Dragoste de viață

Dragoste de viață de Jack London

Pe mal veneau șotânc-șotânc, coborând la vale, doi oameni. Cel care mergea în față se poticnea din când în când în bolovanii colțuroși, presărați pe toată albia râului. Amândoi erau istoviți, abia se mai țineau pe picioare. Pe fețe aveau întipărită resemnarea, resemnarea pe care ți-o dă suferința grea și îndelungată.

Baloturi grele de pături, prinse cu niște curele petrecute pe după frunte, le atârnau în spate. Și amândoi țineau în mâini câte o pușcă. Mergeau încovoiați, cu capetele întinse înainte, cu privirile în pământ.

- Ce bine ar fi dacă am avea măcar două din cartușele pe care le-am lăsat în ascunzătoare, rosti cel care mergea în urmă.

Glasul îi era sec, lipsit de expresie. Și vorbea morocănos; primul, șonticăind prin torentul lăptos care spumega printre stânci, nici nu cataghisi măcar să răspundă.

Celălalt venea în urma lui, la un pas distanță. Nu-și scoseseră ghetele; și apa era rece ca gheața, atât de rece încât le amorțiseră gleznele, labele picioarelor.....

Pe alocuri valurile creșteau, spărgându-li-se în genunchi; și tot mergeau așa, clătinându-se și pipăind atent cu piciorul fundul apei, înainte de a face un pas.

Călcând pe o piatră lustruită de apă, cel din urmă alunecă și era cât pe ce să cadă, dar încordându-se din răsputeri, își regăsi echilibrul, nu fără a scoate în același timp un urlet de durere. Părea amețit, gata să leșine. Se aplecă înainte, nesigur pe picioare, întinzând mâna slobodă de parcă ar fi căutat un sprijin în aer. După ce-și regăsi echilibrul, făcu un pas dar iar se poticni și iar fu cât pe ce să cadă. Înciudat, rămase locului nemișcat, uitându-se la celălalt, care în tot acest timp nu întorsese niciodată capul.

Rămase așa vreme de un minut, ca și când s-ar fi sfătuit cu sine însuși. Apoi strigă:

• Ei, Bill, mi-am scrântit glezna!

Clătinându-se, Bill mergea mai departe prin apa lăptoasă, fără să arunce măcar o privire în jur. Cel care rămase în urmă îl vedea cum se depărtează și cu toate că avea fața împietrită, ochii îi căpătaseră expresia unui cerb rănit.

Tot poticnindu-se, Bill urcă celălalt mal și-și urmă drumul, drept înainte, fără să privească înapoi. Omul care rămăsese în torent nu-l slăbea din ochi. Buzele îi tremurau puțin, făcând să freamăte mărăcinișul de țepi negri care le acopereau. De câteva ori scoase limba ca să le mai umezească.

• Bill! Strigă el.

Era chemarea deznădăjduită a unui om puternic aflat la strâmtorare, dar Bill nu întoarse capul. Celălalt îl privea cum se depărtează șchiopătând și clătinându-se, dar urcând totuși povârnișul domol, spre coama lină a colinei joase care mărginea orizontul. Îl urmări până ce trecu peste culme și dispăru. Apoi se întoarse și-și roti ochii încet peste crâmpeiul de lume care-i mai rămăsese acum, după plecarea lui Bill.

Aproape de orizont, soarele se ițea tulbure, înghițit de valuri masive și dense de aburi și de neguri. Mutând întreaga greutate pe piciorul teafăr, omul își scoase ceasul. Era ora patru, și gândinduse că era spre sfârșitul lui iulie sau în jurul lui 1august (nu știa data precisă, ci doar cu o aproximație de o săptămână sau două) socoti că soarele se află la nord-vest. Întorcându-și privirea spre sud, se gândi că undeva, dincolo de aceste dealuri întunecate, trebuie să se întindă marele Lac al Ursului; și că tot pe acolo, de-a curmezișul pustietăților canadiene, trebuie să treacă și cercul polar. Torentul în care stătea acum era, fără îndoială, un afluent al râului Coppermine, care curgea spre miazănoapte și se vărsa prin golful Încoronării în oceanul Artic. Nu fusese niciodată acolo, dar îl văzuse odată pe o hartă a Societății Golfului Hudson.

Își mai aruncă o dată ochii în jur. Nu era deloc o priveliște încurajatoare. Oriîncotro te-ai fi uitat, nu vedeai decât linia joasă a orizontului. Dealurile erau pitice. Nici urmă de copaci, de tufe sau măcar de ierburi, pretutindeni o pustietate copleșitoare, cumplită, care-i umplea sufletul de groază.

„Bill!” murmură el. Apoi încă o dată: „Bill!”

Și stând așa, în mijlocul torentului acela lăptos, spatele i se încovoie, strivit parcă de calmul înfricoșător al nesfârșitelor întinderi. Începu să tremure, ca scuturat de friguri, până ce pușca îi scăpă din mână și căzu în apă. Plescăitul îl trezi brusc. Începu să se lupte cu spaima și își veni în fire, căutând înfrigurat prin apă până își regăsi pușca. Apoi, ridicând mai sus balotul și așezăndu-l pe umărul stâng, pentru ca piciorul rănit să fie eliberat de povară, o porni spre mal, încet și cu luare-aminte, schimonosindu-se de durere la fiecare pas.

Nu se opri nicio clipă. Cu o deznădejde vecină cu nebunia, fără să-i pese de durere, o apucă în sus pe povârniș, spre culmea colinei după care dispăruse tovarășul lui. Era și mai grotesc și mai caraghios decât celălalt, cu mersul lui șchiop, poticnit. Odată ajuns în vârful colinei, în fața ochilor i se desfășură o vale pustie, lipsită de orice urmă de viață. Spaima îl năpădi iarăși. O birui însă, își ridică și mai sus balotul pe umărul stâng și coborî povârnișul.

Fundul văii mustea de apă ca un burete; o pânză deasă de mușchi ținea apa la suprafață. La fiecare pas apa țâșnea de sub picioarele lui și de câte ori ridica bocancul auzea plescăitul surd al mușchiului jilav, care rezista sub călcătura grea. Luându-se după urmele pașilor celuilalt, se târî așa din mușchi în mușchi sau de-a lungul și de-a curmezișul lespezilor stâncoase care se ridicau ca niște insulițe în marea de mușchi.

