorității și Biserica
Romană mai democratică în organizarea ei. înfrîngerea acestor mișcări sau
absorbirea lor de către Biserica Romană a pus capăt tuturor încercărilor de
reformă internă. în același timp, forțele externe creau opoziție față de sistemul
papal. Aceste forțe erau spiritul umanist al Renașterii, naționalismul și o lume
în expansiune geografică, rezultat al explorărilor din Extremul Orient și din
emisfera vestică. Aceste forțe au întărit mișcarea care urma să izbucnească sub
forma Reformei protestante și care avea să pună capăt dominației papalității.

I. RENAȘTEREA

Renașterea, care a avut loc în țările mari ale Europei între anii 1350 și
1650, marchează tranziția de la lumea medievală la cea modernă. Numele,
care derivă din cuvintele latine pentru „naștere” și „înapoi”, exprimă ideea
unei renașteri a culturii. Numele a fost folosit pentru prima dată în anul 1854
ca termen descriptiv al acelei epoci. într-un sens mai restrîns, Renașterea a
fost asociată cu secolul al XlV-lea în Italia, în timpul căruia mințile oamenilor
au fost stimulate spre producții literare și artistice prin redescoperirea
comorilor trecutului clasic. Spiritul clasic este vizibil în operele unor artiști ca
Petrarca (1304-1374) și Boccacio (1313-1375). Acest umanism clasic din sudul
Alpilor urma să aibă drept corespondent umanismul religios al lui Reuchlin,
Colet, Erasm și alții din nordul Alpilor, la începutul secolului al XVI-lea.
Umaniștii din nord s-au întors la Biblia în original, în timp ce umaniștii din
sud puneau accentul pe studiul literaturii și al limbilor clasice ale Greciei și
Romei.

Intr-un sens mai larg, Renașterea poate fi definită ca acea epocă de
reorientare culturală în care oamenii au înlocuit abordarea religioasă
medievală corporativă a vieții cu o concepție seculară și individualistă.
Atenția

era îndreptată asupra străzilor Romei și Atenei, și nu asupra străzilor Noului
Ierusalim. Concepția teocentrică medievală despre lume, în care Dumnezeu era
măsura tuturor lucrurilor, a făcut loc unei concepții antropocentrice despre
viață, în care omul devenea măsura tuturor lucrurilor. Accentul era pus pe
gloria omului, și nu pe gloria lui Dumnezeu. Clasa de mijloc a societății care
locuia la orașe devenea mai importantă decît vechea societate agrară, rurală, a
epocii feudale. în acest context, trebuie amintit că, în mare, Renașterea a fost
limitată la o mică parte a clasei înalte a societății și că ideile și modul lor de
viață s-au scurs încet spre păturile de jos. Comerțul a devenit mai important
decît agricultura ca mod de cîștigare a existenței. A devenit obișnuită
abordarea umanistă, optimistă și experimentală a lucrurilor acestei vieți. Cu
toate că epoca mai păstra religia, aceasta era doar o simplă formalitate în
zilele sfinte ale Bisericii; și a existat tendința de a da uitării ceea ce cerea
Dumnezeu de la individ în viața de fiecare zi.

Cîteva lucruri au contribuit la nașterea acestei concepții despre viață.
Orașele italiene, unde a apărut prima dată mișcarea, s-au îmbogățit slujind ca
intermediare în comerțul bogat dintre Europa de Apus și Orientul Apropiat.
Bogăția asigura răgazul pentru studiu și le dădea negustorilor posibilitatea de
a acționa ca patroni ai cărturarilor și artiștilor. Noua clasă de mijloc; care
deținea bani mulți, era interesată în ceea ce ar fi făcut viața mai plăcută și mai
confortabilă. Guvernul centralizat asigura securitatea și ordinea. Apariția
tipăririi cu tipar mobil în 1456 în Germania a făcut posibilă răspîndirea rapidă
a informațiilor în cea de-a doua parte a Renașterii. Nominalismul, cu
preocuparea lui pentru individ și experiment ca și cale spre adevăr, a stimulat
tendințele ce urmau să înflorească în Renaștere.

