Cronicile din Narnia Printul Caspian – vol.4

PRINȚUL CASPIAN

Capitolul 1

INSULA.

Au fost odată ca niciodată patru copii, pe nume Peter, Susan, Edmund și Lucy; v-am mai vorbit despre ei într-o altă carte, intitulată Șifonierul, Leul și Vrăjitoarea, în care v-am povestit prin ce aventură extraordinară au trecut. Au deschis ușa unui șifonier fermecat și s-au trezit într-o lume cu totul diferită de a noastră, în care au ajuns regi și regine, domnind peste o țară numită Namia. Cât timp au stat în Namia, li s-a părut că domneau acolo de mulți ani; dar când s-au întors prin ușa de la șifonier și s-au trezit înapoi în Anglia, li se păru că totul nu durase decât o clipă. În orice caz, nimeni nu băgase de seamă că fuseseră plecați iar ei nu au spus nimănui despre asta, cu excepția unei persoane foarte înțelepte.

Toate acestea se întâmplaseră cu mulți ani în urmă. Acum stăteau toți patru pe o bancă, într-o gară, înconjurați de geamantane și cutii cu jucării. Erau în drum spre școală. Călătoriseră împreună până în gara asta, care era un punct de legătură; iar aici, în numai câteva minute, sosea un tren care urma să le ducă pe fete la o școală și, după o jumătate de oră, un alt tren urma să-i ia pe băieți și să-i ducă la o altă școală. În prima parte a călătoriei, când mai erau împreună, li se păruse că încă sunt în vacanță; dar acum, când trebuia să-și ia la revedere și să pornească fiecare în altă direcție în numai câteva clipe, simțeau cu toții că vacanța se terminase și că îi cuprinde melancolia, ca la început de școală; erau toți tare amărâți și nimănui nu-i trecea prin cap ce-ar putea să spună. Lucy mergea la internat pentru prima dată.

Era o gară de țară, pustie și liniștită; în afara lor, nu mai era nimeni pe peron. Deodată, Lucy scoase un țipăt de parc-ar fi înțepat-o o viespe.

— Ce e, Lu? O întrebă Edmund.

Dar imediat făcu și el:

— Oh!

— Ce Dumnezeu…, începu Peter, după care renunță și el la ce voia să spună. Susan, dă-mi drumu'! Ce faci? Unde mă tragi? Strigă.

— Nici nu te-ating, spuse Susan. Mă trage cineva! Au, au, au, oprește!

Băgară toți de seamă că sunt palizi la față.

— Așa mi s-a părut și mie, spuse Edmund cu răsuflarea tăiată. Parcă mă trăgea cineva. Groaznic! Oh, iar începe.

— Mă trage și pe mine! Spuse Lucy. Oh, nu mai pot!

— Fiți atenți! Strigă Edmund. Haideți să ne luăm de mâini și să stăm unul lângă altul. Asta e magie, se simte. Repede!

— Da, spuse Susan. Să ne ținem de mâini. Oh, ce n-aș da să nu ne mai tragă!

În clipa următoare, bagajele, banca, peronul și gara dispărură cu totul. Cei patru copii, ținându-se de mâini și gâfâind, se treziră într-o pădure atât de deasă încât de-abia aveau loc să se miște de crengile care îi loveau. Se frecară la ochi și traseră adânc aer în piept.

— Peter, crezi că se poate să ne fi întors în Namia? Îl întrebă Lucy.

— Putem fi oriunde, îi răspunse Peter. Nu văd nimic din cauza copacilor. Hai să-ncercăm să ieșim undeva mai la lumină.

Reușiră cu greu să iasă din desiș printre urzici și ghimpi. Dar aici avură parte de o nouă surpriză. Totul era mult mai luminos și, din numai câțiva pași, ajunseră la marginea pădurii, de unde se vedea o plajă acoperită de nisip. La numai câțiva metri depărtare, apa mării scălda nisipul atât de încet și de calm încât nu se auzea practic nici un sunet. Nu se zărea nici un țărm în depărtare și nici un nor pe cer. Judecind după soare, era în jur de ora zece dimineața, iar marea era de un albastru amețitor. Se opriră să respire adânc mirosul de mare.

— Doamne! Exclamă Peter. Ce bine e!

Cinci minute mai târziu erau toți în picioarele goale și se bălăceau în apa răcoroasă și limpede.

— E mai bine aici decât într-un tren aglomerat, în drum spre latină, franceză și algebră! Spuse Edmund.

După care nimeni nu mai zise o vreme nimic; umblau prin apă în căutare de creveți și crabi.

— Totuși, zise dintr-o dată Susan, cred că trebuie să ne gândim puțin la ce avem de făcut… În curând o să ni se facă foame.

— Avem sandvișurile pe care ni le-a dat mama pentru drum, zise Edmund. Eu cel puțin le am.

— Eu nu, spuse Lucy. Ale mele erau în geanta mică.

— Ale mele la fel, spuse Susan.

— Ale mele sunt în buzunarul de la haină, aici pe plajă, spuse Peter. Avem două porții pe care o să le împărțim la patru. N-o să fie prea amuzant.

— În momentul de față îmi doresc mai degrabă ceva de băut decât de mâncat, zise Lucy.

Și deodată li se făcu tuturor sete, așa cum ți se face de obicei după ce te-ai bălăcit în apă sărată sub un soare fierbinte.

— Parcă am fi naufragiat, spuse Edmund. În cărți, naufragiații găsesc mereu izvoare cu apă limpede și rece pe insulă. Haideți să căutăm.

— Vrei să spui să mergem înapoi prin pădurea aceea deasă? Îl întrebă Susan.

— Nici vorbă, răspunse Peter. Dacă e vreo apă, se varsă precis în mare, așa că, dacă mergem pe plajă, n-avem cum să nu dăm de ea.

Merseră înapoi pe malul mării, călcând mai întâi pe nisipul ud și neted, apoi pe cel uscat și aspru, care ți se lipește de degetele de la picioare, așa că se opriră să-și pună șosetele și pantofii. Edmund și Lucy vrură să-și lase pantofii și șosetele acolo și să plece în picioarele goale, dar Susan le spuse că asta ar fi o nebunie.