Deși singur, nu se simțea pierdut. Știa că puțin mai departe se află un loc unde molifți și brazi pitici, piperniciți, străjuiesc malul micului lac ,,Ticinicili”( în graiul băștibașilor asta înseamnă ,,ținutul bețigașelor”). Și în lacul acela se vărsa un pârâiaș limpede, nu ca torentul acesta. Pe malul acelui pârâiaș creștea iarbă - își aducea aminte de asta – dar copaci nu erau; va merge așa pe mal, până la confluența lui cu un alt pârâu, al cărui nume deasemenea, nu-l cunoștea. Apoi va porni și mai departe, peste răspântia aceasta de ape, până la un al treilea pârâu, care curge spre apus, și va merge de-a lungul lui până la vărsarea în râul Dease, și acolo va găsi o ascunzătoare sub o luntre răsturnată și acoperită de mulți bolovani. În ascunzătoarea aceea va găsi muniții pentru pușca lui goală, cârlig de undiță, sfoară și o plasă mică, toate cele trebuitoare pentru a ucide sau a prinde în capcană vânatul. Va mai găsi de asemeni și puțină făină, slănină, ceva fasole....

Bill îl va aștepta acolo și vor porni amândoi cu barca pe râul Dease în jos, spre sud, până la marele Lac al Ursului: Apoi vor merge pe lacul acesta, mereu spre sud, până ce vor ajunge la Mackenzie. Și în vreme ce iarna va goni în zadar pe urmele lor, în vreme ce gheața va fereca bulboanele, iar zilele vor deveni reci și mohorâte, ei vor înainta așa spre sud, mereu spre sud, spre vreun adăpost călduros al Societății Golfului Hudson, unde, pădurea crește înaltă și darnică și unde vor găsi mâncare din belșug.

Gândurile acestea îl frământau pe cel care rămăsese în urmă, în vreme ce se căznea să înainteze. Și se căznea nu numai cu trupul, ci și cu mintea, încercând să creadă că Bill nu-l părăsise și că îl va aștepta la ascunzătoare. Trebuia să creadă asta, alminteri ce rost ar fi avut să se chinuiască mai departe? S-ar fi lungit la pământ și ar fi așteptat să moară. Și în timp ce globul cețoș al soarelui se scufunda încet către nord-vest, el străbătea în gândul lui, de nenumărate ori și pas cu pas, drumul spre sud, pe care avea să-l facă împreună cu Bill, pentru a fugi din calea iernii apropiate. Nu se mai sătura gândindu-se la proviziile din ascunzătoare și la mâncarea care-l aștepta la postul Societății Golfului Hudson. De două zile nu pusese numic în gură, iar pe săturate nici el nu-și mai aducea aminte de când nu mâncase. Din când în când se aplecă să culeagă boabele străvezii de mușchi, le băga în gură, le mesteca și le înghițea. O boabă de mușchi e un fel de grăuncior de sămânță, plin cu apă. În gură, boaba se topea, lăsându-i un gust amar, sălciu. Omul știa că boabele astea nu sunt deloc hrănitoare, dar le mozolea răbdător, cu o speranță dementă, care sfida experiența.

Pe la orele nouă se poticni de o poartă cu degetul mare de la picior și, din slăbiciune și oboseală, căzu fără vlagă. Zăcu așa pe-o rână câtva timp, fără să se miște. Apoi desfăcu curelele balotului și, cu mișcări stângace, izbuti să se ridice. Nu era încă întuneric; în lumina șovăitoare a amurgului, începu să bâjbâie printre stânci, căutând bucăți de mușchi uscat. După ce culese o grămăjoară, aprinse un foc, un foc mocnit, fumegos, pe care puse la fiert o cană cu apă.

Desfăcu balotul și prima lui grijă fu să-și numere chibriturile. Erau șeizeci și șapte. Le numără de trei ori, ca să fie sigur. Le împărți în câteva grămăjoare, învelindu-le în hârtie gudronată; puse una dintre ele în punga lui de tutun, goală, alta în căptușeala căciulii boțite și o a treia grămăjoară sub cămașă, la piept. Numaidecât după aceea, cuprins de panică, le dezveli pe toate și le numără din nou. Erau tot șaizeci și șapte.

Își uscă la foc încălțămintea umedă. Mocasinii se udaseră cu totul și erau ferfeniță. Obielele, făcute dintr-o pătură, erau rupte, iar picioarele îi erau jupuite și sângerau. Își pipăi glezna umflată aproape de genunchiul care zvâcnea. Rupse o fâșie lungă dintr-o pătură și-și legă strâns glezna cu ea. Mai rupse apoi alte fâșii, cu care își înfășură picioarele, ca să țină loc deopotrivă de mocasini și de obiele. După aceea bău din cana cu apă fierbinte, își întoarse ceasul și se ghemui sub pătură.

Dormi așa câtva timp, fără să simtă nimic. Noaptea veni repede și tot atât de repede se și spulberă. Soarele răsări la nordest sau mai bine zis într-acolo se arătă o geană tulbure de lumină, pentru că soarele era ascuns de nori cenușii.

La ora șase se deșteptă. Privi în sus, la cerul cenușiu, și-și dădu seama că-i e foame. Ridicându-se în coate, auzi uimit o răsuflare zgomotoasă, și văzu un ren care-l privea cu o curiozitate ațâțată. Animalul se afla la o distanță mai mică de cinzeci de pași și, în clipa aceea, în mintea omului răsări imaginea și aroma unei ciozvârte de ren sfârâind pe foc. Apucă mașinal pușca goală și apăsă pe trăgaci. Dar renul fugi mugind și copitele i se mai auziră câtva timp tropăind pe albia presărată cu bolovani.

Omul trase o înjurătură și aruncă cât colo pușca goală. Când încercă să se ridice în picioare, scoase un geamăt de durere. Trebuia să se miște cu multă grijă. Încheieturile îi erau ca niște balamale ruginite. Abia se mișcau, trosnind, și ca să-și îndoaie, săși întindă o mână trebuia să facă un uriaș efort de voință. Când în cele din urmă se ridică în picioare, îi trebui încă un minut ca să-și îndrepte spinarea și să stea drept, cum i se cuvenea unui om să stea.

Cu mare greutate, se târî până-n vârful unei movilițe, de unde cercetă cu băgare de seamă împrejurimile. Nu se vedeau nici copaci, nici tufișuri numai o mare sură de mușchi, rareori întreruptă de stânci sure, băltoace sure, pârâiașe sure, și peste toate, bolta, tot sură, a cerului. Nu se vedea nicio rază de soare. Habar n-avea unde se află nordul și nu-și dădea seama din ce parte venise cu o noapte în urmă. Dar nu era pierdut, știa asta. În curând va ajunge în „ținutul bețigașelor”. Simțea că ținutul acesta trebuie să fie undeva, nu departe spre stânga, poate că după prima colină.

