Faust de Goethe volumul 1 si 2

Tragedie

Prefață

Poemul dramaticFaust de Goethe (1749-1832) este una din operele cele mai reprezentative ale epocii care a pregătit prăbușirea feudalității și absolutismului, a trăit marea revoluție din Franța și a văzut limpezindu-se din încercările acelui timp zorile unei lumi în care se lămurește un alt sens al existenței omenești, adică a epocii întinse peste ultimele decenii ale veacului al XVIII-lea și peste cele dintâi ale secolului următor. Întocmai caOrestia a lui Eschil, ca Divina Comedie a lui Dante sau ca dramele lui Shakespeare, opere deopotrivă ale unei mari răscruci, când crugul lumii se întoarce și înțelesuri noi se încheagă,Faust al lui Goethe concentrează în sine experiențele cruciale și concluziile unei perioade din istoria lumii. Această semnificație a poemului său, Goethe a obținut-o aducând în scenă oameni vii și întâmplări mișcătoare sau zguduitoare, apoi o întreagă lume de alegorii și simboluri, capabile să încline fruntea cea mai gânditoare. Multele reflecții trezite de poemul numit de Goethe „o tragedie” se desprind dintr-o expunere dramatică în care meditația se amestecă cu dialogul realist, lirismul cu umorul, frumosul clasic cu fantasticul și cu grotescul medieval. Puține sunt operele literaturii care să fi introdus în țesătura lor un tezaur mai mare de motive, de tonuri, o figurație mai numeroasă, ritmuri atât de variate, o limbă la fel de bogată, atâtea imagini și atâtea idei, mai multă artă și mai multă știință. Poemul lui Goethe înlănțuie pe cititorii lui, alcătuiește pentru fiecare din aceștia o experiență esențială a vieții, îl robește cât timp îl parcurge și produce neîncetata dorință de a-l relua și de a-l gândi din nou. Marea complexitate a acestui poem și rolul pe care-l poate juca în viața intelectuală a oricui cer o călăuză. Paginile de față, dorind să se facă utile cititorilor, își propun să grupeze din nou rezultatele mai de seamă ale cercetării mai vechi, dar să și adauge lămurirea acelor semnificații devenite mai clare omului de azi.

Faust este drama unui învățat din epoca reformei lui Luther, căruia știința vremii nemaifiindu-i îndestulătoare, încearcă practicile zadarnice ale magiei și încheie, în cele din urmă, un pact cu spiritul răului, cu Mefistofel, legându-se cu prețul sufletului său pentru a obține fericirea ca voluptate, știință și putere. Faust este deci un rebel împotriva ordinii morale existente. Tema este străveche și trebuie urmărită, pentru a o înțelege în întruparea dată de Goethe, de-a lungul întregului trecut al omenirii.

Pentru că au existat totdeauna antagonisme sociale, lupte de clasă, prăbușiri ale câte unei orânduiri, forme noi ale societății omenești, înlocuind cu violență pe cele anterioare, motivul rebeliunii este unul din cele mai vechi ale literaturii. Comentatorii îl fac să înceapă cu lupta giganților și a titanilor împotriva feluritelor dinastii zeiești. Unuia din titani, lui Prometeu, îi consacră Goethe un poem, rămas de altfel neterminat, tocmai în epoca în care se situează și începutul compunerii luiFaust. Acesta este însă un rebel asociat cu spiritul răului, cu diavolul, ceea ce ne duce la altă tradiție. Noul motiv nu putea apărea în antichitatea elină, unde deosebirea dintre spiritul binelui și al răului nu era cunoscută, unde puterile supranaturale nu erau grupate în jurul celor doi poli ai valorificării morale. Vechile popoare ale orientului și-au reprezentat întâi un spirit al răului, egiptenii pe Typhon, indienii pe Çiva, perșii pe Ahriman (opus lui Ormuz). Evreii primesc această reprezentare în timpul exilului babilonic, când încep să-și închipuie existența unor spirite rele, conduse de Asmodeu. O veche legendă evreiască reprodusă de scrierea intitulatăPredicatorul Solomon, îl arată pe acesta furând diavolului Adramelech „piatra înțelepților”. Adramelech îl adoarme însă pe Solomon, îl duce în pustiu și, după ce azvârle piatra înțelepților în mare, guvernează în numele lui. Dar vrăjitorii vor să-și procure din nou piatra înțelepților; ei îl invocă pe diavol și fac cu el un pact, semnat cu propriul lor sânge. Astfel apare în istoria literaturii motivul pactului cu diavolul.

Acest motiv a revenit adeseori de atunci în legendele creștinismului antic și medieval. Una din ele stă în legătură cu personalitatea lui Simon Magul, a cărui nefericită reputație transmisă prinFaptele apostolilor (capitolele 8-9,24), provenea din încercarea nesăbuită de-a cumpăra cu bani pe apostoli. În focul luptelor duse la Roma în sânul primelor comunități creștine, între creștinii petriniani și cei pauliani, adică adepții sfinților Petru și Pavel, Simon Magul devine un simbol al acestora din urmă, văzut din unghiul celor dintâi. În așa-zisele „Clementine”, legendele atribuite romanului Clemens din secolul al II-lea al erei noastre, prin Simon, autorul vrea să figureze pe Paul, acuzat de pro-petriniani de impostura de a se fi introdus în comunitatea creștinilor, simulând o viziune a lui Iisus și uzurpând demnitatea de apostol cu scopul ascuns de a reintroduce păgânismul. Legenda povestește cum prin vrăjitoriile lui, învățate de la spiritul răului, Simon ajunge la Roma și încearcă să se înalțe la cer în fața lui Nero, dar un singur cuvânt al lui Petru îl prăbușește. Figura lui Simon Magul apare mai apoi și în ciclul de legende gnostice, numite „Recognitiones”, unde, printre altele, ni se povestește de însoțirea lui Simon cu Elena, regina Spartei, cauza războiului dintre greci și troieni și despre nașterea unui copil din această unire: episoade care vor reveni înFaust al lui Goethe, deși nu pe calea unei influențe directe, ci prin intermediul cărților germane poporane, despre care ne vom ocupa în curând.

