Cronicile din Narnia Calul si baiatul – vol.3

CALUL ȘI BĂIATUL

1. SHASTA PORNEȘTE LA DRUM.

Aici începe povestea unei aventuri care s-a petrecut în Namia și Calormen și în ținuturile dintre ele, în Epoca numită de Aur, atunci când în Namia domnea Marele Rege Peter, iar fratele și cele două surori ale lui erau Rege și Regine supuse lui.

În zilele acelea, departe, în sudul ținutului Calormen, pe o limbă de pământ la malul mării, trăia un pescar sărman, pe numele său Arsheesh. Împreună cu el locuia un băiat care-i spunea Tată. Numele băiatului era Shasta. Dimineața devreme, Arsheesh ieșea în larg la pescuit, iar după-amiaza își înhăma măgărușul la căruța încărcată cu pește și pornea înspre satul aflat cam la o milă mai la sud. Dacă vânzarea era bună, pescarul se înapoia acasă bine dispus și Shasta scăpa de bruftuială. Dar dacă vânzarea mersese prost, Arsheesh îi găsea mereu nod în papură și nu de puține ori Shasta mânca bătaie. Și nu era greu să-i găsească pricină, căci numeroase erau îndatoririle lui Shasta: de la reparatul și curățatul plaselor de pescuit și până la pregătirea cinei și dereticatul prin colibă.

Shasta nu găsea nimic care să-l atragă prin părțile ce se întindeau la sud de coliba lor. O dată sau de două ori îl însoțise pe Arsheesh în târg și nu văzuse nimic vrednic de interes. Bărbați asemeni tatălui lui, bărbați cu caftane lungi, soioase și saboți de lemn cu vârfurile întoarse în sus, cu capul înfășurat în turbane și obrazul acoperit de barbă, care-și vorbeau unul altuia cu glas tărăgănat despre treburi plicticoase. Băiatul, în schimb, era foarte curios să știe ce se află în părțile dinspre nord, căci nimeni niciodată nu mergea într-acolo și nici el nu avea îngăduința de-a se duce. Și nu de puține ori, stând afară singur, reparând plasele pescarului, privirea i se îndrepta lung și cu nesaț înspre nord. Din locul unde se afla coliba, ochiul se oprea la un deal înverzit, cu coamă netedă, dincolo de care se înălța doar cerul, brăzdat de câte o pasăre.

Uneori, dacă Arsheesh era acasă, Shasta îl întreba: „Spune-mi, Tată, ce se află dincolo de dealul acela?” Și atunci, dacă pescarul era cu țâfnă, îi trăgea o palmă și îi spunea să-și vadă de treabă. Dar dacă era bine dispus, îi răspundea: „Nu-ți lăsa, Fiule, mintea să-ți lenevească la lucruri de prisos. Căci, după cum spune poetul, «Hărnicia este izvorul limpede al bogăției, iar cel care cercetează lucruri ce nu-l privesc nu face decât să intre în apele tulburi ale sărăciei» „.

Și astfel, în mintea lui Shasta se formă gândul că dincolo de deal se află ascunsă o mare taină pe care tatăl său nu voia să i-o dezvăluie. În realitate însă pescarul vorbea așa pentru că nici el nu știa ce se întinde către nord. Și, de altfel, nici că-l interesa. Pescarul era o fire foarte practică.

Într-o zi, dinspre sud, sosi un om care era altfel decât toți oamenii pe care-i văzuse Shasta până atunci. Călărea un cal puternic, cu coama și coada despletite. Scările șeii și căpăstrul erau încrustate cu argint. Străinul purta cămașă de zale și un turban de mătase din mijlocul căruia se înălța vârful ascuțit al unui coif de metal. La șold îi atârna un iatagan cu tăișul curbat, la spate avea un scut rotund cu ținte din alamă și în mâna dreaptă ținea o suliță. Pielea obrazului îi era întunecată, dar faptul acesta nu era lucru neobișnuit pentru Shasta, căci toti locuitorii din Calormen aveau pielea închisă la culoare; ceea ce-l surprinse însă fu barba străinului. Era o barbă vopsită în roșu-aprins, răsucită și unsă cu uleiuri parfumate. După aurul care împodobea brațul gol al străinului, Arsheesh știu imediat că acesta era un Tarkaan, un mare nobil și se aruncă de îndată cu fața la pământ, zorindu-l și pe Shasta să îngenuncheze.

Străinul ceru găzduire pentru noapte, iar pescarul nu îndrăzni să-l refuze. Toate bucatele mai de preț din casă fură așezate înaintea Tarkaanului (și acesta nici măcar nu fu impresionat), iar Shasta, cum se întâmpla de obicei când pescarul avea oaspeți, primi un colț de pâine și fu trimis afară din colibă. În împrejurări ca acestea, băiatul își încropea un culcuș în micul grajd acoperit cu paie, alături de măgăruș. Dar acum era mult prea devreme ca să meargă la culcare și Shasta, căruia nimeni nu-i spusese vreodată că nu e frumos să asculți pe la uși, se așeză cu urechea lipită de o crăpătură din peretele de lemn al colibei, să audă ce vorbeau între ei oamenii mari.

— Și acum, gazdă a mea, spuse Tarkaanul, am de gând să-ți cumpăr băiatul.

— O, stăpâne al meu, răspunse pescarul (și Shasta știu, după glasul mieros cu care vorbea, că în ochii lui Arsheesh se aprinsese o lumină lacomă), oare ce preț l-ar putea îndemna pe servitorul tău, oricât ar fi el de sărman, să-și vândă ca rob pe unicul lui fiu, trup din trupul lui? Căci, după cum spune poetul, „iubirea e mai hrănitoare decât supa, iar copiii mai prețioși decât cel mai de preț dintre nestemate”.

— Ai grăit bine, răspunse sec oaspetele. Dar tot poetul spune: „Cel ce încearcă să-l înșele pe cel înțelept își dezvelește singur spinarea pentru bici”. Nu-ți încărca buzele venerabile cu minciuni. E limpede ca lumina zilei că acest băiat nu este fiul tău. Obrazul tău este la fel de întunecat ca și al meu, dar băiatul e bălai și cu pielea albă, asemeni blestemaților, dar frumoșilor barbari care locuiesc în ținuturile din nordul cel îndepărtat.

— Cât de adevărat ai grăit, zise atunci pescarul, scuturile pot sta pavăză împotriva săbiilor, dar ochiul înțelepciunii străpunge orice apărare! Află deci adevărul, binecuvântat oaspete al meu. Află că din pricina grelei mele săracii nu m-am însurat niciodată și nu am nici un copil. Dar, în același an în care Tisrocul (fie ca în veci să trăiască) și-a început augusta și milostiva lui domnie, într-o noapte cu lună plină, a fost voința zeilor să nu-mi pot găsi somnul. Ci m-am ridicat din culcușul meu și mi-am îndreptat pașii către malul mării, să mă răcoresc privind la valuri și la lună și să respir aer proaspăt. Și cum stăteam așa, nu trece mult și aud plescăit de vâsle venind înspre mine peste valuri, urmate, mi s-a părut, de sunetul unui scâncet slab de copil. Și iată că valurile aruncă pe mal o mică barcă, în care era un bărbat vlăguit de foame și de sete, care pesemne murise cu doar câteva clipe înainte (căci nu se răcise încă), un burduf de apă gol și un copil, încă în viață.