Se întoarse ca să-și pregătească balotul pentru drum. Se asigură de existența celor trei grămăjoare de chibrituri, fără să le mai numere. Dar văzându-și geanta netedă, din piele de elan, șovăi. Nu era prea mare. Cu palmele o acopereai toată. Știa cât cântărește: cinsprezece livre, cât tot restul balotului. Era nehotărât. În cele din urmă, o puse deoparte și continuă să-și lege balotul. Se opri și aruncă o privire spre geantă. O apucă în grabă, uitându-se cu frică în jur, ca și cum i-ar fi fost teamă să nu i-o răpească pustietatea. Ridicându-se în sfârșit în picioare, puse geanta în balot și o porni iarși la drum.

O apucă spre stânga, oprindu-se din când în când să mănânce boabe de mușchi. Glezna îi înțepenise acum, șchiopăta și mai mult, dar durerea pe care o simțea nu însemna nimic pe lângă suferința ce i-o provoca foamea. Junghiurile foamei erau cumplite. Îl chinuiau fără încetare, făcându-l să nu se mai poată gândi la drumul pe care trebuia să-l urmeze ca să ajungă în „ținutul bețigașelor”. Boabele de mușchi pe care le înghițea nu-i alinau chinul; și pe deasupra îi pișcau limba și cerul gurii, dându-i o neplăcută senzație de usturime.

Ajunse într-o vâlcea unde dădu de niște păsări, numite ptarmigani. Păsările se ridicau dintre stânci și dintre tufele de mușchi, fâlfâind din aripi și cârâind. Începu să arunce după ele cu pietre, dar nu nimeri niciuna. Atunci, lepădându-și balotul, se ghemui la pământ, ca pisicile când pândesc vrăbii. Pietrele colțuroase îi sfâșiau pantalonii, sângerându-i genunchii, dar chinurile pe care i le pricinuia foamea erau atât de mari, încât nici nu mai simțea rănile. Se târî pe mușchiul jilav, fără să-i pese că hainele i se udau, cu trupul înghețat ca un sloi. Era atât de hămesit, încât nu-și mai dădea seama de nimic. Și ptarmiganii se ridicau mereu în fața lui, cârâind și bătându-și parcă joc de el. De necaz, începu să înjure și să le îngâne cârâitul.

Și deodată dădu peste o pasăre care dormea, pesemne. Nu o văzuse până ce nu-i fâlfâise în față, țâșnind din cuibul ei pitit între stânci. Dădu să o înhațe cu un gest tot atât de brusc ca și zborul ptarmiganului, dar rămase în mână cu trei pene din coada lui. Privind-o cum zboară, simți că o urăște, ca și cum pasărea i-ar fi făcut cel mai mare rău. Apoi se întoarse și-și puse iar pe umeri balotul.

Străbătu așa văi și văioage. Vânatul era din ce în ce mai numeros. O ceată de reni, vreo douăzeci la număr, trecu pe lângă el chinuitor de aproape, în batăia puștii. Îl cuprinse o dorință nebună să alerge după ei, convins că-i poate ajunge din fugă. O vulpe neagră venea spre el, ținând în bot un ptarmigan. Omul scoase un urlet, un urlet înfricoșător, dar vulpea se îndepărtă speriată, fără să dea drumul prăzii.

Târziu după-amiaza ajunse la un pârâiaș cu apă calcaroasă, care trecea printre malurile smălțate de iarbă țepoasă. Smulgând din rădăcină smocurile de iarbă, dădu peste ceva de aducea cu o ceapă tânără. Era fragedă și dinții i se înfipseră în ea cu un pârâit care făgăduia o hrană aleasă. Dar fibrele cepii, alcătuite din fire ațoase îmbibate de apă, erau tari, ca și boabele de mușchi, și lipsite de substanță nutritivă. Lăsând jos balotul, începu să se târască pe brânci prin iarbă, păscând ca o bovină.

Era istovit și din ce în ce mai des îi venea să se oprească și să se odihnească, să se culce, să doarmă; dar ceva îl împingea înainte fără încetare, nu atât dorința de-a ajunge în „ținutul bețigașelor”, cât foamea. Cercetă cu atenție ochiurile de apă, în speranța că va găsi broaște, și scormonea țărâna cu unghiile, doar-doar va găsi viermi, deși știa că nici broaștele și nici viermii nu pot viețui într-o regiune atât de nordică.

Se uită la fiece ochi de apă, până ce, în cele din urmă, către amurg, descoperi într-unul un pește singuratic, nu mai mare decât un chitic. Își cufundă repede brațul până la umăr, dar peștișorul îi scăpă printre degete. Atunci își băgă în apă amândouă mâinile și începu să răscolească mâlul tulbure de pe fund. Era atât de ațâțat, încât căzu în apă, udându-se până la brâu. Dar apa era acum prea tulbure ca să mai poată vedea peștișorul, așa încât trebui să aștepte până ce apa se limpezi.

Și iar reîncepu urmărirea, dar apa se tulbură din nou. Nu mai avea răbdare să aștepte. Dezlegă găleata de cositor și începu să scoată apa cu atâta furie, că se stropi tot, iar apa, aruncată prea aproape, se scurse înapoi în groapă. Atunci începu să lucreze cu mai multă grijă, străduindu-se să fie calm, cu toate că inima îi zvâcnea puternic și mâinile îi tremurau. După o jumătate de oră, groapa era aproape secată. Nu mai rămăsese în ea nici cât o cană de apă, dar peștișorul dispăruse. Și deodată găsi o crăpătură ascunsă printre pietre: pe-acolo scăpase, răzbind într-o băltoacă alăturată, mai mare decât prima și pe care n-ar fi putut s-o golească nici până a doua zi. Să fi știut de crăpătură, ar fi putut să o astupe cu un bolovan și-atunci peștele ar fi fost al lui.

Zgribulit și în culmea deznădejdii, se lăsă pe pământul jilav, scâncind, apoi începu să plângă tare, ca să-l audă pustietatea necruțătoare care-l înconjura, și vreme îndelungată trupul îi fu zgâlțâit de suspine adânci. Când își veni puțin în fire, aprinse focul, și bău apă fiartă, ca să se mai încălzească. După aceea se culcă, la fel ca și noaptea trecută, pe o lespede de piatră. Ultima lui grijă fu să se încredințeze că chibriturile sunt uscate și să-și întoarcă ceasul. Păturile erau umede și lipicioase, iar glezna îi zvâcnea dureros. Dar el nu știa decât că-i e foame și, în somnul lui agitat, visă ospețe și banchete, la care se serveau cele mai felurite bucate.