A. Renașterea italiană

Renașterea a apărut pentru prima dată în Italia, în secolul al XVI-lea,
deoarece tradiția clasică era mai puternică acolo decît în alte părți. Italienii
erau înconjurați de rămășițele materiale ale măreției lor trecute, și spiritul
italian dădea importanță valorilor culturale mai înalte ale acestei vieți. Mai
mult, în Italia erau oameni bogați care puteau da ajutor financiar artiștilor,
pentru ca ei să fie liberi să creeze. Marele negustor Lorenzo de Medici și-a
aranjat savanți și artiști ca să-i creeze un mediu ambiant estetic. Papii epocii
Renașterii au devenit interesați în literatură și arte în așa măsură încît aceste
interese au ajuns să aibă prioritate față de funcțiile lor spirituale. Căderea
Constantinopolului în anul 1453 a făcut ca mulți învățați greci să aducă cu ei
în Italia mii de manuscrise grecești valoroase pentru a nu fi distruse de
mahomedani.

Oamenii de la începutul Renașterii din Italia erau interesați de cultura
clasică sau umanistă a Greciei și a Romei mai mult decît de teologie. Cînd
Manuel Chrysoloras (1350-1415) a venit la Veneția în 1393, ca ambasador
pentru a primi ajutor împotriva amenințării turcești a Constantinopolului, el a
rămas la Florența timp de trei ani, predînd limba greacă florentinilor
interesați. Petrarca, primul dintre umaniștii italieni, a căutat cu insistență să descopere manuscrise grecești și romane pe care să le studieze. Acești oameni

au descoperit o lume nouă studiind aceste manuscrise, o lume în care omenii
erau preocupați să se bucure de viață aici și acum. Bucuriile acestei vieți îi
atrăgeau pe acești cărturari italieni, și religia, care era legată de eternitate, a
trecut pe planul doi.

Cărturarii și artiștii Renașterii tindeau să fie individualiști în concepțiile
lor. Cellini, care ne-a lăsat o relatare interesantă a vieții sale într-o
autobiografie, era intens individualist în modul lui de a se bucura de viață și
dădea importanță în primul rînd propriilor sale dorințe. Această atitudine din
partea artiștilor și cărturarilor a dus la o secularizare a societății, în puternic
contrast cu preocuparea societății medievale pentru cele spirituale. Cîteva
aspecte ale acestei secularizări amorale sînt prezentate clar în cartea lui
Machiavelli, Prințul. Machiavelli (1469 1527) sfătuia pe conducătorul unui stat
să subordoneze interesului propriu standardele absolute de conduită. Dacă o
minciună sau o înșelătorie îi putea întări poziția și rangul, atunci el nu trebuia
să ezite să le folosească.

De asemenea, cercetătorul este impresionat de preocupările multilaterale
ale artiștilor renascentiști. Michelangelo a decorat tavanul Capelei Sixtine cu
picturi magnifice. El a devenit de asemenea competentul arhitect care a
supravegheat terminarea bisericii Sf. Petru din Roma, încoronînd clădirea cu
frumosul ei dom. De asemenea, el a conceput uniformele colorate pe care
garda elvețiană le mai folosește și astăzi. Leonardo da Vinci a pictat minunata
Cina cea de taină și pe Mona Lisa, și a desenat schițe de mitraliere și
submarine care se aseamănă în mod remarcabil cu cele din epoca noastră.

Oamenii Renașterii erau iubitori ai frumosului în natură și în om. De fapt,
ei au făcut un cult din frumusețe. Picturile epocii indică interesul crescut față
de studiul atent al anatomiei umane, așa încît tablourile să fie exacte. Această
dragoste pentru frumos poate fi văzută în prezentarea măiastră a țesăturilor
bogate în culori din tablourile desenate de Tițian, marele pictor de portrete din
Veneția. Aceste tablouri sînt în contrast cu portretele deformate și cu picturile
șterse realizate în epoca gotică.

