Don Juan – vol. 1,2,3

Capitolul I.

Vocea.

Totul s-a petrecut în seara zilei de 19 noiembrie 1539. Să ne imaginăm acest colț sălbatic de pe malul spaniol al lui Bidassoa și tăcerea adâncă pe fondul căreia se auzeau ultimele note ale fluierului unui păstor de capre ce se îndrepta spre sălașul său. Să amintim, de asemenea, grupul impresionant al celor douăzeci de seniori aflați printre tufele de grozamă, țepeni în armurile lor, iar pe marginea fluviului, singur, pe acest cavaler îmbrăcat în catifea neagră, purtând pe piept însemnele ordinului Lâna de aur și care arunca dincolo de graniță priviri iscoditoare.

În întunericul ce cobora din Pirinei, părea de bronz.

Dar pe fundalul nopții, într-un contrast surprinzător, apărea fața sa palidă înconjurată de o barbă scurtă și stufoasă, o față cu un surâs înghețat pe gura-i nemiloasă, față voluntară și îndărătnică, de nepătruns, a împăratului Carol Quintul!

Făcu un gest plin de furie și toată frământarea lui izbucni în vorbe pline de amărăciune. Spuse, pe un ton metalic:

— Deci, domnilor, nici în seara aceasta nu-l vom vedea pe comandorul Ulloa. Opt zile! Opt zile ucigătoare de când aștept răspunsul regelui Francisc! Și în timpul ăsta flamanzii se organizează, flamanzii or să ne scape, or să-mi scape din mână – dar, pe toți dracii, eu vreau…

Deodată, se aplecă: din depărtare se auzea glasul subțire al clopotului unei mănăstiri ce vestea rugăciunea de seară și el începu să murmure:

— Ave Maria, gratia plena… Oh! mormăi îndreptându-se, să pot să mă reped și să cad asupra acestor mincinoși care vorbesc de libertate; să le vâr ocara asta pe gât și să transform în lac de sânge țara asta a lor de răsculați, de la Gand până la Liège! Da, dar trebuie să sosesc la timp. Trebuie ca Francisc să mă lase să traversez Franța! Ulloa, Ulloa, oare ce vești ai să-mi aduci?

Mai rămase în așteptare puțină vreme, apoi întorcându-și calul, spuse:

— Spre casele noastre, domnilor. Nici în seara asta nu va sosi comandorul.

— Hei, hei, cei de-acolo! se auzi chiar în acea clipă vocea podarului. Hei, hei!

Tresăriră cu toții și se-ntoarseră din nou spre fluviu, auzind un galop care se opri brusc la malul apei; apoi din cețuri se ivi bacul cel mare pe care podarul îl făcea să înainteze trăgând de frânghia întinsă între cele două maluri.

Pe puntea din față, călare pe un cal vânjos, cu statura sa atletică înroșită de lumina unei torțe, apăru don Sancho de Ulloa, ambasadorul secret al lui Carol Quintul pe lângă Francisc I!

Neliniștea arzătoare a împăratului izbucni:

— Un cuvânt, Ulloa, unul singur: e NU?

— Este DA, Sire!

Într-o clipă, orice semn de frământare dispăru de pe fața lui Carol Quintul.

— Fii binevenit, viteazul meu sol!

Dar fără îndoială că din aceste cuvinte răzbătea suflul răzbunării, căci un fior amenințător străbătu escorta, făcând să se audă clinchetul armurilor de oțel și un strigăt plin de furie se auzi în noapte:

— Moarte burghezilor din Flandra!

Comandorul coborî de pe bac și descălecă.

— Aștept, spuse împăratul.

Ulloa își recapătă cu greutate sângele-rece și se înclină cu acel respect semeț al granzilor de Spania.

— Sire, aveți cale liberă. Puteți intra în Franța cu suita pe care o doriți și Maiestatea Sa regele vă pregătește, pe unde veți trece, primiri de neuitat. Pentru a ajunge în Flandra, Sire, veți păși pe un drum triumfal.

— Ah! Ce frate bun este fratele meu Francisc!

— Onoare regelui Francisc! întări escorta, asemenea unui cor antic.

— Și asta nu e totul. Pentru ca să îndepărteze din sufletul Maiestății Voastre orice urmă de neliniște, regele a trimis la Bayonne pe conetabilul de Montmorency, împreună cu delfinul Henric și tânărul duce de Orleans; iar când Măria Voastră va păși pe pământul Franței, în același timp cei doi fii ai regelui vor intra în Spania și vor fi ostatici până când veți fi ajuns într-unul dintre orașele imperiului.

— Lăudată fie Maica Domnului! exclamă împăratul. Mulțumesc, Ulloa! Domnilor, mâine vom trece Bidassoa și vom alerga într-un suflet la Bayonne. Dar nu vreau ostatici. Cei doi prinți vor rămâne cu noi și vor fi tovarășii noștri de drum; nu vreau să fiu mai puțin mărinimos. În ce te privește, Ulloa, ai depășit speranțele mele… Dar ce te frământă, comandorule?

— Sire, dacă am putut să duc la bun sfârșit solia cu care m-ați onorat, acest lucru se datorează unui brav și cinstit gentilom francez care a avut curajul de a face auzit la curtea Franței glasul dreptății…

— Venind din partea voastră, sunt cele mai frumoase cuvinte de laudă. Dar cine-i acest om inimos?

— Bine ați spus! Într-adevăr, un om de inimă. Este contele Amauri de Loraydan.

— Ah! Numele nu mi-e necunoscut. Acești Loraydan ne-au fost, pe toate câmpurile de luptă, adversari de temut. Mi se pare că un Loraydan a fost ucis la Pavia. Dar, mai-nainte, au căzut mulți dintre ai noștri sub loviturile sale.

— Cel despre care vă vorbesc este fiul acelui Loraydan de la Pavia, în ciuda tinereții sale, este unul dintre consilierii cei mai ascultați ai regelui Francisc. În mare măsură, lui i se datorează faptul că puteți intra în Franța fără nici o condiție.

— Amauri de Loraydan. Bine. O să-mi aduc aminte. Dacă depinde numai de mine, norocul lui e ca și făcut. Căci, nu numai că voi vorbi despre el regelui Franței așa cum se cuvinte, dar eu însumi voi ști să-l fac să primească dovezile recunoștinței mele.