Se trezi înghețat și bolnav. Soarele nu se zărea. Cenușiul cerului și al pământului se accentuase, devenise mai întunecat, mai adânc, iar un vânt tăios începu să viscolească, acoperind cu zăpadă culmile dealurilor. În timp ce făcea focul și punea din nou apă la fiert, o negură groasă se lăsă în preajmă. Cădea lapoviță cu fulgi mari și jilavi, care se topeau de cum atingeau pământul, dar cădeau așa de des, că până la urmă acoperiră pământul, stinseră focul și-i stricară până și provizia de mușchi uscat.

Ăsta era un avertisment. Trebuia numaidecât să-și lege balotul, să-l ia în spinare și să pornească înainte, oriunde. Nu-i mai păsa de „ținutul bețigașelor”, nici de Bill și nici de ascunzătoarea de sub luntrea răsturnată de pe malul râului Dease. Verbul „a mânca” pusese stăpânire pe toată ființa lui. Era înnebunit de foame. Nu-i păsa pe ce drum merge, atâta timp cât drumul acesta îl ducea prin albii acoperite de vegetație. Călcând prin zăpada moale, căuta boabe apoase de mușchi și smulgea iarba din rădăcină. Dar iarba era searbădă și nu-i potolea foamea. Într-un loc găsi niște buruieni cu gust acrișor, dar nu-și putu astâmpăra foamea cu ele, pentru că era o buruiană târâtoare, ascunsă bine în zăpada groasă de câteva degete.

În noaptea aceea nu avu parte nici de foc, nici de apă caldă. Se ghemui tremurând sub pătură, să-și doarmă somnul zbuciumat de om chinuit de foame. Între timp, ninsoarea se transformase întro ploaie rece. Simțind picăturile ploii, se deșteptă de nenumărate ori. Veni și ziua, o zi cenușie, fără soare. Ploaia încetase. Și parcă nici foame nu-i mai era. Sensibilitatea i se tocise, nu-l mai urmărea gândul că tebuie să mănânce. Simțea numai o durere surdă în stomac, dar nu-l mai chinuia atât de mult ca înainte. Acum parcă și mintea i se mai limpezise; din nou începu să se gândească înfrigurat la „ținutul bețigașelor” și la ascunzătoarea de lângă râul Dease.

Rupând fâșii din rămășițele unei pături, își bandajă picioarele sângerânde, glezna umflată, și se pregăti pentru o zi de drum. Când trebui să-și încarce balotul, zăbovi îndelung asupra genții din piele de elan, dar până la urmă o luă cu el.

Ploaia topise zăpada și numai creștetul dealurilor mai era alb. Soarele se ivise în sfârșit iarăși, așa că acum putea să se orienteze. Da, se rătăcise de-a binelea.

În peregrinările lui din zilele trecute o apucase prea mult spre stânga. Acum o luă la dreapta, ca să corecteze eventuala abatere de la drumul cel bun.

Cu toate că chinurile foamei nu mai erau atât de ascuțite, se simțea stors de puteri. Din ce în ce mai des se oprea să se odihnească și să culeagă boabe de mușchi și fire de iarbă. Limba i se umflase, i se uscase și parcă ar fi fost acoperită cu firicele fine de păr; în gură simțea un gust amar și, pe lângă toate, începuse să-l mai supere și inima. Mergea ce mergea și deodată, inima îl înțepa, nemiloasă; apoi începea să-i zvâcnească tare, într-o dureroasă năvală de bătăi, care-l făceau să se înăbușe, amețindu-l, ca într-un fel de leșin.

Pe la amiază găsi doi peștișori într-o băltoacă ceva mai mare. Era cu neputință s-o sece, dar de data asta, fiind mai calm, izbuti să-i prindă în găleată. Nu erau mai lungi decât degetul cel mic, dar nici lui nu-i mai era chiar atât de foame. Durerea surdă pe care o simțea în stomac se mai potolise, ca și cum stomacul ar fi amorțit. Mâncă peștii cruzi, mestecându-i încet, cu grijă, acum când mâncatul devenise un act pur rațional. Nu mai avea de loc poftă de mâncare, dar știa că trebuie să mănânce ca să trăiască.

Seara prinse încă trei peștișori; mâncă doi dintre ei, iar pe al treilea îl puse deoparte, pentru a doua zi dimineață. Ici colo, soarele zbicise petice mici de mușchi, astfel încât putu să facă focul și să bea o cană de apă. În ziua aceea nu străbătu mai mult de zece mile; a doua zi, mergând atât cât îi îngăduia inima, nu făcu mai mult de cinci mile. Stomacul nu-l mai chinuia deloc. Amorțise cu totul.

Acum se afla într-un ținut ciudat; renii se înmulțiseră ca și lupii. Uneori urletele lor răsunau deasupra pustietății, și o dată văzu trei lupi fugind chiar prin fața lui.

Încă o noapte. A doua zi dimineață își simți mintea mai limpede; desfăcu curelușa care lega geanta din piele de elan. Din gura deschisă a genți se scurse un șuvoi galben de pulbere și bulgări de aur. Împărți în două aurul, înfășură jumătate într-o bucată de pătură și o ascunse sub o piatră, iar cealaltă jumătate o puse la loc în sac. Rupse fâșii din singura pătură ce-i mai rămăsese și-și înfășură picioarele. Pușca și-o mai păstra, gândindu-se că în ascunzătoarea aceea de lângă râul Dease se aflau cartușe.

Era o zi cu ceață. Foamea se trezise din nou în el. Era slăbit din cale-afară și chinuit de o amețeală care uneori îl făcea să nu mai vadă nimic. Nu rareori i se întâmpla să se poticnească și să cadă. O dată căzu drept peste un cuib de ptarmigani. Erau acolo patru puișori proaspăt ieșiți din găoace, să tot fi avut o zi, mici fărâme de viață palpitantă, nu mai mari decât un dumicat. Îi mâncă cu lăcomie, azvârlindu-i de vii în gură și ronțăindu-i ca pe niște coji de ouă. Pasărea-mamă se rotea în jurul lui, făcând un tărăboi nemaipomenit. Folosind pușca drept ciomag, încercă s-o lovească, dar pasărea se feri. Aruncă după ea cu pietre, izbuti să-i rupă o aripă și începu să alerge după ea, dar pasărea fugi mai departe, târându-și aripa zdrobită.