Dogmele Bisericii erau acceptate și riturile de închinare erau practicate, dar
viața religioasă a omului era ruptă de viața lui zilnică. Acest spirit lumesc i-a
afectat pînă și pe papii epocii renascentiste. Existau puțini eretici sau atei în
țările latine, dar spiritualitatea a luat locul al doilea după religia formală.

O scurtă analiză a activităților principalilor papi renascentiști dintre 1447
și 1521 va arăta cum a capitulat papalitatea în fața spiritului secular și umanist
al epocii. Nicolae al V-lea (1439-1455) a fost un umanist care urcase pe scara
ierarhiei bisericești pînă a devenit papă. Interesul lui față de lumea clasică l-a
făcut să caute să repare clădirile, podurile, apeductele și marile biserici din
Roma. Interesul lui pentru trecutul clasic s-a văzut clar în faptul că el și-a
donat propria lui bibliotecă pentru a forma nucleul bibliotecii Vaticanului,
care urma să devină un tezaur pentru viitorii cărturari. Secretarul lui a fost
Lorenzo Valla (1405-1457), care în 1440, după ce a părăsit slujba pe lîngă
papă, a scris un tratat în care susținea că Donația lui Constantin este o plastografie; pentru a face acest lucru a folosit critica literară și istorică.

Astfel, el a fost primul care a pus bazele criticii istorice. Faptul că Lorenzo
nu a avut neplăceri din cauza acestui act îndrăzneț a fost o dovadă a
indiferenței papalității față de religie.

Iuliu al II-lea (1441-1513) a petrecut mult timp încercînd să unească pe
cale politică statele papale din Italia. El era de asemenea un patron al
artiștilor. El 1-a angajat pe Michelangelo să decoreze tavanul Capelei Sixtine
pe care o construise Sixtus al IV-lea (1471-1484).

Leon al X-lea (1475-1521), care era papă în timpul cînd Luther a luat
poziție față de indulgențe, era membru al familiei Medici din Florența. El a
permis vînzarea de indulgențe pentru adunarea banilor în vederea construirii
catedralei Sf. Petru din Roma. Și el a fost un patron al artelor și literelor. Cu
asemenea papi nu este de mirare că Luther a fost scandalizat de formalismul și
de lipsa spiritualității adevărate atunci cînd a făcut faimoasa lui vizită la
Roma în 1510-1511.

B. Umaniștii creștini

Invățații renascentiști din nordul Alpilor aveau în comun cu frații lor de la
sud de Alpi dragostea pentru sursele din trecut, prețuirea ființelor umane ca
entități individuale cu dreptul de a-și dezvolta propriile lor personalități și
interesul pentru capacitatea minții umane de a interpreta datele pe care i le
aduceau simțurile. Totuși, ei nu erau atît de mult interesați în trecutul clasic,
cît în trecutul creștin. Ei studiau documentele biblice în limbile originale, tot
atît de mult sau și mai mult decît studiau scrierile lui Platon sau Aristotel. Ei
puneau accentul pe moștenirea iudeo-creștină, și nu pe moștenirea elenică a
Europei apusene. Ei au fost în esență umaniști creștini care au aplicat tehnicile
și metodele umanismului la studiul Scripturii. Ei erau interesați mai mult de
om ca ființă umană cu un suflet, decît ca și creatură rațională. Umanismul lor
era etic și religios, în timp ce acela al fraților lor latini din sudul Alpilor era
estetic și secular.

1. Cu toate că cele ce au fost spuse despre umaniștii italieni sînt adevărate
cu privire la majoritatea umaniștilor, a existat un mic grup în Florența,
condus de Marsilio Ficino (1433-1499), care căzuse sub influența lui
Savonarola. Marsilio a tradus scrierile lui Platon în latină între anii 1463 și
1477. Acești umaniști doreau să integreze Biblia cu filozofia greacă, în special
cu cea a lui Platon. în efortul lui de a realiza acest scop, el a început să
studieze Biblia din punctul de vedere literar al umaniștilor. Ajutorul financiar
de la familia de Medici a făcut posibilă înființarea Academiei Platonice în
Florența, unde umaniștii creștini puteau să-și facă studiile. John Colet din
Anglia, Jacques Lefevre din Franța și Reuchlin din Germania au petrecut cu
toții un timp la academie.

