Enigma Sagetii albastre

Enigma Sagetii albastre de Mircea Popescu

Când Radu Balmuș primise telefonul din partea redactorului-șef al săptămânalului ilustrat unde lucra tocmai se pregătea să se întindă pe admirabilul său divan-studio. Fără să mai aprindă lumina, ridică receptorul aparatului telefonic. Își dădu seama, după timbrul răgușit al interlocutorului, că avea să i se comunice o veste importantă. De-abia se întorsese de la Timișoara, după trei zile de muncă încordată. Toată după-amiaza muncise la articolul ce urma să apară în numărul viitor al revistei. În acest timp, Dorian, bunul său prieten de la laboratorul fotografic, lucrase și el la developarea clișeelor, astfel că, la ora zece și jumătate, când terminaseră lucrul, au respirat ușurați, au băut câte o cafea mică și s-au despărțit cu sentimentul de mulțumire al lucrului isprăvit cu bine.

De la redacție până la el acasă nu erau decât zece minute de mers pe jos. Când a ajuns, obosit, s-a dezbrăcat cu cea mai mare iuțeală posibilă, a făcut un duș, a stins lumina și… a sunat telefonul. După cum bănuia, redactorul-șef i-a comunicat o veste într-adevăr neașteptată.

La ora șapte dimineața trebuia să plece la Viena. Toate amănuntele plecării erau pregătite, inclusiv pașaportul și biletul de avion. Dar Viena nu era decât o mică escală în drumul pe care-l avea de parcurs. De acolo, urma să se urce în „Săgeata albastră”, avionul care lega Delhi de Paris. Nu se știe prin ce împrejurare, redactorul-șef aflase vestea că cele mai faimoase bijuterii din tezaurul prințului indian Sarasthri vor fi transportate la Expoziția internațională de la Paris cu acest avion. Întrucât bijuteriile erau de o valoare uriașă, Radu își închipuia că „Săgeata albastră” era un fel de fortăreață zburătoare, păzită de cel puțin o companie de soldați și una de polițiști și detectivi. Vă închipuiți dezamăgirea lui când, urcându-se în splendidul avion, nu observă decât șase pasageri, stewardesa, căpitanul și pilotul secund. Așadar, nu erau, în total, decât zece oameni pe bordul „Săgeții albastre”.

Instalat comod pe unul din fotolii, recapitula în minte ceea ce avea de făcut. La sosirea în capitala Franței trebuia să filmeze scena preluării tezaurului de către delegații Expoziției internaționale, apoi, cu ajutorul unui permis special, pe care avea să-l primească de la secretarul ambasadei române, urma să înregistreze pe mica peliculă de celuloid toate evenimentele prilejuite de deschiderea faimoasei expoziții. Radu tresări brusc din gândurile sale. Pe nesimțite, stewardesa se apropiase de el și, într-un mod care îl surprinse (n-ar fi putut spune că neplăcut), îi atinse ușor mâna. Buzele murmurară abia șoptit, pline de înfrigurare:

— Sunteți înarmat? Apoi, schimbând brusc tonul: Doriți să serviți ceva?

Câteva clipe. Radu se uită uluit la ea. Era o fată drăgălașă, în jurul vârstei de douăzeci de ani, cu părul atât de blond, cum i se păru că nu mai văzuse până atunci în viața lui, și cu ochii de un căprui atât de închis, că mai curând păreau negri. Într-un cuvânt, o înfățișare mai mult decât plăcută.

Fiindcă stewardesa aștepta răspuns la cele două întrebări, Radu se hotărî să-i răspundă numai la una dintre ele:

— Ești amabilă, domnișoară, să-mi aduci o oranjadă?

Stewardesa se uita de jur împrejur pe furiș. Parcă se temea să nu fie auzită de ceilalți pasageri ai avionului.

— Vă aduc imediat, murmură ea.

Înainte de a ajunge în dreptul barului, unul dintre pasageri îi făcu semn să se apropie de el.

— Ați dorit ceva, domnule Van Blathers?

— Iartă-mi indiscreția, domnișoară! Cine e pasagerul cu care stăteai adineauri de vorbă?