Puișorii nu făcuseră decât să-i ațâțe pofta. Alerga șchiopătând, abia târându-și piciorul cu glezna rănită, azvârlea cu pietre și scotea din când în când țipete răgușite. Alteori alerga în tăcere, ridicându-se cu răbdare și ciudă când cădea sau frecându-și ochii cu palma, când, amețit, era gata-gata să se prăbușească. Tot urmărind pasărea așa, ajunse într-o vale mlăștinoasă, unde dădu de urme de pași pe mușchiul jilav. Nu erau ale lui, era limpede. Trebuie să fi fost pașii lui Bill. Dar nu se putea opri pentru că ptarmiganul-mamă alerga mai departe. Întâi s-o prindă, și-apoi o să se-ntoarcă și-o să cerceteze.

Pasărea abia mai putea să se miște, dar și el era istovit. Ptarmiganul zăcea pe-o rână, gâfâind. Omul zăcea și el pe-o rână, gâfâind, la vreo zece pași mai încolo, nefiind în stare să se târască până la ea. Când omul își reveni, își reveni și pasărea, zburând tocmai când mâna lui lacomă se întindea s-o apuce. Urmărirea reîncepu, dar curând se lăsă noaptea și pasărea scăpă. Rupt de oboseală și apăsat de greutatea balotului, omul se prăbuși cu fața la pământ, julindu-și în cădere obrazul. Vreme îndelungată rămase așa, nemișcat, apoi se răsuci pe-o rână, își întoarse ceasul și zăcu acolo până dimineața.

Încă o zi cu ceață. Jumătate din ultima lui pătură se dusese, transformată în bandaje pentru picior. Nu izbuti să dea de urmele lui Bill. Dar n-avea nicio importanță. Foamea îl mâna tiranic înainte; se întreba totuși dacă Bill se rătăcise. Către amiază, povara balotului deveni de nesuportat. Din nou împărți aurul, de data asta risipind pur și simplu pe pământ jumătate din el. În cursul dupăamiezii aruncă restul, așa că nu-i rămăsese decât o jumătate de pătură, găleata de cositor și pușca.

O nălucire începu să-l tulbure. I se părea că mai are un cartuș în magazia puștii și că nu-l observase. Pe de altă parte, știa prea bine că pușca era goală. Dar nălucirea stăruia. Luptă împotriva ei ore întregi, apoi, deschizând pușca, văzu că e goală. Dezamăgirea îi fu amară, de parcă s-ar fi așteptat să găsească într-adevăr cartușul.

După o jumătate de oră de mers, nălucirea îi reveni. Iarăși începu să lupte împotriva ei, dar zadarnic. Până la urmă, ca să scape de ea, deschise din nou pușca. Uneori gândurile o luau razna și atunci mergea înainte, ca un automat, în vreme ce închipuri și vedenii ciudate îi rodeau creierul ca niște viermi. Dar aceste evadări din realitate erau de scurtă durată, pentru că junghiurile foamei îl chemau întruna și dureros înapoi la realitate. Odată, o vedenie cumplită, care-l făcu aproape să leșine, îl smulse brusc din toropeala ce-l cuprinsese.

Zăpăcit, se clătină pe picioare, bălăbănindu-se ca un om beat, ca să nu cadă. În fața lui stătea un cal. Un cal! Nu-și putea crede ochilor. Privirile îi erau acoperite de o pâclă deasă, sfâșiată ici-colo de puncte scânteietoare de lumină. Își frecă ochii cu furie ca să-și limpezească vederea, și zări nu un cal, ci un urs, o namilă de urs brun. Fiara îl privea curioasă, mormăind gata de luptă.

Fără să se gândească, omul duse pe jumătate pușca la umăr, dar numaidecât o coborî și-și scoase pumnalul de vânătoare din teaca ghintuită pe care o purta la șold. În fața lui era carne, era viață. Își plimbă degetul de-a lungul tăișului. Era ascuțit. Bine ascuțit era și vârful. Se va arunca asupra ursului și-l va omorî. Dar inima începu să-i bată cu putere, în semn de avertisment, maimai să-i sară din piept; cercuri de fier parcă îi strângeau capul, iar pe creier i se lăsă o ceață grea. Un alt val de spaimă îi tăie curajul, curajul lui deznădăjduit. Ce-o să se întâmple dacă fiara o să-l atace, în halul de slăbiciune în care se afla? Își îndreptă spinarea, într-o încordare supremă, înfruntând ursul cu mâna încleștată pe pumnal. Întărâtat, ursul înaintă greoi câțiva pași, se ridică în picioare și slobozi un mormăit, așa, mai mult ca să-și încerce adversarul: dacă omul va da să fugă, se va lua după el, dar omul nu fugi. Era însuflețit de curajul pe care ți-l dă spaima.

Mormăi și el, fioros, înfricoșător, dând glas spaimei care e rudă bună cu viața și zace încolăcită la rădăcinile cele mai adânci ale vieții.

Ursul se dădu înapoi, mormăind amenințător, uluit și el de făptura aceea nemaivăzută, care cuteza să-i stea împotrivă. Dar omul nu făcu nicio mișcare. Rămase neclintit ca o statuie, până ce primejdia trecu și, atunci, se prăbuși tremurând pe mușchiul jilav.

Redobândindu-și stăpânirea de sine, porni mai departe, copleșit de un simțământ nou. Nu-l mai stăpânea teama că va muri încetul cu încetul de foame, ci spaima fără margini că va muri violent înainte ca foamea să fi stins în el ultima fărâmă a dorinței de a supraviețui. Lupii începuseră să-l îngrijoreze. Urletele lor prelungi umpleau pustietatea, urzind în aer o rețea amenințătoare, care era atât de palpabilă, încât, la un moment dat, ridică brațele în aer, încercând să rupă, să scape de ea, ca și cum peste trupul lui s-ar fi prăbușit, smulsă de vânt pânza unui cort uriaș.

Când și când, lupii, în grupuri de câte doi și trei, treceau prin fața lui, dar se depărtau de îndată. Nu erau prea numeroși, și-apoi ei vânau renii, care nu se împotrivesc, în vreme ce această făptură ciudată, care umbla în două picioare, ar fi putut să zgârie și să muște.

