Cum am devenit scriitor

Cum am devenit scriitor de Panait Istrati

POPAS LÂNGĂ O MARE AMINTIRE...

Am fost martorul ultimilor ani de viață ai lui Panait Istrati. Perioadă dintre cele mai agitate și mai controversate. O întâmplare obișnuită a creat împrejurarea de a fi implicat în biografia sa: Într‑o revistă ce abia apăruse, scrisesem o „cronică” despre Biroul de plasare, — reflecții de cititor despre un autor în a cărui gândire și aprecieri despre lume și viață mă regăseam, dându‑mi răspunsuri pe care le căutam. În plus, îl iubeam și pentru faptul de‑a fi declarat că rostul scrierilor sale nu e de a distra pe oameni sau a le specula — cu profit — metehnele, ci de a‑i educa frățește cu exemplele propriei sale experiențe.

Panait Istrati a citit rândurile mele și — gest puțin obișnuit la scriitorii noștri — mi‑a trimis ultima sa carte apărută la Paris (Mediterranee, lever du soleil) cu o dedicație: „Lui Alexandru Talex, cu amicală stimă pentru felul cum a înțeles să judece un om și viața în critica Biroului de plasare. Panait Istrati, 3 decembrie 1934”.

Nu‑mi închipuiam că l‑aș fi putut cunoaște. Care scriitor de al nostru ar fi catadixit să‑și piardă vremea cu un începător în ale vieții? Destinul sau întâmplarea avea să mă dezică.

„Vânător” de oameni, el m‑a căutat la tipografia unde lucram revista — două zile după ce primisem cartea. Îmi amintesc cum toți lucrătorii mă strigau exaltați: „La telefon! Te caută Panait Istrati!”

Nu bănuiam că în acele clipe mi se hotăra soarta. Am vorbit cu el... Eram eu, cel care‑i răspundea? Și m‑a poftit la el acasă, în strada Paleologu nr. 3, nu departe de Calea Moșilor, unde ocupa un mic apartament, la etajul cinci.

Și în seara lui 6 decembrie 1934, când împlineam douăzeci și cinci de ani, i‑am pășit pragul. Mă aștepta în camera sa de lucru, lungit pe un divan‑studio. În stânga patului, biroul pe care se aflau frumos rânduite uneltele de scris, iar înapoia lui biblioteca, de mărime medie, pe ale cărei rafturi se aliniau diferite titluri ale operei sale, tipărite în mai toate limbile pământului. O lumină molcomă îmbrățișa încă­perea, îndemnând la lung taifas sau spovedanie, la visare cu ochi deschiși; într‑o altă seară mi‑a și spus: „Visătorul e o vestală; fără el pământul ar fi pustiu. Visătorii sunt sarea pământului.”

Dar să nu mă depărtez. M-a întâmpinat cu vorbele: „Haide, măi frățioare, de când te aștept!”... S-a scuzat apoi că tuberculoza nu‑i îngăduia să stea decât lungit în pat; că se sufoca după prima sută de pași; că termometrul o lua razna, îndată ce se înfierbânta la vorbă sau la scris. Și m‑a poftit la spovedanie. Cum aveam o puzderie de proiecte, dar neînsemnate realizări, excursia prin înlăuntrul meu a fost scurtă. Ceva ce mocnea nerostit în mine, i‑a ațâțat interesul, dezlăn­țuind avalanșa destăinuirilor sale: despre „fericirea” de‑a fi scriitor, tipărit în aproape toate limbile și ignorat în țara sa, unde în zece ani nu‑i apăruse decât vreo patru‑cinci cărți; despre „lumea scriitoricească a Occidentului” care făcuse din artă „un mijloc de îmbogățire, descriind în mod neutru, dar cu sos excitant viciile stăpânilor”; despre prăbușirea credinței sale în destinul mai bun al omenirii. „Am vagabondat, ca să aflu în oameni un pic de adevăr... Lumea nu piere atât de foame, de boală, de războaie, cât piere din neputința de a‑și da inima pe față.”

L-am părăsit târziu, după miezul nopții. La plecare, mi‑a spus, zâmbind: „După cele scrise în revistă, te credeam mai în vârstă”.