— Scuzați-mă, domnule, dar nu-l cunosc. Nu l-am văzut niciodată în viața mea. Și stewardesa se îndepărtă grăbită.

Domnul între două vârste, care răspunde la numele de Van Blathers, se adresă atunci vecinei sale:

— Ce părere ai, draga mea Corine?

Corine întoarse o privire plictisită și ridică din umeri:

— Nu înțeleg ce te interesează atât tânărul acela!

— Nu înțelegi? Nici eu nu înțeleg ce caută printre pasagerii „Săgeții albastre”. Mi se pare suspect, asta e! conchise domnul Van Blathers, clipind des din ochi.

Corine nu dădu nicio atenție spuselor lui. Era preocupată de cu totul altceva.

— Tedy! Pasagerul acela înalt trage cu urechea la ceea ce vorbim.

— Crezi? Doarme ca un buștean. Nu-l auzi cum sforăie?

— Se preface, murmură Corine neîncrezătoare. Se preface, ascultă-mă pe mine! De câte ori trece cineva pe lângă el întredeschide, pe furiș, ochii.

L-am urmărit tot timpul.

Deodată Corine tresări brusc. Cineva se apropiase de ei pe nesimțite.

— A! M-ai speriat, domnule Redhome!

— Scuzele mele, domnișoară Corine, răspunse cel căruia îi era adresat reproșul, un individ scund, dar bine legat, ceva mai în vârstă decât Van Blathers. Erai atât de preocupată, continuă el pe același ton indiferent și monoton, încât nu m-ai observat când m-am apropiat.

— Ce dorești, Redhome? mormăi enervat Van Blathers.

— Trebuie neapărat să-ți vorbesc, îl întrerupse Redhome. L-ai văzut pe individul care discuta cu stewardesa?

— Da, cine e?

— Tocmai asta mă întrebam și eu.

Între timp, stewardesa se reîntoarse cu oranjada. Se uita drept în ochii lui Radu, parcă ar fi căutat să-i citească în privire și nu mai spuse decât atât:

— Fiți atent! Sunteți în mare primejdie.

Până să-i răspundă, dispăruse de lângă el.

•

Căpitanul avionului, Sanders, obținuse imediat legătura cu aeroportul din Lyon.

— Atențiune, aeroportul! Atențiune, aeroportul! Aici „Săgeata albastră”!

— Atențiune, „Săgeata albastră”! Atențiune, „Săgeata albastră”! Aici aeroportul din Lyon. Trec pe recepție. Te ascult, căpitane Sanders!

— Aeroportul! Aici Sanders, căpitanul „Săgeții albastre”. Zburăm deasupra Mont Blancului. Înălțimea avionului: cinci mii cinci sute de metri. Motoarele funcționează normal. Totul în ordine. În treizeci de minute aterizăm.

Nu trecuseră două minute de la această convorbire când crainica aeroportului din Lyon citi la microfon obișnuitul anunț:

— Avionul „Săgeata albastră” sosește pe aeroport la orele 18:45. Repetăm. Avionul „Săgeata albastră”…

Doi reporteri, înarmați cu tradiționalele și nelipsitele aparate de filmat, și care moțăiseră până atunci pe o banchetă din sala de așteptare, tresăriră imediat la auzul acestei vești.

— Ai auzit, Lucien? întrebă cel mai tânăr.

— Auzit! răspunse laconic Lucien.

— Pregătește-ți aparatul de fotografiat!

— Pregătit, veni și cel de al doilea răspuns tot atât de laconic ca și primul.

— Eu, unul, scriu un reportaj pe trei coloane cu aldine, se entuziasmă tânărul. Și două-trei fotografii. E senzație. Ascultă-mă pe mine, Lucien! Fii atent ce titlu formidabil am găsit: „Săgeata albastră”, în drum spre Paris, aterizează la Lyon. Fabulosul tezaur al prințului Sarasthri, aflat în safeul special al avionului, fotografiat de Georges Boyer pentru „Lyon soir”. Ce spui? Strașnic, nu?

— Strașnic!

