Cronicile din Narnia Sifonierul Leul si Vrajitoarea – vol. 2

ȘIFONIERUL, LEUL ȘI VRĂJITOAREA

Capitolul 1

LUCY SE UITĂ ÎNTR-UN ȘIFONIER.

Au fost odată ca niciodată patru copii: Peter, Susan, Edmund și Lucy. În această carte vă voi povesti despre ceea ce li s-a întâmplat în timpul războiului când, din cauza atacurilor aeriene, au fost trimiși de părinți să stea în casa unui profesor bătrân care locuia undeva în inima țării, la zece mile de cea mai apropiată gară și la două mile de cea mai apropiată poștă. Nu era căsătorit și locuia într-o casă imensă, cu doamna Macready, menajera și trei servitori. (Pe aceștia îi chema Ivy, Margaret și Betty, dar ei nu vor apărea prea mult în poveste.) Profesorul era tare bătrân, cu părul cărunt și vâlvoi, care aproape că-i acoperea fața. Copiilor le plăcu de el de la bun început; dar în prima seară, când îi întâmpină la ușă, arăta atât de ciudat, încât Lucy (care era cea mai mică) se cam sperie; pe Edmund însă (următorul în ordinea vârstei) îl tot pufnea râsul, așa că se prefăcu că-și șterge nasul ca să nu se bage de seamă.

După ce-i spuseră noapte bună Profesorului și urcară să se culce, băieții se duseră în camera fetelor să mai stea de vorbă.

— Am nimerit la fix, sunt sigur, spuse Peter. O să fie nemaipomenit. Tipu' ăsta o să ne lase să facem ce vrem.

— Mie mi se pare tare drăguț, spuse Susan.

— Haideți, ajunge, interveni Edmund, care era obosit și se prefăcea că nu e, ceea ce-l făcea să fie cam prost dispus. Nu mai vorbiți așa!

— Cum adică? Întrebă Susan. Și oricum, ar trebui să fii în pat la ora asta.

— Nu mai vorbi ca mama, îi spuse Edmund. Cine ești tu să-mi spui când să mă duc la culcare? Du-te tu la culcare.

— Mai bine ne-am culca toți, spuse Lucy. Dacă ne aude cineva vorbind, o să fie scandal.

— Ba nu, o contrazise Peter. Ascultați-mă pe mine, ăsta e genul de casă unde nimănui n-o să-i pese ce facem. Și oricum, nu ne aude nimeni. De aici până-n sufrageria mare de jos faci cam zece minut.

— Ce se-aude? Întrebă Lucy dintr-o dată.

Era de departe cea mai mare casă în care fusese vreodată și gândul la culoarele lungi și la ușile care duceau în camere goale începuse deja să-i dea fiori.

— E-o pasăre, bleago, spuse Edmund.

— O bufniță, spuse Peter. Aici e un loc minunat pentru păsări. Eu mă duc să mă culc. Iar mâine vă propun să pornim în expediție prin casă. Într-un loc ca ăsta poți găsi orice. Ați văzut munții de pe drum? Și pădurile? S-ar putea să fie și vulturi. S-ar putea să fie și cerbi. Or fi și ulii.

— Castori! Adăugă Lucy.

— Vulpi! Zise Edmund.

— Iepuri! Adăugă și Susan.

Dar a doua zi dimineață ploua atât de tare, încât, dacă te uitai pe fereastră, nu puteai vedea nici munții, nici pădurile și nici măcar pârâiașul din grădină.

— Eram sigur c-o să plouă, începu Edmund.

Tocmai își terminaseră micul dejun și se întorseseră sus, în camera pe care le-o dăduse Profesorul; o cameră lungă și joasă, cu două ferestre dând într-o parte a casei și două în cealaltă.

— Nu te mai plânge, Ed, îi spuse Susan. Fac pariu că într-o oră se înseninează. Iar până atunci avem ce face. Avem un radio și o mulțime de cărți.

— Nu, mulțumesc, spuse Peter. Eu mă duc să explorez casa.

Toți fură de acord cu el și așa au început aventurile. Era genul de casă care îți dă senzația că nu se mai sfârșește și era plină de fel de fel de locuri neașteptate. Primele uși pe care le deschiseră dădeau în niște dormitoare goale, cum de altfel și era de așteptat; dar nu după mult timp găsiră o încăpere lungă, plină de tablouri și în care se afla și o armură; după aceasta, urmă o încăpere verde, cu o harpă într-un colț; coborâră trei trepte, urcară altele cinci și ajunseră într-un fel de holișor în care una dintre uși dădea într-un balcon, iar celelalte într-o serie de camere care dădeau una într-alta și care erau pline de cărți – cele mai multe erau cărți foarte vechi, iar unele păreau mai mari decât Biblia pe care o văzuseră ei la biserică. Ajunseră, în cele din urmă, într-o încăpere în care nu era decât un șifonier mare; genul de șifonier cu oglindă pe ușă. Iar pe pervazul ferestrei era o albăstrea ofilită.

— Nimic! Spuse Peter și ieșiră, toată trupa, din cameră.

Toți în afară de Lucy care mai rămase puțin; se gândea că n-ar fi rău să încerce să deschidă ușa de la șifonier, deși era aproape sigură că e încuiată. Dar, spre marea ei mirare, ușa se deschise destul de ușor, lăsând să cadă doi bulgărași de naftalină.

Lucy se uită înăuntru și văzu fel de fel de haine – cele mai multe din blană. Și nimic nu-i plăcea mai mult lui Lucy decât să miroasă și să mângâie blănuri. Intră imediat în șifonier și se băgă printre hainele de blană, frecându-și obrajii de ele; lăsă ușa deschisă, fiindcă știa și ea că e o prostie să te închizi într-un șifonier. Se afundă și mai tare și descoperi că dincolo de rândul acesta de haine urma un al doilea. Era beznă, așa că fu nevoită să meargă cu brațele întinse în față, să nu se izbească de spatele șifonierului. Mai făcu un pas – și apoi încă doi sau trei – așteptând să atingă lemnul cu vârful degetelor. Dar nu-l atinse.

— Ăsta pare să fie un șifonier imens! Se gândi Lucy, mergând și mai departe, dând la o parte hainele moi ca să-și facă loc. Observă apoi că scârțâie ceva pe jos.