Ptnă a ajunge la acestea, se cuvine însă a mai aminti alte câteva figuri legendare ale unor rebeli aliați cu diavolul, apărute în creștinismul antic. Unul din el este Cyprian din Antiohia, a cărui legendă este consemnată într-un manuscris grec din a doua jumătate a secolului al IV-lea, prelucrată și versificată apoi de împărăteasa bizantină Eudokia. Aceeași legendă apare, în fine, în renumita colecție aVieților Sfinților, înLegenda aurea. După acest din urmă izvor, Cyprian râvnește pe fecioara creștină Justina și, în acest scop, se aliază cu demonii, dar virtutea credinței anulează puterea demonilor și, față de aceste dovezi, Cyprian se convertește, devine episcop și suferă martiriul în timpul împăratului Decius. Este deci o povestire edificatoare, cu scop propagandistic. Și-a adus aminte de ea și a folosit-o într-o epocă de recrudescență obscurantistă, în epoca contrareformei, poetul spaniol Calderon, în drama sa:Magul făcător de minuni (1637). O altă figură a unui rebel aliat cu demonul este Theophilus din Adana, eroul unei legende din veacul al VI-lea, adesea prelucrată în evul mediu, în care eroul, fostul econom al bisericii din Adana, în Cilicia, semnează un pact cu diavolul, în schimbul făgăduinței de a-l repune în vechiul său loc. Dar este cuprins de remușcări și izbutește până la urmă să anuleze pactul criminal. Figuri de oameni însoțiți cu demonul sau demonizați au apărut mereu în epocile de credință obscurantistă. Numărul lor s-a înmulțit în evul mediu. Vom aminti dintre aceștia pe Merlin, vrăjitorul din romanele ciclului breton, sau pe Robert Dracul (Robert le Diable) dintr-o povestire din secolul al XIII-lea, a cărui legendă a readus-o în actualitatea literară, acum un secol și mai bine, textul lui Scribe și muzica de operă a lui Meyerbeer. Au trecut apoi în evul mediu drept vrăjitori, aliați cu dracul, papii Silvestru al II-lea; Paul al II-lea, ca și filosoful scolastic Albertus Magnus sau chiar Roger Bacon. Resentimentul popular, neluminat încă de rațiune, atribuia deci unei alianțe demonice originea puterii care-i uimea pe contemporani sau care-i făcea să sufere.

*

Chiar într-o epocă bogată prin atâtea progrese ale rațiunii, cum a fost aceea a Renașterii și a Reformei, credințele superstițioase, de felul celor de mai sus, nu dispăruseră cu totul. Existau încă vrăjitori în secolul al XVI-lea german și credința în demoni era atât de răspândită, încât nici Martin Luther, inițiatorul Reformei, nu era liber de ea. Chiar învățați ai vremii, ca Paracelsus și Agrippa von Nettesheim, practicau magia și susțineau că datoresc acesteia succesele lor ca medici. În această atmosferă se constituie legenda lui Faust, consemnată în mai multe cărți poporane. Deși nu se poate stabili o legătură directă între autorii cărților poporane despre Faust și vechile legende ale lui Simon, Cyprian și Theophilus, se poate totuși spune că aceștia sunt precursorii lui Faust. În circulația mondială a motivelor literare – un fenomen de care știința folclorului trebuie să țină seama – motivul rebeliunii și acel al dobândirii cunoașterii și puterii pe alte căi decât cele naturale este dintre cele mai vechi și a revenit în toate epocile de obscurantism și superstiție. Legenda lui Faust se situează pe linia de dezvoltare a acestui motiv. Pe de altă parte, prin efectul acelor contaminări, de asemeni recunoscute și descrise adeseori de știința folclorului, amănunte ale fabulației, aparținând vechilor legende, transmise prin tradiție orală seculară, au putut apărea în legenda mai nouă a doctorului Faust. Dar pentru a ne explica modul în care s-a format această legendă, trebuie să ținem seama, în primul rând, de amintirile contemporanilor care l-au văzut pe Faust în carne și oase, căci eroul cărților poporane și al tragediei lui Goethe corespunde unei personalități istorice; el a trăit cu adevărat în Germania, la sfirșitul veacului al XV-lea și în primele decenii ale veacului al XVI-lea, între 1480 și 1540. Se crede chiar că se poate preciza locul nașterii sale la Knittlingen (în Saxonia) și al morții, la Staufen în Breisgau. Un cercetător german, Alexander Tille, a publicat în 1900 un volum forte, cuprinzând toate izvoarele memorialistice și legendare ale mitului Faustic. DieFaustsplitter in der Lileratur des sechzehnten bis achtzehnten Jahrhundert nach den àltesten Büchern herausgegeben von Alexander Tille, Berlin, 1900.(Motivul Faustic în literatura secolelor șaisprezece-optisprezece, după cele mai vechi izvoare de Alexander Tille, Berlin, 1900). Cercetătorii care au dorit să explice geneza legendei Faustice au găsit în această vastă publicație a izvoarelor aproape tot ce era necesar lucrării lor.