Georges era, fără îndoială, mult mai volubil decât colegul său Lucien.

— Senzație, domnule! Senzație! Ascultă ce-ți spun eu! Când spunea că sosește?

— Și patruzeci și cinci.

Georges se ridicase de pe banchetă și pornise spre ușă, când vocea crainicei de la aeroport se făcu din nou auzită. De data asta vocea era puțin tremurată, trădând o oarecare emoție:

— Atențiune! Atențiune! Avionul „Săgeata albastră” nu mai aterizează pe aeroportul din Lyon. Persoanele interesate se vor prezenta pentru lămuriri suplimentare la direcțiunea aeroportului.

— Ai auzit, prietene? izbucni tumultuos Georges.

Lucien se uită lung după rotocolul de fum albăstrui, izvorât din țigara cu filtru.

— Auzit.

— Nemaipomenit!

— Senzație, rectifică ironic Lucien.

— Nu știu ce găsești de râs! Am pierdut bunătatea de articol, se indignă Georges. Și aveam un titlu colosal! Ce părere ai?

În sfârșit, Lucien se decise să vorbească mai mult decât o făcuse până acum:

— Probabil că vor ateriza direct la Paris. Așa cum a fost stabilit inițial. Era riscantă escala la Lyon, adăugă el după un timp, continuând cu îndărătnicie să urmărească rotocoalele de fum ale țigării.

•

În acest timp, radiotelegrafistul de serviciu al aeroportului din Lyon lansa, plin de teamă, un apel desperat în eter:

— Allo! „Săgeata albastră”! „Săgeata albastră”! De ce nu răspundeți?

Ușa cabinei radiotelegrafistului se deschise brusc și în prag apăru domnul Favre, directorul general al aeroportului, în persoană. Cu un semn îndepărtă persoanele care-l însoțeau, închise ușa și se apropie de omul ce încerca zadarnic să obțină legătura cu „Săgeata albastră”.

— Ei bine? Nimic?

— Nimic, domnule director. Nu pot să înțeleg ce s-a întâmplat. Zborul decurgea normal. Acum douăzeci de minute am vorbit cu căpitanul Sanders. Nu mai înțeleg nimic.

Directorul ridică încruntat o sprânceană.

— În fața ușii cabinetului meu sunt adunați peste treizeci de oameni care așteaptă un răspuns. Nu știu ce să le mai explic. Am înștiințat-o pe domnișoara Prenet să dea un anunț evaziv. Am redactat personal anunțul, din care să reiasă că avionul n-ar mai face escala la Lyon, ci ar ateriza direct la Paris. Ajunsesem să cred chiar eu în această minciună. Adineauri am luat legătura cu Parisul. Nici acolo nu se știe nimic. „Săgeata albastră” a dispărut, s-a evaporat… sau Dumnezeu mai știe ce s-o fi întâmplat cu ea. E îngrozitor!

— Într-adevăr, domnule director, e îngrozitor! Sunt zece oameni pe bordul avionului.

De data aceasta amândouă sprâncenele directorului general se ridicară în semn de adâncă nemulțumire.

— Zece oameni? Mă faci să râd! Pe bordul avionului este o încărcătură mult mai prețioasă: tezaurul prințului Sarasthri. Știi cât valorează? Zece milioane de franci. Zece milioane!

Era pur și simplu transfigurat. Broboane de sudoare îi învăluiră tâmplele.

— O avere colosală dispare în neant! Înțelegi? șuieră el către radiotelegrafist.

Radiotelegrafistul se pare că nu avea niciun interes să-l contrazică pe directorul său, de aceea murmură evaziv:

— Înțeleg… domnule director general.

— Mai încearcă! Poate că totuși… Ei, dar nu! Trebuie să găsim cu orice preț „Săgeata albastră”. Zece milioane… mai șopti el, și simți că i se taie răsuflarea dacă mai pomenește această cifră ce părea că-i dansează în fața ochilor o sarabandă îndrăcită.

— Am înțeles, domnule director general. Și radiotelegrafistul reluă cu înfrigurare apelul către spațiul enigmatic: Allo! „Săgeata albastră”! „Săgeata albastră”! De ce nu răspundeți? „Săgeata albastră”! De ce nu răspundeți?