2. Deși Lefevre (1455-1536) a folosit o interpretare literală și spirituală a
Bibliei cînd și-a scris lucrarea sa filologică despre Psalmi, el a accentuat
studiul textului Bibliei. în jurul anului 1512, el a publicat și un comentariu
asupra epistolelor lui Pavel în latină. Opera lui a ajutat la pregătirea drumului pentru apariția hughenoților, atunci cînd influența Reformei a ajuns în

Franța.

Jimenez Francisco de Cisneros, cunoscut mai bine sub numele de
cardinalul Xim&ies, arhiepiscop de Toledo, Spania, a devenit confesorul
Isabelei, și timp de cîțiva ani, marele inchizitor al Inchiziției spaniole. El a
fondat Universitatea din Alcala, pentru instruirea clericilor, și a tipărit un Nou
Testament în limba greacă în anul 1514. Pe lîngă aceasta, el a supravegheat
terminarea ediției poliglote a Bibliei, cunoscută sub numele de
„Complutensian” (tipărită la Complutum sau Alcala, în 1522, n.tr.).

4. John Colet (cea 1467-1519) a făcut parte dintr-un grup din Anglia
cunoscut sub numele de „reformatorii de la Oxford”. După vizita lui în Italia,
Colet a început să prezinte în conferințe sensul literal al epistolelor pauline.
Aceasta era o inovație, deoarece teologii dinainte fuseseră interesați mai mult
în alegorie decît în ceea ce încerca să comunice scriitorul Scripturii celor din
timpul său sau celor ce urmau după el. Opera reformatorilor de la Oxford a
fost un factor ce a contribuit la declanșarea Reformei în Anglia.

5. Reuchlin și Erasm au fost însă cei mai influenți dintre umaniști,
deoarece influența operei lor a fost simțită în întreaga Europă. John Reuchlin
(1455-1522) studiase cu Pico în Italia și își dezvoltase gustul pentru limba,
literatura și teologia ebraică. Roadă studiului său științific asupra Vechiului
Testament a fost o gramatică ebraică combinată cu un dicționar pe care el le-a
numit Despre elementele de bază ale ebraicii. Această lucrare, pe care el a
terminat-o în 1506, i-a ajutat pe mulți să se familiarizeze cu limba Vechiului
Testament, așa îneît au reușit să studieze această carte în limba originală.
Prezintă interes faptul că Reuchlin a dat sfaturi pentru educația lui
Melanchthon, mîna dreaptă a lui Luther și primul teolog al Reformei.

Desiderius Erasmus (Erasm de Rotterdam, n.tr.) (cea 1466-1536), a fost și
mai influent decît Reuchlin. El primise o parte din educație în școala „Frăției
vieții în comun”, în Deventer, iar mai tîrziu a studiat la multe din
universitățile din Europa și Anglia. El a devenit un cărturar universal cunoscut
în cercurile culturale din orice țară. Spiritul său savant 1-a înclinat mai degrabă
spre reformă decît spre revoluție, și opoziția sa față de abuzurile Bisericii
Romano-Catolice a fost exprimată în cărțile sale Elogiul nebuniei (cea 1511) și
Convorbiri pe teme curente (1518).’ în aceste cărți, prin satiră înțeleaptă,
Erasm a căutat să scoată în relief racilele din viața ierarhiei preoțești și
monahale. Umaniștii au satirizat relele din Biserică, iar reformatorii le-au
denunțat. Aspectul pozitiv al operei sale a fost Noul Testament în greacă,
publicat în 1516 de Froben din Basel, care era nerăbdător să cîștige faima și
piața de desfacere care însoțeau tipărirea și publicarea primului Nou
Testament în greacă. învățatul spaniol Xim^nes tipărise un Nou Testament
grecesc în 1514, dar nu 1-a putut vinde fără aprobarea papei. Pentru a-1 putea
vinde înaintea lui, Froben 1-a îndemnat pe Erasm să lucreze la el. Erasm a
folosit patru manuscrise grecești, pe care le-a găsit la Basel, dar cînd a văzut
că ultimele rînduri din Apocalipsa lipseau în toate, a tradus înapoi din latină
cum credea el că ar fi fost în greacă. Influența cărții a fost uriașă, deoarece acum cărturarii se aflau pe o poziție din care puteau face comparații exacte