Unul dintre aceștia, Kuno Fischer, autorul unuia din cele mai cunoscute comentarii Faustice (Goethes Faust, 4 vol., 1902), a stabilit patru centre prin care s-au transmis știrile despre doctorul Faust,vrăjitorul atât de uimitor pentru toți contemporanii lui. Unul dintre aceste centre este chiar Wittemberg, capitala Reformei. Astfel, într-un catalog al Universității din Wittemberg este trecut, sub data de 18 ianuarie 1518, numele unui Johannes Faust (din Mühlberg). Melanchton, unul din capii Reformei, pare să-l fi cunoscut, căci povestirea lui, transmisă de Johannes Manlius (Mennel), autorul unei culegeri de anecdote, Locorum commumum collectanea, 1562, vorbește despre un aventurier, Johannes Faust,care apare la un moment dat în Wittemberg și se laudă cu unele isprăvi vrăjitorești, de pildă cu aceea de a fi determinat victoria trupelor imperiale în Italia sau de a fi zburat la Veneția și de a se fi prăbușit apoi. Din acest izvor se inspiră și alte povestiri ulterioare până la începutul secolului al XVII-lea. Alt centru al difuzării știrilor despre Faust îl constituie localitățile Rin-ului de sus. Printre acestea, este semnalat la Basel, unde Johann Gast pare a fi prânzit cu el, după cum povestește în Sermones convivales, 1548. Oaspetele dăduse bucătarului să-i prepare niște păsări ciudate și se așezase la masă cu un câine, care la un moment dat a luat figură omenească. Povestirea lui Gast conține deci și elemente legendare și nu poate fi considerată ca un pur izvor memorialistic. Elemente legendare conține și tradiția din Lipsca, unde în renumita „pivniță Auerbach”, păstrată până în zilele noastre, se văd două picturi, datate din 1525, care îl reprezintă pe Faust petrecând cu studenții și călărind pe un butoi cu vin, precum și versurile care însoțesc tabloul:

„Doktor Faustzu dieser Frist

Aus Aucrbachs Keller geritten ist

Auf einem Fass mit Wein geschwind,

Welches gesehen viei Multerkind.

Solches durch seine subtile Kraft gethan

Und des Teufels Lohn empfangen davon.”

(Doctor Faust în această vreme

A călărit ieșind din pivnița Auerbach

Pe un butoi plin cu vin.

Faptă văzută de mulți inși.

A făcut aceasta prin forța lui subtilă

Și a binemeritat de la dracu.)

După cum s-a putut stabili, cârciuma Auerbach a fost clădită însă în 1530, așa încât datarea din 1525 s-a făcut ulterior de către un pictor care figura o legendă și – mai este nevoie s-o spunem? – nu de cineva care asistase la eveniment. Mai vrednice de crezare sunt deci știrile provenind din Erfurt și Würzburg. În primul din aceste două orașe l-a văzut, în septembrie 1513, umanistul Conradus Mutianus (Mudt), care într-o scrisoare către Heinrich Urbanus vorbește cu dispreț despre aventurierul lăudăros, întâlnit într-o cârciumă, vrednic să fie pedepsit, desigur pentru absurdele superstiții răspândite în popor. Cu aceeași mânie vorbește clericul Johannes Trithemius (Tritheim) din Würzburg într-una din scrisorile adunate înEpistolae familiares, 1507, adresate matematicianului Virdung, care întrebase de un vrăjitor și expert în multe științe, așteptat cu nerăbdare să apară în Hasfurt. Trithemius povestește cum, cu un an mai înainte, pe când trecea prin Gelnhausen i se vorbise de un vrăjitor, prezent atunci în localitate. Acesta auzind însă că Trithemius dorește să-l vadă, se grăbise să dispară. Clericul nu putu afla decât că vrăjitorul se lăuda a cunoaște atât de bine operele lui Plato și Aristoteles, încât dacă acestea ar fi dispărut, el le-ar fi putut reconstitui în întregime. La Würzburg se lăudase că poate să săvârșească toate minunile lui Iisus, că este cel mai desăvârșit dintre alchimiști și că poate satisface orice dorință omenească. Trithemius văzuse și un fel de carte de vizită a vrăjitorului, cu următorul cuprins:Magisler Georgius Sabelhcus, Faustus junior, fons necromanhcorum, astrologus, magus secundus, chiromanhcus, aeromanticus, pyromanticus, in hydra arte secundus. Acest document – care zugrăvește bine personajul: un impostor – are nevoie de unele explicații, încercate de istoricii literari. Nu vom insista, în această rapidă schiță, asupra lor. Ne interesează mai degrabă concluzia scrisorii lui Trithemius:„Aceasta este, scrie el, ceea ce îți pot spune cu deplină siguranță despre omul pe care îl aștepți cu atâta curiozitate; nu vei găsi în el un filosof, ci pe un nebun vanitos și insolent. Acest palavragiu și înșelător ar trebui să primească o pedeapsă corporală, pentru a face să înceteze odată lăudăroșeniile lui criminale și dușmane bisericii.” Deși calitatea morală a personajului nu putea provoca îndoieli, epoca era în unele privințe atât de înapoiată, încât, în 1536, eruditul Joachim Camerarius îl întreabă pe consilierul Daniel Stiber din Würzburg ce gândește Faust despre situația politică la începutul războiului dintre Carol al V-lea și Francisc I al Franței. Tot astfel, Philipp von Hutten, plecând spre Venezuela pentru a căuta aur, îi cere lui Faust o consultație relativă la succesul probabil al expediției lui și, într-o scrisoare din 1540, confirmă fratelui său adevărul prezicerilor lui Faust.