Târziu după-amiază dădu peste niște oase împrăștiate, rămășițele unui ospăț lupesc. Aceste rămășite fuseseră, cu o oră înainte, un ren tânăr care boncăluia și se zbenguia plin de viață. Privi oasele: erau fără pic de carne pe ele și păreau lustruite, încă trandafirii de substanța vitală care nu murise în ele cu totul. S-ar putea oare ca și el să ajungă așa, încă înainte de a se sfârși ziua? Oare asta e viața? Ceva zadarnic și trecător? Numai viața te face să suferi. În moarte nu-i nici o suferință. Moartea e sfârșitul, odihna. Atunci de ce se împotrivește morții?

Dar nu filosofă mult. Se trânti pe covorul de mușchi, cu un os în gură, sorbind rămășițele de viață care stăruiau în părțile trandafirii ale osului. Gustul dulce de carne, firav și părelnic ca o amintire, îl scotea din minți. Strângând osul între fălci, începu să-l ronțăie încet și metodic. Uneori se spărgea osul, alteori dinții lui. Apoi strivi ciolanele între două pietre, le pisă până ajunseră ca o pastă și le înghiți. În zorul lui își lovise și degetele, dar găsise răgaz să se minuneze că degetele nu-l dor prea tare când le atinge cu piatra.

Urmară zile înfricoșătoare, cu ninsoare și ploi. Nu mai știa nici când făcea popas, nici când pornea mai departe. Umbla și noaptea și ziua. Se odihnea oriunde cădea, apoi se târa mai departe, ori de câte ori viața care se stingea în el apuca să mai pâlpâie ca o flacără vie. Omul nu se mai zbătea. Dar viața din el, care nu voia să moară, îl mâna înainte. Nu simțea nicio durere. Nervii i se tociseră, amorțiseră parcă, iar mintea îi era bântuită de vedenii fantastice și de visuri încântătoare.

Nu se mai sătura sugând și mestecând oasele pisate ale puiului de ren, ale cărui firimituri le culesese și le luase cu el. Nu mai căuta să taie drumul, ci mergea mașinal de-a lungul unui râu care curgea printr-o vale largă și puțin adâncă. Nu vedea decât năluci. Sufletul și trupul umblau sau se târau unul alături de celălalt, dar cu toate astea, despărțite, atât de firavă era legătura ce le unea.

Odată de trezi cu mintea limpede, culcat pe spate, pe o lespede de piatră. Soarele strălucea puternic. De departe auzea boncăluitul puilor de ren. Își amintea vag de ploaie, vânt și ninsoare, dar nu știa dacă fusese bătut de furtună vreme de două zile sau două săptămâni.

Câtă veme zăcu nemișcat, lăsându-se dezmierdat de razele soarelui strălucitor, care-i umplea de căldură trupul chinuit. „Minunată zi”, gândi el. Poate că va izbuti să-și dea seama unde se află. Cu o sforțare dureroasă, se răsuci pe o coastă. La picioarele lui curgea un râu lat și leneș. Nu-l mai văzuse niciodată și, nedumerit, îi urmări alene curgerea domoală, meandrele largi pe care le făcea printre dealurile mohorâte și pleșuve, mai mohorâte, mai pleșuve și mai scunde decât dealurile printre care trecuse până atunci. Urmări, liniștit, nepăsător, cursul ciudatului șuvoi până spre linia orizontului, și-l văzu cum se varsă într-o mare strălucitoare. Rămase totuși netulburat. „E ceva neobișnuit”, gândi el, o vedenie sau un miraj? Mai degrabă o vedenie, o plăsmuire a minții lui răvășite. Părerea aceasta îi fu întărită când zări un vapor ancorat în mijlocul mării strălucitoare. Închise ochii o clipă, apoi îi deschise. Ciudat! Vedenia stăruia!

Și totuși nu era nimic ciudat. Știa că în inima acestei pustietăți nu puteau exista nici mări, nici vapoare, după cum era pe deplin convins că în pușca lui goală nu se afla niciun cartuș.

Deodată auzi în spatele lui un fornăit, ceva ca o răsuflare sau ca o tuse pe jumătate înăbușită. Foarte încet, slăbit din cale-afară și înțepenit cum era, se răsuci pe partea cealaltă. Nu văzu nimic în preajma lui, dar așteptă răbdător. Din nou auzi răsuflarea și tusea. Încordându-și privirea, zări la o mică distanță, între două stânci colțuroase, capul sur al unui lup. Urechile lui ascuțite nu erau ciulite ca la lupii pe care-i văzuse până atunci; ochii îi erau tulburi și injectați, iar capul părea că-i atârnă moale, cu o expresie de deznădejde. Fiara clipea des în lumina soarelui. Părea bolnavă. În timp ce o privea, ea horcăi și tuși încă o dată.

„Asta nu mai poate fi o simplă părere”, gândi el și se răsuci pe partea cealaltă ca să poată vedea realitatea lumii, pe care vedenia i-o ascunsese adineauri.Dar marea strălucea și acum în depărtare, iar vaporul se veea clar. Era oare aievea? Stătu vreme îndelngată cu ochii închiși, pradă gândurilor. Încet-încet se dumiri. Mersese spre nord, îndepărtându-se de râul Dease și înaintând în valea Copermine. Râul acesta larg și leneș era Copermine. Marea acea strălucitoare era oceanul Arctic. Vasul acela era o balenieră rătăcită la est de gurile fluviului Mackenzie și ancorase acum în golful Încoronării. Își aminti de harta Societății Golfului Hudson, pe care-o văzuse demult, și totul i se limpezi în minte.

Se ridică și-și îndreptă atenția asupra treburilor imediate. Învelitoarele făcute din pături erau cu totul roase, iar picioarele îi ajunseseră acum două bucăți informe de carne. Ultima lui pătură se dusese. Pușca și cuțitul le lăsase undeva în drum. Își pierduse undeva și căciula cu grămăjoara de chibrituri în căptușeală, dar chibrituirle ce le ținea la sân erau întregi și uscate, învelite în hârtie gudronată, ca și cele din punga lui de tutun. Se uită la ceas. Arătă ora 11 și continua să funcționeze. Fără îndoială că-l întorsese în tot timpul acesta.

Era calm și lucid. Deși sleit de puteri, nu încrca nicio durere. Nu-i era foame. Nici măcar gândul mâncării nu-l mai atrăgea și tot ce făcea, făcea din rațiune. Sfâșie cracii pantalonilor până la genunchi și-și înfășură picioarele. Nu știa cum de reușise să-și păstreze găleata de cositor. Se gândi să-și încălzească puțină apă înainte de a începe călătoria spre vas, pe care o prevedea îngrozitoare.