între Biserica Noului Testament și cea din timpul lor. Comparația a fost în
mod hotărît în defavoarea acesteia din urmă.

La început, Erasm a simpatizat cu Luther, dar mai tîrziu i s-a opus,
deoarece el nu dorea sciziunea de Biserica Romano-Catolică, pe care Luther
s-a văzut forțat să o facă. Lucrarea lui Erasm, Manual al soldatului creștin
(1503) constituie o abordare etică a creștinismului. El a pus accentul pe etică.
Mai mult, teologia lui se deosebea mult de cea susținută de Luther. în cartea
lui Liberul arbitru (1524), el pune accentul pe eliminarea abuzurilor, dar nu
atacă doctrina, și susține libertatea voinței umane despre care Luther
spunea că este total neputincioasă în ceea ce privește bunătatea și salvarea.

Atît în nordul cît și în sudul Europei, Renașterea a avut rezultate de”
durată. Studiul trecutului clasic păgîn a dus la o abordare seculară a vieții, în
care religia era redusă la o afacere formală sau era ignorată pînă cînd omul
ajungea în ceasul morții. Idealul persoanei, de a fi o ființă umană
independentă cu dreptul de a se dezvolta așa cum o conduceau gusturile, a
luat prioritate asupra idealului medieval, potrivit căruia cineva putea fi salvat
luîndu-și locul umil în societatea ierarhică comună a Bisericii
Romano-Catolice. Avîntul dat de cărturarii și de poeții secolului al XlV-lea și
al XV-Iea în Europa pentru folosirea limbii naționale a fost de ajutor mai
tîrziu pentru aducerea Bibliei la oameni și pentru ținerea serviciilor din
Biserică în limba lor maternă. Reîntoarcerea la sursele culturii din trecut și
studiul lor științific a făcut posibilă o cunoaștere mult mai exactă a Bibliei decît pînă atunci. Pe tărîm politic, nota amorală din lucrarea lui Machiavelli,

Prințul, a dus la ignorarea principiilor morale în conducerea afacerilor externe
ale orașelor-state din Italia și a noilor state-națiuni din nordul Europei. Cel
care caută o imagine echilibrată a impactului Renașterii nu o poate numi nici
tragedie, nici pură binecuvîntare, ci va trebui să o considere un amestec de
binecuvîntare și de nenorocire pentru populația Europei.

7. Pe lîngă dezvoltarea interesului omtjlui pentru sine ca individ ce are o
minte și un spirit, Renașterea a dus la dezvoltarea unei mai largi cunoașteri a
universului fizic al omului. El a devenit interesat de mediul lui înconjurător
ca și de sine, iar studiile științifice și geografice au dus la o nouă lume a
științei și la o lărgire a cunoștințelor despre cît de mare este de fapt lumea
omului. începutul explorărilor geografice a fost din nou opera latinilor.
Prințul Henric al Portugaliei (1394-1460) a trimis exploratori din țara lui pînă
cînd Vasco da Gama a descoperit drumul spre India înconjurînd extremitatea
sudică a Africii. Columb (1445-1506) a făcut cunoscută lumii emisfera vestică,
și activitatea lui a fost rapid completată de cea a exploratorilor francezi și
englezi, toți fiind în căutarea unei rute mai scurte spre bogățiile Orientului îndepărtat. Copernic și Galileo de asemenea i-au făcut pe oameni conștienți de imensitatea universului din jurul lor, iar inventarea telescopului și folosirea

lui tot mai eficientă le-a susținut teoriile anterioare.