*

Am citat, folosind rezultatele cercetărilor mai vechi, numai câteva din izvoarele contemporane cu Faust; destul totuși pentru a vedea cu ce trăsături a fost transmisă figura acestuia cărților poporane care încep să apară încă de la sfârșitul veacului al XVI-lea. Cea dintâi dintre acestea, publicată în 1587 la Frankfurt pe Main, este o tipăritură a librarului Johann Spiess. Lungul el titlu ne asigură că scrierea a fost alcătuită pentru a servi ca exemplu teribil tuturor orgolioșilor și ambițioșilor abătuți de la dreapta credință. Cartea a avut mai multe ediții, a fost prelucrată în versuri și tradusă în limbile olandeză, engleză și franceză. În 1593 i-a urmat o a doua parte, atribuită unui Christoph Wagner. Publicația aceasta alcătuiește materialul brut al poemului lui Goethe. Johann Paust ne este înfățișat ca un fiu de țărani din Roda, lângă Weimar, trimis pentru învățătură înaltă la Wittemberg. Cum avea„o minte capabilă să învețe iute, cu aptitudini și înclinări pentru studii”, devine doctor în teologie. Împrietenindu-se cu tot soiul de oameni uită scripturile și pornește la Cracovia, pentru a studia magia. Este indicată pasiunea cunoașterii, foarte puternică în sufletul lui Faust:„a dobândit aripi de vultur și a vrut să cerceteze toate temeiurile cerului și ale pământului”. Înapoiat la Wittemberg, el invocă pe diavol, pe Mephostophiles^[1] care-i apare îmbrăcat ca un călugăr: accent anticatolic, caracteristic pentru epoca Reformei, în care ne găsim. Faust: încheie un pact cu Mephostophiles, pe o durată de douăzeci și patru de ani, prin care cel dintâi se leagă să abjure credința și să-și cedeze sufletul, iar cel de-al doilea să-i ofere lui Paust toate puterile spiritului și împlinirea tuturor dorințelor sale. Autorul cărții poporane este conștient că ne aflăm în fața unui caz de rebeliune titanică:„Această lepădare de credință nu este altceva decât trufie, deznădejde, blestem și lipsă de măsură, ca aceea a uriașilor, despre care au povestit poeții: cum au îngrămădit munții unul peste altul și au pornit război împotriva Domnului, sau ca a îngerului rău, care s-a opus Domnului și a fost prăvălit din pricina răutății și a trufiei lui. Deci cine vrea să se înalțe prea sus, acela se prăbușește adânc.” Totuși trufia lui Faust este mai mult intelectuală. Ca om al Renașterii, pasiunea cunoașterii este puternică în sufletul lui Faust. În momentul semnării pactului, el spune:„Mi-am propus să cercetez elementele și deoarece, după darurile care mi-au fost hărăzite de sus, n-am găsit în mintea mea îndemânarea trebuincioasă și nici n-am putut-o învăța de la oameni, am ales și m-am dat în puterea spiritului infernal, pentru ca acesta să-mi vestească și să mă instruiască în știința dorită”. Opt ani rămâne Faust la Wittemberg, în tovărășia lui Wagner, discipolul lui și al lui Mephostophiles, care îi împlinește toate dorințele și-l face să audă o muzică minunată, ori de câte ori îl încearcă vreo remușcare. Faust dorește să se căsătorească, dar diavolul îi refuză căsătoria, făgăduindu-i însă cele mai frumoase femei, „așa încât inima îi tremură de bucurie”. În convorbirile sale cu Mephostophiles, Faust află tainele în legătură cu cerul și iadul, și despre căderea lui Lucifer. În soarta acestuia, Faust recunoaște pe a sa și plânsul căinței îl podidește. Află apoi secretele despre originea și orânduirea lumii, despre mersul planetelor, despre chipul cum se produc anotimpurile, despre însușirile elementelor. Știința cosmologică a lui Mephostophiles este însă aceea a antichității, a sferelor cerești; noile descoperiri ale lui Copernic nu o îmbogățiseră cu nimic. Prin toate aceste învățături, Faust devine totuși un mare matematician, capabil să prezică fenomenele astronomice și meteorologice și să calculeze datele calendaristice. Atunci începe călătoria lui Faust, sub conducerea lui Mephostophiles. La Roma, eroul admiră strălucirea palatului papal și rămâne trei zile și trei nopți acolo, făcându-i papei tot felul de farse, „spre inveselirea poporului luteran”, după cum observă unul dintre comentatori. La Constantinopol, cei doi călători se înfățișează sultanului, Mephostophiles îmbrăcând, în această împrejurare, costumul și podoabele papei. Ajung astfel la curtea împăratului (Carol al V-lea). Împăratul dorește să vadă un alt stăpânitor al lumii deopotrivă cu el și Mephostophiles îl vrăjește pe Alexandru cel Mare și pe soția lui. Înainte de a părăsi curtea împăratului, Mephostophiles săvârșește o farsă, făcând să-i crească unui curtean care dormea o pereche de coarne. Ajung astfel la curtea contelui de Anhalt, căruia i se înalță, prin vrăjitorie, un castel pe o înălțime din preajmă. O grădină feerică răsare în jurul castelului, asemănătoare aceleia pe care, după legendă, Albertus Magnus o făcuse să apară la Colonia cu prilejul unei vizite regale. Focuri de artificii țâșnesc din toate părțile. Butuci de viță, încărcați cu struguri, cresc dintr-o masă. Dacă autorul cărții poporane alege aceste etape ale călătoriei lui Faust și Mephostophiles, unde vrăjitoriile lor se execută cu umor împotriva gazdelor, împrejurarea provine din resentimentele luteranului, pentru care papa era un adevărat anticrist, sultanul un dușman al creștinătății, împăratul (Carol al V-lea) conducătorul detestat al contrareformei, iar contele de Anhalt un calvinist, la fel de rău văzut în cercurile luterane. Călătoria durase șaisprezece ani. Faust și Mephostophiles se înapoiază la Wittemberg. Un bătrân și evlavios medic încearcă să-l aducă în drumul drept pe eroul rătăcit, dar intervine Mephostophiles care obține o întărire a pactului. La un banchet studențesc unul dintre studenți își exprimă dorința s-o vadă pe Elena, și aceasta, prin vrăjitoriile lui Faust, apare în adevăr. Studenții sunt covârșiți de farmecul iubirii, dar într-una din nopțile următoare Elena apare încă o dată, de data aceasta numai lui Faust. Din însoțirea lor se naște un copil minunat, Justus Faustus, care în curând va dispărea împreună cu mama sa. Faust îmbătrânise acum. Nu mai avea de trăit decât o lună; remușcarea îl cuprinde și, plin de durerea crimelor sale, își ia rămas bun de la prieteni și de la discipoli. Elementele naturii par a fi intrat în răscoală și, printre fulgere și tunete, Faust coboară în iad.