•

Imediat după convorbirea căpitanului Sanders cu aeroportul din Lyon, zguduituri violente cuprinseră masivul bolid albastru. Pasagerii începură să se agite.

— Ce se întâmplă, domnișoară stewardesă? izbucni domnul Van Blathers.

— Ce înseamnă asta?

Era vocea vădit speriată a Corinei.

Stewardesa trecu pe lângă pasageri și se opri în fața ușii cabinei de comandă a avionului:

— Vă rog să vă păstrați calmul! „Săgeata albastră” va fi nevoită să aterizeze înainte de a ajunge la Lyon.

— Dar e o nebunie, domnișoară! protestă enervat pasagerul cel înalt, care se trezise evident din somn. Suntem deasupra Mont Blancului. Măcar dacă am fi avut parașute!

— Și ce să faci cu ele, domnule? interveni cel care se numea Redhome. Să sari pe Mont Blanc?

Se iscă o rumoare ușor imaginabilă într-o astfel de împrejurare.

— V-am rugat să vă păstrați calmul! repetă stewardesa. Din motive care ne sunt absolut necunoscute, motoarele nu mai funcționează normal. Pentru a evita o catastrofă, căpitanul Sanders va încerca, și vă asigur că o va face din toate puterile sale, să aterizeze pe o pantă mai puțin înclinată a Mont Blancului. Vă rog încă o dată să fiți calmi! Nimeni să nu se miște de pe fotoliu.

Și blonda stewardesă dispăru în cabina de comandă a avionului.

•

Căpitanul Sanders avea experiența a douăzeci de ani de zbor. Acasă era așteptat de o soție admirabilă și trei copii. Era de la sine înțeles că urma să lupte din toate puterile pentru a salva „Săgeata albastră” și pasagerii ei de la un dezastru. După ce a îndepărtat-o pe stewardesă din cabina de comandă, a comunicat pilotului secund hotărârea sa de a încerca tot ce-i va sta în putință pentru a ateriza pe unul dintre rarele platouri ale Mont Blancului.

— Ne vom zdrobi de stânci, domnule căpitan, i-a replicat pilotul.

— Voi încerca aterizarea. Altceva nu mai avem de făcut.

— Motoarele funcționează tot mai slab.

— Tocmai de aceea trebuie să aterizăm. În curând nu vor mai funcționa de loc.

Și cei doi experimentați piloți încercară ceea ce părea aproape imposibil.

•

Nimeni nu ar fi putut să explice ce s-a întâmplat sau mai bine spus cum au reușit căpitanul Sanders și secundul lui extraordinara performanță a unei aterizări pe Mont Blanc. Din păcate, cei doi eroi nu au mai supraviețuit, fiind singurii care și-au găsit moartea în această nemaipomenit de temerară încercare. Cabina de comandă s-a izbit de un perete stâncos și cei doi piloți au fost zdrobiți de carcasa metalică. Cu prețul vieții lor, reușiseră imposibilul. Restul avionului era aproape intact, iar stewardesa și cei șapte pasageri erau salvați. Opt oameni, complet izolați de restul lumii, fără apă și fără lumină, proiectați pe un platou singuratic… Radu se dezmetici primul dintre toți. O zări pe stewardesă la doi pași de el leșinată. Destupă repede sticluța de coniac pe care o purta în buzunarul hainei. Îi fricționă tâmplele și fata, gemând ușor, se trezi încet, încet din leșin. Îi dădu să bea o înghițitură de coniac. Între timp, ceilalți pasageri începură să-și revină din șocul pe care-l suferiseră. Se adu-nară cu toții în fața avionului. După ce Radu constată cu multă durere că moartea celor doi fusese fulgerătoare, caută să stabilească măsurile imediate ce se puteau lua în situația excepțională în care se aflau. Domnul Van Blathers se plimba de câteva minute, agitat, prin fața micului grup. În cele din urmă, se opri în fața lui Radu și exclamă:

— Va trebui să întreprindem ceva, firește! Dar ce?