Mișcările îi erau încete. Tremura tot. Când vru să pornească să culeagă mușchi uscat, văzu că nu se poate ridica pe picioare. Încercă de câteva ori, apoi se mulțumi să se târască pe brânci. La un moment dat se târî până aproape de lupul bolnav. Fiara se trase înapoi, lingându-și botul cu o limbă care părea că nu are destulă tărie ca să se îndoaie. Omul băgă se seamă că limba nu avea roșeața obișnuită a sănătății. Era de un galben închis și părea acoperită de o mucoasă aspră și pe jumătate uscată.

După ce bău o cană de apă fierbinte, omul constată că poate să se țină pe picioare și chiar să umble, atât cât e de presupus că poate umbla un muribund. Trebuia să se oprească la fiecare pas. Pașii îi erau nesiguri, șovăielnici, la fel cu cei ai lupului care se ținea după el în noaptea aceea, când întunericul pogorî peste întinsul mării strălucitoare, își dădu seama că nu se apropiase de ea nici cu patru mile.

Toată noaptea auzi tusea lupului bolnav și din când în când mugetele renilor. În jurul lui era viață, viață puternică, vie și sănătoasă; își dădu seama că lupul bolnav se târa după el în speranța că el va muri cel dintâi. A doua zi dimineață, deschizând ochii, îl văzu iar cum îl privește cu ochii lacomi, hămesiți. Stătea ghemuit cu coada între picioare, ca un biet câine de pripas, tremurând în vântul rece al dimineții și strâmbându-se jalnic ori de câte ori omul îi vorbea cu un glas care nu mai era decât un horcăit.

Soarele răsări strălucitor și toată dimineața omul merse, poticnindu-se, spre vaporul de pe marea scâteietoare. Vremea era minunată. Era scurta „vară indiană” a latitudinilor înalte. De obicei dura o săptămână. Într-o zi sau două putea să nu mai fie.

După-amiaza omul descoperi niște urme. Erau ale altui om, care nu umblase, ci se tâtâse de-a bușilea. „Astea trebuie să fie urmele lui Bill” se gândi el, dar gândul acesta nu-i trezi niciun fel de interes. Nu mai avea niciun pic de curiozitate. Nu mai gândea, nu mai simțea nimic. Nici măcar durerea nu o mai simțea.

Stomacul și nervii îi amorțiseră, și totuși viața care îi mai pâlpâia în trup îl mâna mereu mai departe. Era din cale-afară de ostenit, dar viața refuza să se stingă de el. Și numai pentru simplul fapt că viața refuza să se stingă în el continua să mănânce cu încăpățânare boabe de mușchi și peștișori, să bea apă caldă, și să urmărească atent mișcările lupului bolnav.

Merse pe urmele omului care se târâse, în curând ajunse la capătul lor: câteva oase proaspăt roase zăceau pe mușchiul jilav, plin de urme de lupi. Văzu o geantă din piele de elan, la fel cu a lui, sfâșiată de colți ascuțiți. O ridică, deși era mult prea grea pentru degetele sale slabe. Bill o purtase până la sfârșit. Ha! Ha! Până la urmă, tot el a ieșit mai bine. Va supraviețui și va duce geanta pe vaporul de pe marea strălucitoare. Veselia lui era stridentă și înfricoșătoare, ca un croncănit de corb, iar lupul bolnav îl acompania, urlând lugubru. Omul începu deodată să râdă. Cum îl răbda inima să râdă, dacă aceste oase, atât de trandafirii și curate, erau ale unui tovarăș al său, ale lui Bill?

Se întoarse. Ei bine, Bill îl părăsise, dar el n-o să-i ia aurul și nici n-o să-i sugă oasele. Târându-se mai departe, se gândi că Bill ar fi fost ar fi fost în stare de așa ceva, dacă ar fi fost în locul lui.

Ajunse la o copcă de apă. Când se aplecă deasupra, să vadă dacă nu găsește în ea vreun peștișor, își întoarse deodată capul, ca lovit de ceva. Își zări chipul oglindit în apă. Era atât de groaznic, încât sensibilitatea lui se trezi îndeajuns ca să se simtă zguduit. În băltoacă se aflau trei peștișori, dar băltoaca era prea mare pentru a putea fi golită și după câteva încercări nereușite de a-i prinde în găleata de cositor, se lăsă păgubaș. Tot din pricina asta nici nu se încumetase să pornească pe râu, călare pe unul din numeroșii bușteni care se vedeau pe limbile de nisip.

În ziua aceea micșoră cu încă trei mile distanța dintre el și vapor; a doua zi, numai cu două mile, pentru că acum se târa, așa cum se târâse și Bill. La sfârșitul celei de a cincea zi, mai avea până la vapor încă șapte mile, dar el nu era în stare să meargă nici măcar o milă pe zi. „Vara indiană” dăinuia, iar el continua să se târască, pierzându-și din când în când cunoștința; lupul bolnav tușea și gâfâia mereu la călcâiele lui. Genunchii i se făcuseră o carne vie, ca și picioarele, și, cu toate că îi învelise cu partea din spate a cămășii, lăsa în urma lui, pe mușchi și pe pietre, o dâră roșie. Odată, privind peste umăr, văzu cum lupul lingea cu lăcomie dâra de sânge și-și întrezări limpede sfârșitul care-l aștepta, dacă nu va reuși să-l doboare pe lup. Începu atunci cea mai cumplită tragedie a existenței jucată vreodată pe pământ: un om bolnav care merge de-a bușilea, un lup bolnav care șchioapătă, două ființe care-și târăsc prin pustietate scheletele muribunde și care-și vânează una alteia viața.

Să fi fost măcar un lup sănătos! Dar gândul că va hrăni stomacul acelei mortăciuni respingătoare îl îngrețoșa. Se cutremură. Mitea începuse iar s-o ia razna și să fie bântuită de vedenii, iar intervalele lucide se răreau și deveneau tot mai scurte.

Odată, trezindu-se din leșin, auzi un horcăit chiar lângă urechea lui. Lupul se trase cu greu înapoi, clătinându-se pe picioare de slăbiciune. Era o priveliște caraghioasă, dar câtuși de puțin amuzantă. Și nici teamă nu-i mai era.

