Dominoul viselor – volumul 1 si 2

Dominoul viselor de Albert Mure volumul 1

PROLOG

...Toc!

O secundă goală.

Toc!... Toc!...

-Voi veni si mâine seară, Eliza, să știi.

Si, astfel, în fiece seară.

A început să vină din ziua în care mi-am mutat mărunțișurile, hainele, mobila, obiceiurile în casa mătușii Maria. După moartea mătușii, se știe. Bate încet în ușă, spune că revine, apoi pleacă. Întâia oară m-am speriat îngrozitor și-mi amintesc că mi-am petrecut restul nopții cu mîna încleșatată pe gîtul unei sticle pe care o dibuisem sub pat. Asta ca, la nevoie, să mă apăr. N-a intrat însă nimeni.

A doua seară la fel. A treia seară la fel. A patra seară la fel. Câteva săptămâni am fost bolnavă, galbenă și cei din jur nu înțelegeau ce mi se întâmpla.

Trecură așa multe luni. Deoarece vizitatorul meu părea pașnic, m-am obișnuit cu bătăile degetului său în ușă, cred că deget era, cum te obișnuiești cu cântecul cucului cuibărit în pendulă.

Nu venea la o oră fixă. Venea seara. Recunosc, vocea lui începuse să-mi placă. Era vocea profundă și inteligentă a unui bărbat. Iar eu eram femeie. Asta putea să însemne ceva.

Am ajuns până acolo încât într-o seară l-am dorit, l-am așteptat. M-am așezat în genunchi pe covorul rece, cu urechea lipită de ușă. Vino, îi șopteam în gând, vino odată! Aveam impresia că întârzia.

Deodată: Toc! Inima mea: cât un purice. Toc!... Toc! Glasul lui:

-Voi veni și mâine seară, Eliza, să știi.

Am deschis ușa brusc, tremurând și cumva împotriva voinței mele. Zgomotele unor pași grăbiți se stingeau către capătul coridorului. Nimeni în aer, nimeni pe podea. Am alergat înainte, cu jumătatea din mine care tremura de frică trasă de mână de jumătatea care vroia să știe.

În curte, sub razele lunii, ceva... dar nu. Lângă nuc, fata vecinului săruta pe gură un băiat pe care în ultima vreme îl văzusem vânzând înghețată în cartier. Săriseră gardul, probabil.

Stăteam, ca nebună, mă uitam țintă la ei. În depărtare pâlpâiau lumini mari, toate galbene și înconjurate de întuneric. Mi-am cerut scuze bâlbâindu-mă destul de tare și m-am retras. Deși ar fi fost normal, sigur, să o facă ei. Bărbatul și glasul lui, nicăieri. Mi-am zis după aceea, iar ideea mi-a dat teamă, că în lipsa mea intrase în dormitor, că era acolo și aștepta. Că mă aștepta. Mi-a trebuit o jumătate de oră până am deschis ușa. Nu era acolo.

In dimineața aceea am dormit și am visat mult.

M-am gândit. Poate nu ieșise în curte. Sau era băiatul cu înghețata și se înțelesese cu fata vecinului. Dacă fata vroise să-mi joace o festă? Prostii...

Noaptea următoare am petrecut-o în altă odaie, odaia dinspre grădină. Aveam nevoie de o certitudine: venea pentru mine, sau venea pur si simplu să bată la ușă?

Așteptam înfrigurată și, tot timpul, simțeam cum prinți preschimbați în porumbei soseau să gângurească la geam. Într-un târziu, l-am auzit!... Ciocăniturile... Vocea amestecată cu vâjâitul prunilor din grădină... Venea pentru mine! M-a cuprins, subit, o bucurie stranie. Venea pentru mine. Bătuse la ușa asta. Aflase că eram acolo, nu în camera mea. Așadar știa. Oriunde, oricum, mă vedea.

În zilele care au urmat, când se întâmpla să mă aflu în baie, să zicem, mă surprindeam cuprinsă de un sentiment de sfială. El mă vedea. Mă vedea oare?

Viața mea luase cu hotărâre un nou curs. Încercam, cât puteam, să-i ajut pe oamenii din jur. În casă, în oraș, n-are importanță unde. Ca să plac lui.

Am căpătat după un timp curajul de a deschide ușa, dacă doream. Așteptam să spună ce avea de spus - nu l-am întrerupt niciodată - și mă lăsam cu toată greutatea pe clanță. Dar nu era. Nici el, nici băiatul cu înghețata, nici fata vecinului, nici altcineva.

Venea în fiecare seară.

Trecură ani. Trec anii, îmi spuneau unii și alții, rămâi fată bătrână, Eliza. Găsește-ți un bărbat dintr-o bucată, fato. E vremea ta. Este adevărat, se perindau prin cercul meu de cunoscuți diferiți bărbați, care mă plăceau mai mult sau mai puțin, pe care îi plăceam mai mult sau mai puțin. Nu-i adevărat. Nu-i plăceam. Cum puteam să-i plac când știam că, în fiecare seară, cineva bătea la ușă pentru mine? Numai pentru mine.