Am revenit a doua zi și în fiecare din cele următoare, până la începutul acelui întunecat și hain april 1935. Cu pasiunea ucenicului devotat, i‑am ținut tovărășie credincioasă, fascinat de vorbirea lui, care îmi împărtășea experiența unei vieți dăruite generos setei de Frumos, de Dreptate și Libertate, de Prietenie și Dragoste pentru om. Întâlnisem în sfârșit un reazim în vifornița vieții, prietenul hărăzit de soarta oricărui muritor, pe care îl aștepți încordat și el dă peste tine, dacă ai șansă. Prietenul „care îți ușurează povara inimii, dându‑ți-o în schimb pe a sa”.

Eu am avut această șansă. Povara inimii lui Panait mi‑a fost uneori peste puteri. I-am făcut față, învățând tot din experiența lui. „Spune‑mi ce ești în stare să sacrifici pentru dragostea ta, și am să‑ți răspund dacă iubești cu adevărat sau e simplă vorbărie”.

Avea o vitalitate fără seamăn. Contagioasă. A suferit cumplit pentru credința sa în artă. Socotea suferința „focul purificator” care ne curăță de humă, mântuindu‑ne de „grijile mărunte”, dându‑ne „putere și libertate”. Într‑un cuvânt, numai calea suferinței duce nemijlocit către fericirea și durerea de a fi om. „Inima noastră — spunea Panait Istrati — nu bate pentru noi, ci pentru toate câte se află dincolo de noi”.

Mi‑l reamintesc, de parcă ne‑am fi despărțit ieri. Înalt, scheletic. Pe obraz, cu însemnele încrâncenărilor de pe parcursul vieții, iar sub bărbie ușoara dâră a trecerii pe lângă moarte, la început de ianuarie 1921; ochii căprui — cale regală spre inima‑i îmbrățișată de un foc nestins; mâinile, cu degete lungi și subțiri, ale căror palme — arate parcă cu plugul — speriau pe chiromanți; părul bogat, dat pe spate, din care o șuviță i se prelingea pe tâmpla stângă, atunci când discuțiile urcau spre piscuri sau când însingurarea îi amurgea luminile feții.

Într‑o seară, a scos din sertarul biroului o lungă spovedanie către un prieten din țară. Pagini tulburătoare despre ce însemna viața lui de om și de artist, în acei ani — drama singurătății unui om calcinat și nedreptățit de propria‑i încredere și dragoste în oameni. Un „simplu și anonim oftat de om” — cum o spunea el însuși — și pe care posteritatea este bine să‑l cunoască în cruda lui realitate: „Ah, ce trist e să‑ți smulgi singur frumoasele pene de struț, cu care ai plecat în viață! Ce trist e să‑ți dărâmi idolii, să constați hidoșenia firii umane și să‑ți întorci fața cu dezgust! Și dacă cel puțin ai putea trăi ultimile‑ți zile de deznădejde, bucurându‑te de o sănătate care să‑ți îngăduie să‑ți mai îneci amarul într‑un pahar cu vin, ori în fum de țigare... Eu n‑am mai pus țigărușe în gură de la Crăciunul anului 1931. Mă înșel în schimb cu o pipă, căci nu pot scrie o linie, fără să trag un fum, fie și numai cu buzele... Cât despre băutură, numai cu un prieten beam un pahar de inimă albastră, nu pentru plăcerea băuturii. Astăzi nu‑mi mai e îngăduit.

Din martie^[1], am simțit că trupul meu intră în ultima fază a bolii. Până în iunie, am mai târât‑o, jumătate în pat, jumătate pe picioare. Din iulie însă, când am venit aici[2], iată șapte luni de boală la pat. Ba am mai îngropat în pustiul ăsta și o biată ființă tânără, plină de legitime dorinți de viață orășenească, obligând‑o să-și întrerupă studiile, să‑și nimicească o speranță de viitor și să lâncezească lângă un ofticos, uitat de lume, veșnic pornit pe harțag și care, murind mâine, nu‑i va lăsa decât vreo trei sute de mii de lei datorii la «Rieder» și alte două sute în țară. Totuși, lumea mă crede bogat, văzându‑mă darnic...