II. APARIȚIA STATELOR-NAȚIUNI ȘI A BURGHEZIEI

Lumea clasică fusese dominată de idealul orașului-stat, care era cea mai
mare unitate politică în care se puteau organiza oamenii. Pînă și Imperiul
Roman a fost doar o extindere a orașului-stat Roma. Orice om care devenea
cetățean, devenea cetățean al Romei, indiferent unde locuia. Evul Mediu a
fost dominat de conceptul de unitate politică și spirituală și, în teorie, toți
oamenii trebuiau să fie uniți într-o nouă Romă Sfîntul Imperiu Roman.
Dar, în practică, feudalismul, cu toată descentralizarea lui, dădea siguranță și
ordine în perioadele de haos. înflorirea orașelor înainte de Renaștere a creat în
Italia puternice orașe-state. Dar viitorul în Europa era al statelor-națiuni ca
formă de organizare politică. Anglia, Franța și Spania erau pionieri în
dezvoltarea unor asemenea state-națiuni. în Anglia dezvoltarea a avut loc pe
fondul unei monarhii constituționale în care suveranitatea era împărțită între
monarh și parlament. Organele care reprezentau poporul în Franța și Spania
nu au devenit niciodată atît de puternice ca Parlamentul din Anglia, iar Franța
și Spania s-au dezvoltat ca state-națiuni centralizate, în care domnitorul era
absolut. Pe măsură ce orașele au crescut și s-a dezvoltat comerțul, a apărut o
clasă de mijloc, care a dorit să participe la viața politică și religioasă.

A. Apariția statului național englez

Parlamentul englez s-a format din adunarea feudală cunoscută sub numele
de curia regis, introdusă în Anglia în timpul domniei lui William Cuceritorul
după invazia lui în Anglia în 1066. Această adunare a lorzilor feudali servea
ca o curte înaltă, un organ consultativ pentru rege și un organ ce putea acorda
bani cînd regele cerea mai mult decît donațiile feudale obișnuite. Puterea
acestui organ a fost întărită prin semnarea Magnei Carta în 1215 de către
Ioan. El a consimțit să nu perceapă taxe noi fără consimțămîntul curiei regis,
și să le permită baronilor să se ridice împotriva lui dacă el nu ar fi respectat
înțelegerea. Dreptatea urma să fie împărțită cinstit, iar oamenilor să li se dea
dreptul de a fi judecați în fața celor din propria lor clasă socială. Deși acest
document era numai în beneficiul clasei feudale din acea vreme, el a introdus
principiile limitării domnitorului de către lege și introducerea taxelor numai
prin consimțămîntul poporului. în anul 1295, Edward I a convocat
Parlamentul Model în care erau prezenți atît reprezentanți ai comitatelor și ai
orașelor, cît și seniorii feudali și marii clerici. Primele două grupuri au format
Camera Comunelor, iar ultimele două, Camera Lorzilor. în secolul al
XlV-lea, nevoia de bani a regelui a dus la atribuirea de puteri legislative
Parlamentului, deoarece membrii Parlamentului nu-i asigurau regelui
veniturile dorite decît atunci cînd el semna decretele sau deciziile lor, care
astfel deveneau legi.

Parlamentul reprezentativ, față de care erau responsabili miniștrii regelui,
a fost doar una din bazele monarhiei constituționale engleze. în timpul
domniei lui Henric al II-lea, au fost dezvoltate sistemul juridic și dreptul
comun, care apără libertățile individului mai bine decît o face dreptul roman.
Astfel individul era protejat împotriva actelor arbitrare ale domnitorului.