După cartea poporană din 1587-1590, urmează alte versiuni, a lui Widman, la Hamburg, în 1599, a lui Pfitzer, un medic din Nürnberg, în 1674, cu ediții succesive până în 1726. O ultimă prelucrare apare sub pseudonimul„ein christlich Meinender” (un creștin), la Frankfurt și Lipsca, în 1725. Aceasta este versiunea pe care a cunoscut-o Goethe încă din copilăria lui, după cum ne informează scriitorul înPoezie și adevăr. În 1802, adică într-un moment înaintat al redactării poemului, Goethe împrumută de la biblioteca din Weimar povestirea lui Pfitzer, pe care o ține mai multe luni la sine. Versiunea lui Pfitzer conține episodul iubirii lui Faust pentru o frumoasă fată din popor, care îi rezistă. De altfel, fiecare dintre prelucrările succesive ale legendei primitive posedă caracteristicile ei tematice, fără ca semnificația adâncă a povestirii să se schimbe. În legătură cu această semnificație se va produce însă fapta creatoare a lui Goethe. Până a ajunge s-o precizăm, este necesar să stabilim câteva din etapele cele mai de seamă ale dezvoltării legendei în creația cultă și scenică.

*

O traducere engleză a cărții Faustice poporane, publicată la Frankfurt, apare în 1592. Această traducere este probabil izvorul tragediei lui Cristopher Marlowe (1564-1593), Tragical history of life and death of doctor Faustus (Istoria tragică a vieții și morții doctorului Faustus), reprezentată în 1594 și publicată, cu unele interpolații, în 1604, adică după moartea autorului. Cristopher Marlowe este unul din cei mai înzestrați contemporani ai lui Shakespeare și acela care-l amintește mai de aproape prin patosul lui tragic, în scurta lui carieră, întovărășită de o reputație de ateism, care l-ar fi putut duce la rug, și sfârșită printr-o moarte violentă, Marlowe a dotat scena engleză cu mai multe caractere titanice: a lui Tamerlan, cuceritorul mongol, a ducelui de Guise, exterminatorul hughenoților în noaptea de pomină a Sfântului Bartolomeu, a lui Faust, vrăjitorul german. Titanisinul lui Marlowe este o expresie a epocii reginei Elisabeta, când aventurierii englezi străbat mările și continentele îndepărtate, supunându-le cu violență exploatării lor.