Sunt de trei ani în țară, și se zice că am prieteni, nu numai dușmani, prieteni buni ca Mihai și alții, care au condei și editori, dar care din ei s‑a gândit să mă reamintească, din vreme în vreme, publicului cititor sau să mă recomande unei edituri? Nici unul! O tăcere de mormânt domnește la noi deasupra numelui meu, chiar și atunci când în străinătate ziare europene vorbesc de mine, cum e cazul de câte ori public o carte, ori țin o conferință. Așa că e natural ca un Georgescu de la «Cugetarea» sau cei de la «Eminescu» să‑mi spună: «Nu mai putem publica nimic de dumneata, fiindcă nu exiști pentru nici un ziar, nici o revistă de la noi.

Desigur, am lovit și lovesc mereu în tagma fabricanților de artă. Dar eu lovesc cu inimă de om cald și fără ură permanentă. Izbesc și uit, ba chiar întind repede mâna către cel lovit prea tare sau pe nedrept. Ei mă lovesc rece și cu ură de moarte. În străinătate, aceiași oameni, aceeași ură. De la Romain Rolland și până la ultimul «rollandist» în care am lovit după reîntoarcerea mea din Rusia, o ură vânjoasă mă urmărește. Această ură nu încetează nici azi, când se știe în Franța, în mod public, că sunt greu bolnav... Foștii prieteni nu mi‑o iartă, deși le‑am dat semne vizibile că nu‑s om care clocesc în puful înăbușitor al urii.

Așa trăiesc de trei ani încoace. Am fost respins de la porțile Egiptului, am fost dat jos din tren, de lângă nevastă, în vara lui 1931, la Postumia și refulat la Liubliana, când am rămas fără bilet... N-am avut în toată vremea asta un om, unul singur, căruia să‑mi deschid sufletul. Toți erau ori ocupați, ori indiferenți, ori dușmani.”

Iată imaginea adevărată — eroică în suferință, în puritatea și credința neabătută în om, în prietenie — a celui ce a fost Panait Istrati în perioada anilor 1930-1935.

Și totuși — încolțit de boală, de lipsuri materiale și de neprieteni — el a avut puterea fizică și forța artistică, ca în acești ultimi ani de viață să înceapă un nou ciclu al operei (Viața lui Adrian Zografi), din care au apărut patru volume^[3]; să transpună în românește alte cinci cărți^[4], scrise în limba franceză; să desfășoare o susținută și valoroasă activitate de publicist în presa literară română și franceză (interviuri, profesiuni de credință, evocări, articole de opinie), care îi aduceau zilnic un impresionant număr de scrisori de pretutindeni, — oameni sim­pli ce își mărturiseau bucuria de a‑l fi citit. Să fie, oare, aceasta ima­ginea unui „om sfârșit care nu mai putea scrie”, imagine pe care unii dintre exegeții săi s‑au străduit să o încetățenească?

Era obsedat să‑și termine opera. N-a putut s‑o facă, din cauza tuberculozei care l‑a secerat la 16 aprilie 1935.

Nu obișnuia să „înceapă” o carte. Toate au dospit mai întâi în conștiința sa, l‑au opresat și când perioada de gestație s‑a încheiat, le‑a așternut pe hârtie „dintr‑un foc”. Ameliorându‑i-se sănătatea la începutul anului 1933, a simțit nevoia de a scrie și l‑a anunțat pe editor: „De ce? Pur și simplu pentru că, la fel cu toți imbecilii de artiști, îmi închipui că am o operă de terminat. E o stupiditate, dar mi‑a intrat în cap. Sunt obsedat de ea. De multă vreme. Din totdeauna. În momentul de față, trei lucrări sunt gata în mintea mea și nu‑mi dau pace: volumul 3 din Mediterranee (Adrian și Mihail vagabondează timp de cinci ani pe malurile Mediteranei; va fi o feerie povestită chiar de Adrian); volumul 4 în derivă (Mihail moare, iar Adrian devine o epavă între anii 1909-1919, dată la care își pierde mama și‑l descoperă pe Jean-Christophe) și volumul 5 Mama (roman semi‑țărănesc, semi‑orășenesc al vieții unei sărmane mame). Vor mai fi încă două volume, în Care Adrian devine scriitor francez și se duce în Rusia, de unde se înapoiază spre a muri. Dar, în acest răstimp, el a scris și a lăsat o operă în cinci‑șase volume: Operele postume ale lui Adrian Zografi (romane în care descrie, între altele, „muncitorul ajuns la putere și spune cu acest prilej și bune și rele”).