Războiul de o sută de ani cu Franța (1337-1453) a ajutat la nașterea
mîndriei naționale engleze atunci cînd arcașii englezi cu lungile lor arcuri au
văzut că săgețile îl puteau înfrînge pe cavalerul francez încălecat, iar pierderea
finală a teritoriilor stăpînite de domnitorul englez în Franța a tins să apropie
clasele de sus de cele de jos, într-o unitate națională. Războiul Rozelor din al
treilea sfert al secolului al XV-lea a dus la desființarea vechii nobilimi feudale,
făcînd posibilă o alianță în stat între rege și clasa de mijloc. în schimbul
ordinei și securității, clasa de mijloc asigura de bunăvoie bani și autoritate
domnitorilor. în secolul al XV-lea, libertatea Parlamentului a făcut loc
despotismului ascuns al dinastiei Tudorilor, care a condus statul în secolul al
XVI-lea după principii machiavelice. Cu toate acestea, ei au menținut
Parlamentul pentru a-și asigura sprijinul popular pentru acțiunile lor.

B. Apariția statului național francez

Statul național francez a fost confruntat cu mari piedici în dezvoltarea lui.
Conducătorii englezi dețineau multe teritorii în Franța, și marii nobili feudali
nu erau sub controlul regelui francez, care deținea doar o mică bucată de
pămînt în jurul Parisului. Franța nu avea o unitate rasială sau geografică din
cauza diverselor elemente rasiale din populație și din cauza compoziției
geografice a țării, care stimula provincialismul. în ciuda acestor probleme,
dinastia de regi capețieni din Paris, începînd cu Hugo Capet în 987, a reușit să
unifice Franța. Parlamentul francez, nu a devenit niciodată atît de puternic ca
parlamentul englez și, ca urmare, domnitorul a avut control absolut asupra
statului. Domnitorii abili, și ura împotriva dușmanului comun Anglia în
timpul războiului de o sută de ani, au contribuit mult la unificarea Franței. De
asemenea, acest război le-a dat francezilor pe eroina lor națională, Ioana
d’Arc.

C. Apariția statului național spaniol

Căsătoria lui Ferdinand de Aragon cu Isabella de Castilia, în 1479, a
promovat unitatea spaniolă. Dezvoltării statului național spaniol i s-a dat un
aspect religios prin lupta de eliberare a Peninsulei Iberice de sub invadatorii
mahomedani. Cruciada, cunoscută sub numele de reconquista, a ajuns la
apogeul ei în secolul al Xl-lea. Credința romano-catolică și naționalismul au
mers mînă în mînă în Spania, iar absolutismul Bisericii Romane mergea în
paralel cu absolutismul politic al domnitorului. Acest lucru s-a manifestat în
Inchiziția spaniolă, condusă de Torquemada, sub care au fost omorîți zece mii
de oameni, și de Ximenes, sub care au fost omorîți douăzeci și cinci de mii de
oameni.

Apariția statului național a întreținut opoziția față de Biserica
Romano-Catolică, în special în Franța și Anglia, unde domnitorii și puternica

clasă de mijloc detestau scurgerea de bani din trezoreria statului sau din
propriile lor buzunare spre vistieria papală. Clasa nobilimii detesta faptul că
Biserica Romei avea control peste atîta pămînt. Regii nu erau mulțumiți cu
suveranitatea divizată care îi obliga pe supușii lor să fie credincioși atît papei
cît și lor. Tribunalele bisericești, în care puteau fi judecați numai clericii, erau
un afront la adresa sistemului de tribunale regale; și apelurile la tribunalele
papale erau și mai neplăcute. Trebuie reamintit faptul că, în jurul anului 1300,
puternicii domnitori ai Angliei și Franței au înfrînt cu succes eforturile lui
Bonifaciu al VUI-lea de a controla clerul din statele lor și că Franța, în
Sancțiunea Pragmatică de la Bourges din 1438, susținea că biserica romană
din Franța trebuia pusă sub controlul domnitorului francez. Prin două statute,
în 1351 și respectiv 1353, Anglia i-a interzis papei să hotărască cine va ocupa
posturile vacante în biserica engleză, fără alegeri făcute de clerul local și fără
consimțămîntul regelui, și totodată a interzis apeluri de la tribunalele din
Anglia la tribunalul papal. Această tendință de respingere a amestecului
ecleziastic în afacerile statului a fost o forță externă care a ajutat activitatea
reformatorilor atunci cînd aceștia au apărut pe scenă.