Fără a avea o legătură directă cu aceste împrejurări, Faust, ca și ceilalți titani ai lui Marlowe, reprezintă un caracter admirat în vremea lui, prin îndrăzneala și intensitatea pasiunilor. Mersul acțiunii în tragedia lui Marlowe amintește până la un punct pe acel al cărții poporane germane. La început, Faust este prezentat ca un savant dezgustat de știința vremii și care cere lumini și putere nouă magiei. Monologul inițial amintește pe acel al eroului lui Goethe, deși acesta pare a nu fi luat cunoștință de tragedia lui Marlowe. Este invocat Mefistofel, care îi propune un pact pentru o durată de douăzeci și patru de ani. În zadar o voce internă îl îndeamnă: „întoarce-te către Domnul”, răspunsul lui Faust este al trufiei: „Nu! Domnul nu te iubește, Domnul tău este propria-ți voință”. Mefistofel îi dăruiește o carte, ale cărei semne au proprietatea să-l înzestreze cu putere asupra aurului, a elementelor și a demonilor. Într-o călătorie prin lumea largă, titanul lui Marlowe, ca și eroul cărții poporane, ajunge la Roma, unde se amestecă în conflictul dintre papă și antipapă, făcându-i farse unuia din ei. În fața împăratului, îi vrăjește pe Alexandru și pe Dariu. La un banchet studențesc o face să apară pe Elena. Un bătrân încearcă să-l aducă la dreapta credință. Mefistofel intervine pentru a întări din nou pactul. Elena i se arată încă o dată lui Faust și un farmec nespus îl covârșește: „îmi dai cu sărutarea ta eternitatea”. Când ceasul din urmă îl ajunge, Faust vrea să oprească timpul în loc, să se ascundă sub dealuri și munți, să coboare în adâncimile pământului. Să se învăluiască în nori, să se piardă în ocean, să emigreze cu sufletul, după credința metempsihozei, în trupul unui animal. Dorințe zadarnice! Orologiul bate ceasul ineluctabil. Faust este pierdut; iadul îl înghite. Corul intonează:

„Mlădița, creșterii menită, s-a răpus

Și laurii lui Apolon pe fruntea

Cea înțeleaptă-i pârjolește focul.

Pierdute Faust. Cugetați căderea-i

Ce ne învață, oameni iscusiți:

Să nu râvniți la cele ce-s oprite.

Pe cel adânc îl duce adâncimea

Să creadă că mai mult e-n stare-a face

Decât ce e îngăduit de Domnul.”

Tragedia lui Marlowe, ca și cartea poporană germană, vrea să aibă deci un sens moralizator. Și cu toate că poetul englez, ca om al Renașterii, arată simpatie titanului ahtiat de cunoaștere, el face totuși o concesiune eticii religioase a vremii, menind pe eroul său pierderii și damnațiunii. între Faust al lui Marlowe și cel al lui Goethe, trec două sute de ani. Motivul Faustic s-a transmis în vremea aceasta prin menținerea lui pe scenă. Actori englezi duc legenda în Anglia și o readuc în Germania, în versiunea lui Marlowe, pe la începutul secolului al XVII-lea. O reprezentație a tragediei lui Marlowe este semnalată la Dresda, în 1626. Trupele germane de actori rătăcitori o introduc în repertoriul lor și o reprezintă în tot decursul secolului al XVII-lea și al XVIII-lea. Reprezentația are loc la Frankfurt, în 1741 și 1742, când Goethe nu se născuse, și în 1767, când era student la Lipsca. Este sigur însă că Goethe a asistat, după înapoierea de la Frankfurt, la o reprezentație a tragediei lui Faust pe scena teatrului de păpuși, pentru care se alcătuise o nouă versiune, adeseori înfățișată în diferite centre culturale ale Germaniei.

Tema Faustică a ispitit pe mai mulți scriitori ai secolului al XVIII-lea, dar este sigur că acel care a supus-o unei evoluții hotărâtoare și i-a dat o semnificație cu totul deosebită de aceea a cărților poporane și a lui Marlowe a fost Lessing, unul din cei mai de seamă îndrumători ai literaturii germane în epoca luminilor. Rolul epocal al lui Lessing în istoria literaturii germane este, printre altele, acela de a o fi eliberat de influența clasicismului francez, ca expresie a absolutismului, într-o vreme în care alți scriitori, în frunte cu Gottsched, îl susțineau teoretic și îl propuneau ca exemplu, într-unul din articolele sale de critică literară, în a șaptesprezecea scrisoare asupra literaturii (Litteraturbriefe), din 1759, el opune influenței franceze, pe aceea engleză a lui Shakespeare, mai apropiată de spiritul german, după cum o dovedește legenda lui Faust, o adevărată temă shakespeariană. Scriitorul amintește propria lui încercare de a dramatiza această temă. Lessing s-a dedicat acestei lucrări în două răstimpuri ale carierei sale, în 1758 șI în 1767-68. Manuscrisele definitive s-au pierdut însă, și cercetătorul actual nu mai are la dispoziție decât câteva fragmente postume, suficiente totuși pentru a aprecia inovația lui Lessing în istoria seculară a motivului. Trecând peste amănuntele chipului în care acțiunea se dezvoltă, trebuie să constatăm că, față de toți predecesorii lui, Lessing este cel dintâi care nu mai menește pe faust damnațiunii, și mântuirii. În ultima clipă a vieții lui Faust, diavolul strigă:„Este al meu!”, dar o voce cerească răspunde:„Nu triumfa! N-ai învins umanitatea și știința; divinitatea n-a dăruit omului cel mai nobil dintre instinctele sale pentru a-l face nenorocit în eternitate.” Faust este deci mântuit pentru că, în toate rătăcirile și greșelile sale, a dat urmare înclinației și pasiunii de a cunoaște. Pentru a găsi această nouă soluție vechii legende, a trebuit ca puterea eticii religioase să slăbească o dată cu ascensiunea burgheziei raționaliste a vremii. Faust al lui Lessing este deci unul din roadele iluminismului german și temelia pe care Goethe va clădi, adâncind însă mai departe semnificația vechii legende și punând-o de acord cu unele din aspirațiile capitale ale omenirii, actuale și astăzi.