Aprilie 1935.

Bolnav mai grav ca niciodată, Panait Istrati se zbătea, strângând în mâini crispate de febră firul chinuitei sale vieți. Ani de‑a rândul trăise învecinat cu moartea. Dar, așa veșnic umbrit de ea, Panait avea nu știu ce curaj, nu știu ce nădejde, de care încă se agățau pri­virile sale de bolnav, tare îndrăgostit de viață.

Îl revăd parcă aievea...

Venisem în după‑amiaza aceea, la sfârșit de martie... Trecuse cu bine criza de sciatică. Întins pe patul de suferință, ochii îi alergară spre ai noștri, ni‑i sfredeli cu sufletul pe buze, cercând parcă să sur­prindă din tristețea ce ne podidea lacrimile, gândul că‑l socoteam poate învins de aceea cu care se luptase treizeci de ani în șir și o țintuise locului...

— „Nu! Nu! Nu am să mor! Nu vreau să mor! Am scăpat din strânsoarea primejdiei! Mi‑e mult mai bine! Țin, cu orice preț, să sărut un mugure al acestei primăveri!”

Apoi, adresându‑mi-se:

— „Să dai la gazetă știrea că Panait Istrati a învins și de astă dată moartea!”

Am rămas singuri. Mă uit în ochii lui. Slăbit amarnic, vigoarea îi e intactă. Neras, barba i‑a albit. Zâmbește încurcat. Din cochetărie? Poate! Avea în înfățișare nu știu ce „distincție, moștenită de la vreun strămoș îndepărtat. Mă așez lângă el, pe marginea patului. Deodată pieptul i se învolburează, ca valurile unei mări ce prevestesc furtuna, îi simt mâna cum i se înnoadă, ca o iederă sprintenă, printre degetele‑mi înfiorate și, răspunzând unui apel nerostit, mă aplec, îi sărut pleoapele ostenite și‑mi culc capul îngreunat de spaime pe brațele sale.

Ah, brațele acelea de proletar trudit

Ce au zugrăvit

Au scris și au logodit

Pe Chira Chiralina

Cu Orientul roș și cu lumina...

★

În România dintre cele două războaie, Panait Istrati a fost atacat de presa reacționară, hăituit de bandele huliganice și de Siguranță, amenințat cu arestarea sau expulzarea, ținut în carantină la hotarele literaturii române, cedat literaturii franceze cu destulă grabă și ușurare. Un ziar din epocă, analizând „cazul” său, preciza între altele: (...) „ceea ce i se reproșează, mai ales și nu i se va ierta niciodată, este faptul de a fi reușit el, un simplu om din popor, acolo unde universitari de‑ai noștri și câțiva pretinși literatori intelectuali au eșuat lamentabil”.

Dreptate a început să i se facă lui Panait Istrati, în zilele noastre. Reeditarea operelor sale a fost precedată de apariția articolului Valo­rificarea moștenirii literare („Scânteia”, 26 septembrie 1956), care aprecia că „deși scrisă în limba franceză, opera lui Panait Istrati poartă un puternic caracter național (...) și merită interesul corespunzător al edi­torilor și istoricilor literari.”

Ca urmare a acestei recomandări, apar — la sfârșitul anului 1957 — primele două reeditări din opera lui Panait Istrati: Chira Chiralina și alte povestiri și Ciulinii Bărăganului, prefațate, respectiv de Ioan Roman și Mircea Zaciu. Cum era și firesc, reeditările au restituit ver­siuni românești datorate autorului, cu excepția Ciulinilor Bărăganului, unde doar primul capitol fusese tradus de autor.