O dată am plecat două săptămâni la o prietenă de departe. Mă îndoiam, mă întrebam, doream, știam că o să mă urmeze și acolo. M-a urmat. Acolo, și în orice loc se întâmpla să înnoptez. Nu mi-e frică s-o spun: îl iubesc. Doamne, cum îl iubesc!

Vine seara, bate la ușă. Vocea îi este neschimbată:

-Eliza...

Ah, cum spune Eliza...

Era spre primăvară, pe la începutul lui mai, ora două și jumătate, după prânz, când mi-a venit gândul cel bun. Cum am putut ca atâția ani să nu mă gândesc la asta? Am fost nebună. Nebună, oarbă. Nu știu cum am fost.

Am trecut la fapte. Îmi închipuiam că nu o voi putea face singură și că voi fi nevoită să apelez la ajutorul vreunui vecin. Dar n-a fost așa. M-am descurcat binișor. Folosindu-mă de o rangă al cărei capăt l-am fixat pe prag, încet, am ridicat ușa, scoțând-o din balamale. Am târât-o afară în curte, răvășind carpetele pătrate și zgâriind dalele de gresie neagră. Am vândut-o pe o nimica toată, în chiar după-amiaza aceea, unui bătrân necăjit.

După cină, am stat la oglindă. Acolo, în cameră, aproape de ușă. Ploua. Norii schimbau fulgere între ei. În fereastră, fluvii oblice formau delte pe sticla verzuie. El, poate, nu poate, sigur, îmi vedea pielea albă a feței, cerceii de păr de la urechi, sprâncenele arcuite, nasul cârn, pieptenele de os și surâsul de carne.

La timpul știut m-am vârât sub pătură si am așteptat. Nu mai avea cum să bată fără să-l văd. Rafalele ploii, crengile ce loveau în geam mă făceau să stau cu auzul la pândă. Vedeam bine ușa. Prin ușă.

Ascultând șipotulploii când bogată, când rară, am simțit pe neașteptate...

-Toc, toc...

Degetul care ciocănise la ușă atinse și întrerupătorul pentru a aprinde lumina.

-Bună dimineața, iubito, șopti Alex lăsând pe măsuța din dormitor tava cu micul dejun.

-Cum? îngăimă Lucia trezită din visul rămas fără final.

-Bună dimineața, spuse din nou Alex.

- ...Am visat ...că mă cheamă Eliza.

-Eliza? Nu-i nimic. Am pregătit croissante și pentru Eliza și pentru tine. Hai, trezește-te.

Lucia se ridică în coate, adormită, își trecu mâna prin părul bogat ce-i ajungea până la umeri. Îl privi lung pe bărbatul cu care se căsătorise în urmă cu cinci ani. Când trecuse timpul acela? Da, trecuseră cinci ani petrecuți alături la bine și la rău, vreme în care Alex umpluse pivnița de la subsolul imobilului cu portrete ale ei. Îl iubea cu o dragoste profundă, mare cât cerul gri din fereastra acoperită de stropii unei ploi de vară. Simți dorința puternică de a-l strânge în brațe. Se ridică din pat.

Primele care se întâlniră fură buzele. Alex o aduse încetișor mai aproape, trase în piept aer cât încăpea între două săruturi. Îi mușcă buza de jos și lobul urechii. Îi sărută ochii închiși, fruntea albă, apoi ochii deschiși.

Se potriveau. O blondă suplă și un brunet cu un zâmbet incredibil nu aveau cum să nu se potrivească.

Locuiau tot în mansarda modestă unde se mutaseră imediat după nuntă, pe strada La Palma numărul 99. Fuseseră la limită cu banii toți anii ăștia, nici acum nu le mergea prea grozav. Lucia se obișnuise se fie mulțumită cu puțin. Viața alături de un desenator freelance mereu preocupat să-și vândă lucrările pe la ziare și reviste, nu era o viață ușoară. Nici ea, dactilografă cu jumătate de normă, nu câștiga mare lucru. Dar lipsa banilor și căutarea stresantă a unei stabilități financiare erau acoperite de iubirea care le guverna viața de fiecare zi. Despre nopți, ce să mai vorbim.

Lucia se desprinse din îmbrățișare și se opri lângă fereastră, împreună cu imaginea reflectată de sticla udă. Căută cu privirea un curcubeu. Cerul Madridului rămăsese gri.

Deschise ușa ce dădea spre terasă. Peste drum, berăria lui Toni, Mustața Galbenă, era deschisă. Dintr-o furgonetă albă, tineri vânjoși descărcau cutii de carton cu inscripția Fragil.

-Cred că Toni își renovează localul, zise ea.

-Nu e asta, răspunse Alex sorbind din cafea. Mi-a spus zilele trecute că în sala de mese o să deschidă un locutorio. Cică aproape nimeni nu mai merge să mănânce la prânz.

-Și de clienții dinlocutorio cine-o să se-ocupe?