*

Faust de Goethe este rezultatul uneia din cele mai lungi elaborații pe care le cunoaște istoria literară. Începută în anii primei tinereți, opera a fost terminată cu câteva luni înainte de moartea autorului, în 1832, când a fost publicată și a doua ei parte. Goethe indică drept an al începutului lungii compuneri al douăzecilea al vieții sale, deci anul 1769. Era pe atunci student la Lipsca. Tânărul care citise, încă de pe când era copil, versiunea din 1728 a cărții poporane faustice, se gândește să-i folosească tema într-un poem dramatic. Uneori întârzie în cârciuma Auerbach, după cum mărturisește într-o scrisoare din 1767, către prietenul său Behrisch. Când se înapoiază la Frankfurt cade sub înrâurirea domnișoarei von Klettemberg, o pietistă, și împreună studiază cărți de alchimie, își formează un laborator prevăzut cu toate aparatele și uneltele necesare unui alchimist și încearcă să producăliquor silicum, licoarea capabilă să transforme toate metalele în aur. Citește pe medicii și magicienii Renașterii germane, pe Paracelsus și pe Agrippa von Nettesheim. Când ajunge la Strassburg, unde pornise pentru continuarea studiilor, face descoperirea evului mediu germanic în marea catedrală a orașului. Aici se produce întâlnirea hotărâtoare cu Herder, care-i aduce revelația poeziei Orientului, a lui Homer, Ossian și Shakespeare, dar mai cu scamă a poeziei populare și a vechilor legende. Din lumea acestora se ridică figura lui Götz von Berlichingen și din nou a lui Faust. Este vremea așa-ziseiSturm-und-Drangperiode, epocă în care literatura germană dobândește o nouă conștiință a specificității ei naționale și întreține cultul originalității și al titanilor. Din această vreme datează poemele realizate parțial, un Mahomet, un Prometeu, un Ahasverus. Ideea de a compune un Faust este rodul aceleiași epoci. Au avut-o și alți tineri scriitori ai vremii, prieteni de-ai lui Goethe, un Lenz, un Klinger, un Müller.

Goethe se consacră marelui său poem în anii 1773-1775. Se încheagă atunci prima versiune a lui Faust, așa-zisul Urfaust, pierdut în manuscrisul lui original și regăsit, într-o copie străină, abia în 1887, de Erich Schmidt, care-l publică. După mai bine de doisprezece ani, opera este reluată și modificată în forma ei și îmbogățită, în timpul călătoriei în Italia, cu scene noi. Astfel se formează în 1788-1790 așa-zisul Fragment, apărut în al șaptelea volum alOperelor publicate de editorul Göschen. Între 1797 și 1801, după ce compusese romanulAnii de ucenicie ai lui Wilhelm Meister, poetul își îmbogățește opera cuDedicație, Prologul în teatru, Prologul în cer, al doilea monolog al lui Faust, scena plimbării până la apariția lui Mefistofel și alte episoade mai mici. După 1804, când librarul Cotta îi cere o nouă ediție a operelor sale, poetul își revede și completează manuscrisul și astfel, în 1808, poate să apară prima parte a tragediei în al optulea volum alOperelor, publicate de Cotta. A doua parte a poemului, schițată încă din 1797, trecută în forma unui început de realizare în 1799, este apoi părăsită și după o lungă epocă, în care poetul se consacră multor alte lucrări, este reluată și dusă la sfârșit în 1825-1832. Se poate spune că Goethe a meditat și a realizat poemulFaust, opera capitală a vieții lui, de-a lungul întregii sale existențe literare. Această operă va conține deci rodul tuturor experiențelor sale ca om și artist și o icoană a întregii dezvoltări a societății moderne, în epoca în care s-au succedat revoluția franceză, campaniile napoleoniene, dezvoltarea tehnicii și revoluția industrială, apariția socialismului utopic. Poemul lui Goethe nu se referă direct la aceste evenimente, dar linia lor de dezvoltare a fost decisivă pentru formarea concepției poetului, așa cum rezultă din soluția dată vechiului motiv folcloric.

*

După o dedicație lirică, adresată martorilor trecuți ai vieții poetului și după „prologul în teatru”, în care publicul este prevenit că nu se găsește în fața unei piese în sensul concepției teatrale a vremii, drama propriu-zisă începe cu „prologul în cer”. Cerul e reprezentat în sensul credințelor medievale. Dumnezeu e înconjurat de îngeri care proslăvesc frumusețea creației. Mefistofel își râde de osteneala și agitația zadarnică a oamenilor. Dumnezeu a autorizat prezența diavolului, a spiritului negației, pe lângă oameni ca un stimulent al acțiunii lor. Încrezător în năzuința spre adevăr, sădită în fiecare suflet omenesc, se angajează o prinsoare între creator și spiritul negației, menită să dovedească noblețea aspirației fundamentale a omului în ciuda ispitirilor care-l pot încerca. Este ales Faust ca obiect al prinsorii. Tragedia lui Faust va fi deci realizarea pe pământ, în condițiile unei existențe omenești, a unei prinsori făcute în cer.