Trebuie notat că domnitorii din Europa nu ar fi reușit nicicând să lupte cu
succes împotriva papalității dacă nu ar fi fost sprijiniți de la spate de clasa
mijlocie bogată formată odată cu dezvoltarea comerțului în urma renașterii
orașelor și a negoțului, după anul 1200. Negustorii din clasa mijlocie din orașe
și proprietarii de pămînturi bogați îi sprijineau pe domnitori în opoziția lor
față de controlul papal asupra țărilor lor. Suveranitatea o dețineau
conducătorii statelor naționale, și nu papa.

III. BISERICA ORTODOXA GREACĂ, 1305-1517

In timp ce forțele externe dinamice ale opoziției și Reforma alcătuiau în
Europa de Apus forțele care urmau să zguduie unitatea Bisericii
Romano-Catolice medievale, Biserica din Răsărit a rămas statică în concepțiile
ei teologice și s-a extins foarte puțin. De fapt, importanța Constantinopolului
ca centru religios a scăzut după căderea lui în mîinile turcilor în 1453, iar
patriarhii ruși au devenit tot mai importanți în conducerea Bisericii Ortodoxe Grecești.

In Rusia au avut loc două schimbări care au afectat profund dezvoltarea
ulterioară a creștinismului ei. Intre 1237, cînd au venit prima dată în Rusia
invadatorii mongoli, și 1480, cînd ei au pierdut controlul asupra statului,
Rusia a fost sub controlul invadatorilor mongoli tătari. Cu toate că această
invazie a dat Rusia înapoi din punct de vedere cultural, ea a fost în avantajul
bisericii ruse, deoarece invazia a despărțit biserica rusă de Constantinopol,
forțînd-o să-și aibă propria ei conducere autohtonă. Naționalismul și religia
rusă s-au unificat cînd rușii au trebuit să lupte să-și mențină religia și cultura
lor în ciuda cuceritorilor lor. Oamenii apelau la religie atît pentru mîngîiere cît
și pentru a fi conduși în timpul lor de crize.

în 1325, arhiepiscopul metropolitan al Bisericii Ortodoxe din Rusia și-a
mutat cartierul general de la Kiev, Care era mai aproape de Constantinopol, la Moscova. Aici ei putea fi mai independent de Constantinopol, dar în același
timp era și mai supus controlului secular din partea conducătorilor statului
rus. După 1453, mitropolitul rus a devenit independent de patriarhul de la
Constantinopol, datorită faptului că acest oraș și conducătorul Bisericii
Ortodoxe au intrat sub controlul turcilor. La scurt timp după căderea
Constantinopolului, episcopii ruși l-au ales pe mitropolit ca „Mitropolit al
Moscovei și al întregii Rusii”. Liberă să se dezvolte în mod independent, deși
teologia și liturghia nu s-au schimbat în mod considerabil, Biserica Ortodoxă
din Rusia a devenit biserică națională în 1589, iar mai tîrziu s-a identificat
îndeaproape cu statul. Moscova a devenit „a treia” Romă, care a înlocuit
Roma și Constantinopolul.

Intre 1305 și 1517, forțele care promovau schimbarea erau la lucru atît în
Biserica din Răsărit cît și în Biserica din Apus. în Răsărit schimbările erau în
primul rînd la conducerea și organizarea ecleziastică, dar în Apus Reforma a
adus schimbări fundamentale care nu numai că au creat bisericile naționale
protestante, dar au adus reformă și în interiorul Bisericii Romano-Catolice,
așa încît să poată face față provocărilor protestantismului.

Din aceeași secțiune

Toate ›