Nu mai simțea nimic. În schimb mintea îi rămase trează. Începu să chibzuiască. Până la vapor nu avea mai mult decât patru mile. Îl putea vedea destul de limpede când își freca ochii, alungând din ei negura; zărea pânza albă a unei corăbii care spinteca apa mării strălucitoare. Dar nu va putea să străbată târâș aceste patru mile. Știa asta și totuși era foarte calm. Știa că nu se poate târî nicio jumătate de milă. Și cu toate astea voia să trăiască. Ar fi fost absurd să moară după tot ce îndurase. Soarta cerea prea mult de la el. Muribundul refuza să moară. Era curată nebunie, poate, dar chiar în ghearele morții, sfida moartea și refuza să moară.

Închise ochii și căuta să-și adune puterile, cu o deosebită băgare de seamă. Se sili din răsputeri să înfrângă toropeala, care îl năpădea ca un val. Toropeala asta mortală semăna cu fluxul mării, și creștea mereu, înecându-i treptat-treptat cunoștința. Uneori nu-și mai dădea seama de nimic. Înota prin apele tulburi ale uitării, cu mișcări nesigure; și din nou, printr-o stranie alchimie a sufletului, desoperea alt dram de voință și iarăși începea să meargă cu puteri sporite.

În timp de zăcea așa pe spate, nemișcat, deodată auzi cum se apropie încet, dar tot mai mult, răsuflarea horcăită a lupului bolnav. O auzi din ce în ce mai aproape, o vreme care i se păru fără sfârșit, dar rămase nemișcat. Acum era lângă urechea lui. Limba aspră și uscată îi răzui o dată obrazul. Întinse mâinile, sau cel puțin voi să le întindă. Degetele îi erau încovoiate ca niște gheare, încercă să apuce cu ele, dar i se închiseră în gol, neputincioase. Iuțeala și precizia necesită forță, iar omul nu o avea.

Răbdarea lupului avea ceva înfricoșător. Dar răbdarea omului nu era mai puțin înfricoșătoare. Jumătate de zi zăcu nemișcat, luptându-se cu toropeala și pândind animalul care voia să-l doboare și pe care la rândul său de-abia aștepta să-l mănânce. Uneori simțea o sfârșeală în trup și atunci începea să viseze. Dar mereu, treaz sau visând, aștepta răsuflarea horcăită și senzația aspră a limbii de lup.

La un moment dat nu mai auzi răsuflarea și se trezi lin dintrun vis, simțind limba pe mâna lui. Așteptă. Colții apăsau moale; apăsarea spori; lupul își încorda cele din urmă puteri, străduindu-se să-și înfigă dinții în prada pe care o aștepta de atâta vreme. Dar omul așteptase de-ajunj la rându-i. Mâna lui rănită se încleștă pe falca fiarei. Încet, în timp ce lupul se zbătea neputincios și mâna omului îi apăsa fără vlagă gâtul, cealaltă mână se furișă cu aceeași încetineală și strânse. Cinci minute mai târziu, omul se afla deasupra lupului. Dar mâinile n-aveau destulă putere ca să sugrume lupul. Disperat, omul își apăsă fața de gâtlejul fiarei, cu gura umplută toată de păr. După o jumătate de ceas, omul simți în gâtlej un picur cald. Era neplăcut, ca și cum o bucată de plumb topit i-ar fi fost turnată cu sila în stomac. Câteva clipe mai târziu, omul se răsturnă pe spate și adormi.

Pe bordul balenierei „Bedford” se aflau câțiva membrii ai unei expediții științifice. De pe punte, ei zăriră o arătare stranie, care se mișca în josul plajei, spre țărm. Neputând să-și dea seama ce poate fi, și cum erau oameni de știință, se urcară în șalupa de lângă balenieră și se îndreptară spre mal, să vadă despre ce e vorba. Își dădură seama că era o ființă vie, dar ființa aceea cu greu putea fi socotită om. Era oarbă, inconștientă și se târa pe pământ ca un vierme monstruos. În cea mai mare parte, eforturile sale erau inutile, dar stăruia cu o încăpățânare nebunească în voința de a se mișca și se târa mereu, înaintând poate cu douzeci de picioare pe oră.

Peste trei săptămâni, omul ședea tolănit pe un pat de pe bordul balenierei „Bedford” și, cu lacrimi șiroind pe obrajii lui scofâlciți, povestea cine este și câte pătimise. De asemenea, bolborosea vorbe fără șir despre mama lui, despre însorita Californie de Sud și despre o casă pierdută printre flori și ramuri de portocali.

Nu trecură multe zile și omul se așeză la masă cu oamenii de știință și cu ofițerii vasului. Se uita cu ochii holbați la belșugul acela de mâncare, la bucatele care dispăreau în gurile comesenilor. La fiece dumicat, ochii i se înnegurau de o adâncă părere de rău. Alminteri era întreg la minte, dar la ceasul mesei îi ura pe oamenii aceștia. Era obsedat de teama că hrana nu va ajunge și mereu se interesa de rezervele de alimente, la bucătar, la matelotul de pe punte, la căpitan. Aceștia îl asigurară de nenumărate ori că existau suficiente stocuri. Dar el nu-i credea și, din când în când, mai dădea câte o raită pe la magazie ca să vadă cu ochii lui alimentele.

Curând băgară de seamă că omul începuse să se îngrașe. Pe zi ce trecea, prindea din ce în ce mai multe puteri. Oamenii de știință scuturau din cap și făceau tot felul de presupuneri. Îi limitară porțiile, dar degeaba, talia i se îngroșa și cămașa abia îi mai cuprindea trupul.

Marinarii zâmbeau. Ei știau pricina. O aflară în curând și oamenii de știință, când îl puseră sub supraveghere. Putură astfel să vadă cum, după gustarea de dimineață, omul ieșea afară și, cu palma întinsă ca un cerșetor, acosta câte un marinar. Marinarul zâmbea și îi strecura câte o bucățică de biscuit marinăresc. El o înhăța cu lăcomie, se uita la ea cum se uită avarul la aur și o punea în sân sub cămașă. Și așa proceda cu mai toți marinarii.

Discreți, oamenii de știință îl lăsară în pace, dar pe ascuns îi cercetară patul. Era plin de biscuiți; până și salteaua; nu exista ungher sau crăpătură în care să nu fi îndesat biscuiți. Cu toate astea, omul era în toate mințile. Pasămite lua măsuri de prevedere pentru o eventuală foamete, asta era tot. Oamenii de știință spuneau că avea să se vindece; și chiar așa se și întâmplă, cu mult înainte ca vasul „Bedford” să-și fi aruncat cu un huruit greu ancora în golful San Francisco.

download carte...