În următorii ani, au apărut alte câteva reeditări din operă, tot ver­siuni românești aparținând autorului: Țața Minca, Nemurire, Cine e autorul lui „Hamlet” (în colecțiile „Romanul de dragoste”, „Biblioteca școlarului”, „Biblioteca pentru toți copiii”). Iar în anul 1969 sunt reunite, în culegerea antologică Pentru a fi iubit pământul, articole și reportaje apărute în presa timpului (română și franceză). De asemenea, trebuie menționat ca un fapt pozitiv și importantul număr de scrisori și manuscrise inedite publicate postmortem în presa noastră literară, care au îmbogățit istoria literară cu prețioase date despre viața și opera scriitorului brăilean. (Vezi bibliografia de la Addenda prezentei ediții.)

În 1964 apare prima monografie românească: Al. Oprea — Panait Istrati. Dosar al vieții și al operei, amplificată și reeditată în 1976 și 1984. Cu ocazia documentării monografice, Al. Oprea descoperă în Arhiva CC. al P.C.R. (fond 95, dosar 5796) un document de excepțională însemnătate: Dosarul de la Siguranță al lui Panait Istrati, publicat — din păcate — parțial în revista „Manuscriptum” (nr. 3/1974) și care cuprinde note și rapoarte ale faimoasei poliții politice secrete, care l‑a supravegheat cu rigurozitate timp de zece ani (1925-1935). Supravegherea a continuat și după moartea scriitorului, fiind urmăriți toți cei ce s‑au ocupat de comemorări, aniversări, articole în presă etc.

În comentariul ce însoțește publicarea acestui „dosar” se apreciază că documentele descoperite atestă „negru pe alb” nu numai că Panait Istrati nu a fost un „provocator”, un „vândut”, un „agent secret” și „trădător” — cum s‑a afirmat în epocă și mai târziu — ci că era urmărit nemilos de poliție, care îi spiona orice mișcare, îi viola corespondența, fiind considerat „un ins de o periculozitate extremă pentru sigu­ranța statului burghez”. În concluzie se apreciază că „dosarul” repre­zintă „noi dovezi pe care le invocăm în fața tribunalului imparțial al istoriei, în vederea unei definitive și drepte judecări a cazului său”, creat cu premeditare de campania calomnioasă a lui Henri Barbusse, prin faimosul său articol Le Haidouk de la Sigouranza („Monde”, 22 februarie 1935).

Judecata imparțială a istoriei are loc patru ani mai târziu de la publicarea acestui „dosar”. La propunerea lui Marcel Mermoz, președin­tele asociației „Les amis de Panait Istrati”, am tradus în limba fran­ceză toate documentele apărute în revista „Manuscriptum”, însoțindu‑le și cu o minuțioasă „radiografie” care analizează netemeinicia acuzațiilor lui Barbusse. Ambele texte au apărut în publicația trimestrială a asocia­ției „Les Cahiers Panait Istrati” (numerele 3 din 1976 și 7 din 1977). Apariția lor, împreună cu reeditarea primului volum din trilogia Vers Vautre flamme, provoacă reviziuirea fundamentală a poziției de până atunci a Partidului Comunist Francez, privitoare la mult controversatul „caz Panait Istrati”.

Astfel, în ziarul „L’Humanité” (21 aprilie 1978), # apare articolul Sur le nouveau Gorki balkanique (autor: Claude Prevost), care bla­mează incriminările lui Barbusse și reabilitează memoria scriitorului român. Cităm: „Fie că o vrem sau nu, Panait Istrati face parte din istoria noastră, în aspectul ei cel mai dureros (...). Istrati a fost socotit un «renegat» (...). El este atacat, în special de Barbusse, cu o violență în injurie care ne uimește astăzi. La aceasta se adaugă calomnia: Înapoiat în România, (...) Istrati este catalogat dintr‑o dată fascist, în timp ce el trăia rău acolo, la cheremul hărțuielilor, al persecuțiilor și al spionajului polițienesc (...). Desigur, va trebui să recunoaștem lui Panait Istrati rolul glorios (dar ingrat!) de pionier”.

Calomnia a pornit, acum o jumătate de secol, din Franța. Și tot acolo, ea a fost pusă la zid, în zilele noastre. Este reparația meritată a unei injustiții care a dăinuit atâta amar de vreme![5]