Curtea Miracolelor

I CERȘETORI ȘI HAIMANALE.

Despre epocă pe care încercăm s-o schițăm cu ajutorul caracterelor personajelor și a întâmplărilor posibile atunci – schiță palidă fără îndoială – așadar la acea vreme, afacerile publice erau învăluite de mister într-o mai mică măsură decât în ziua de azi.

Nu exista, pe atunci, libertate, în sensul larg și filosofic al cuvântului; cât privește libertatea socială și politică, se afla în stadiul de vis în rândul câtorva minți care își devansau contemporanii cu câteva secole. Dar exista în vremea aceea mai multă independență în atitudinea generală, mai puțină stinghereală în amănuntele mărunte ale vieții. Erau inchizitori care încropeau ruguri; dar nu și agenți care încropeau contravenții. Contravenția reprezintă iadul modern.

Să ne grăbim a adăuga că gheena asta este un rai față de cealaltă pedeapsă.

După cum spuneam, exista mai puțin mister în afacerile publice. Azi o acțiune a poliției, o razie, să zicem, rămâne un secret până la declanșarea ei.

Cerșetorii de la Curtea Miracolelor erau cu toții la curent cu invazia ce se pregătea împotriva lor, un fel de razie de mare amploare pusă la punct de Monclar și inspirată de Ignace de Loyola. Singurul lucru ce nu se știa printre cerșetori era ziua în care ar avea loc atacul.

Până atunci, Curtea Miracolelor se pregătea să susțină un adevărat asediu.

Regele Argotului – milogul de Tricot – a răspândit cu multă abilitate zvonul că asediul n-ar avea loc, dar datorită sfaturilor lui Manfred și ale lui Lanthenay, se acționase ca și cum oamenii regelui ar fi fost pe punctul să sosească.

Cu alte cuvinte, s-au adunat provizii, și s-au baricadat temeinic stradelele ce duceau la Curtea Miracolelor.

Mai întâi, Tricot care refuzase la început, se prefăcuse a-și lua în serios rolul de general de armată.

În seara aceea, ca de obicei, postase santinele avansate po străzile ce se învecinau cu marele cadrilater.

Numai că, santinelele astea erau oameni de încredere de-ai lui și fiecăruia îi dăduse drept poruncă:

— Nu spuneți nimic, și lăsați-i să treacă pe oricare! După aceste câteva explicații date, să ne întoarcem la Ragastens.

Cavalerul și Spadacape s-au îndepărtat cu iuțeală de strada Saint-Denis, îndreptându-se pe cel mai scurt drum către Curtea Miracolelor.

Ragastens era îngrijorat.

Trebuia, fie ce-o fi, să ajungă la Manfred.

Or, el s-a lovit de dificultăți atât de ciudate de fiecare dată când a vrut să intre pe teritoriul Argotului încât își pierduse speranța să mai poată pătrunde acolo.

— Monseniore, spuse Spadacape surâzând în teribila-i mustață, știți la ce mă gândeam când ne aflam închiși în pivnița din casa de lângă Tuileries?

— Nu, dar m-ar bucura să mi-o spui.

— Mă gândeam că dacă, din întâmplare, unuia dintre soldați, i-ar fi fost sete, și ar fi vrut să bea vin din butoiul cu pricina…

— Ghicesc urmarea: am fi fost obligați să ne încăierăm. Dar pentru ce această reținere?

— De aia; pentru că mă gândeam că oamenii cărora le e sete sunt capabili de orice, chiar să nu țină seamă de un ordin.

— Înțeleg unde bați. Condamnabilă metodă! Am încercat-o… Nu, eu am o altă idee care poate va reuși. Să mergem…

Grăbiră pasul.

Curând, se aflară în labirintul stradelelor ce alcătuiau o rețea foarte încurcată în jurul domeniului cerșetorilor.

Ideea lui Ragastens era să istorisească primului cerșetor care ar fi vrut să-l împiedice să treacă, ceea ce aflase chiar din gura regelui cu alte cuvinte că la miezul nopții, imperiul Argotului avea să fie atacat cu toate efectivele de către Monclar.

Spre marea sa mirare, înainta nestânjenit.

Deodată, se trezi pe o stradelă în mijlocul căreia se ridica o baricadă formată din bârne și butoaie.

— Aha! gândi el, se pare că oamenii noștri s-au pus în gardă! Aici vom fi opriți.

Se apropie de baricadă.

Un om se ivi în apropierea sa.

— Amice, spuse Ragastens, trebuie, să trec, e în joc viața voastră a tuturor.

— Sunteți de la curte? spuse omul. Treceți. Era una din santinelele lui Tricot.

Și trecu la iuțeală peste obstacolele adunate în acest loc. Fără a se mai întreba ce însemna această extraordinară ușurință care îi fusese oferită, mai ales într-un moment în care mai mult ca niciodată suspiciunile cerșetorilor trebuiau să fie treze. Ragastens își continuă drumul.

Și avu o emoție puternică atunci când a zărit la capătul stradelei o piață vastă luminată de focuri.

Câteva secunde mai târziu, se afla în Curtea Miracolelor. Se opri mai întâi pentru a se orienta, și să arunce o privire asupra spectacolului ciudat ce se desfășura în jurul lui. Cinci sau șase focuri aprinse din loc în loc, ardeau cu flăcări mari, învăluite de fum; din când în când, o rafală de vânt alunga fumul, și atunci flăcările luminau cu reflexe roșii casele ce mărgineau vastul ca-drilater, case dărăpănate cu pete de igrasie, ale căror ferestre întunecate păreau niște ochi sașii imobili.

În jurul fiecărui foc mișuna o adevărată mulțime.