Faust este un învățat bătrân. Știința vremii nu i-a adus decât dezamăgiri. Magia îi va deschide poate drumul către cunoașterea secretelor lumii. Faust nu dorește însă numai cunoașterea, dar și cea mai largă îmbrățișare a întregii naturi și vieți. Aspirațiile învățatului se completează cu acele ale omului, într-un elan spre universalitate, caracteristic pentru spiritul Renașterii, pe care eroul îl reprezintă. Este invocat deci spiritul pământului, dar în fața teribilei lui arătări, semeția lui Faust se prăbușește, ca un semn că nu prin practice magice și dintr-o dată, ci prin extinderea succesivă a experienței i se pot destăinui omului sensurile și bucuriile cele mai înalte ale naturii și vieții. În contrast cu Faust apare școlarul lui, Wagner, tipul învățatului mediocru, care nu cunoaște pasiunea nimicitoare a maestrului său. Deznădejdea lui Faust este atât de adâncă, încât se pregătește să-și pună capăt vieții, când clopotele învierii opresc mâna sinucigașului. O plimbare, în tovărășia lui Wagner, printre oamenii simpli, bucuroși de zilele de sărbătoare, așterne o alinare peste zbuciumul lui. Înapoiat în camera de studiu, un câine se strecoară alături de el. Este Mefistofel. Urmează scena pactului, întreruptă de apariția unui tânăr discipol, a cărui figură repetă pe plan umoristic, îndoita aspirație a lui Faust către cunoaștere și viață. Pactul prevedea luarea în stăpânire a sufletului lui Faust de către Mefistofel, în momentul în care acesta îi va procura eroului o fericire atât de mare, încât clipa va fi rugată să se oprească. Îi sunt oferite mai întâi lui Faust josnicele plăceri ale beției în pivnița Auerbach; dar eroul privește cu repulsie către ele. Întinerit în bucătăria vrăjitoarelor, iubirea i se înfățișează lui Faust în arătarea grațioasă și inocentă a Margaretei. Dar pentru că în dragostea care se naște între ei se afirmă o aspirație mai înaltă a sufletului, Mefistofel o retează, făcând din Faust ucigașul fratelui Margaretei, al lui Valentin. Refugiați la vrăjitoare, în noaptea Sfintei Valpurgia, eroul se lasă stăpânit de voluptate, până în pragul împlinirii pactului încheiat. Dar când imaginea Margaretei i se arată din nou, egoismul lui e învins. El aleargă să-și ajute iubita, acuzată de crima de pruncucidere, dar o găsește în închisoare, trăindu-și ultimele clipe, cu mintea rătăcită. Experiența plăcerii n-a învins sufletul lui Faust. Dimpotrivă. În natura lui fecundă noi aspirații și doruri au luat naștere.

Faust a fugit departe de locul în care a luat sfârșit tragedia Margaretei. Este cufundat într-un somn adânc și regenerator. Spiritele îl mângâie. Ariel îi cântă. Când se trezește, splendoarea creației aprinde din nou în el dorința de viață, noi năzuințe. Se găsea în apropiere curtea împăratului indicat fără o altă determinare, dar destul de expresiv, pentru a recunoaște pe aceea a unui suveran absolutist, lacom de plăcere, înconjurat de bufoni, incapabil să răspundă gravelor probleme ale statului asaltat de o criză financiară. Este ca un ecou întârziat al dificultăților în care s-a zbătut Franța în epoca minorității lui Ludovic al XV-lea și a regenței. Ca un alt Law, Mefistofel se propune să găsească mijloacele de a birui greaua încercare a statului. Împăratul dorește s-o vadă pe Elena, regina Spartei, cea mai frumoasă femeie care a trăit vreodată. Faust descinde în regiunea „mumelor”, acolo unde se găsesc tiparele eterne ale realității, pentru a o aduce pe Elena. Dar ceea ce obține Faust nu este decât reflexul Elenei. Sufletul lui se încinge însă de dorința posesiunii aceleia care întrupa armonia perfectă dintre spirit și materie a lumii grecești. Încercând s-o cuprindă, reflexul inconsistent al Elenei se risipește. Faust își pierde cunoștința și Mefistofel îl readuce în vechea lui cameră de lucru. Găsește aici pe Wagner devenit un reputat savant care, prin procedeele alchimiei și ajutat de Mefistofel, creează într-o fiolă o ființă vie, un om de mici dimensiuni, unhomunculus (așa cum i se atribuise altădată și lui Paracelsus). Homunculus deține o știință întinsă și el este acela care arată că dorul îl va ucide pe Faust, dacă acesta nu va fi îndrumat către însoțirea cu Elena. Eroul este deci transportat vrăjitorește în Grecia, unde demonii antichității s-au adunat pe pajiștile Tesaliei, într-o nouă noapte valpurgică. Faust se trezește la atingerea pământului binecuvântat al Greciei. Mefistofel a luat hidoasa înfățișare a lui Phorklas. Homunculus dorește să dobândească existență în lumea exterioară. Dar înțeleptul Thales îl previne că viața nu poate lua forme statornice decât dezvoltându-se succesiv din elementul primar, din apa mării unde au apărut mai întâi germenii vieții. Ideile transformismului, exprimate și în scrierile naturalistice ale poetului, inspiră acest pasaj al poemului său. Când se arată frumoasa Galateea, întruparea splendorii corporale, fiola lui Homunculus se sparge de carul ei și creația artificială a lui Wagner se risipește în mare. Dar Faust o caută mereu pe Elena, întreabă de ea pe Sfinx, pe înțeleptul centaur Chiron, pe Manto, fiica lui Esculap, care-l conduce în imperiul umbrelor, pentru a o răpi de acolo, ca altădată Orfeu pe Euridice. Elena apare la Sparta, în așteptarea soțului ei, a lui Menelau, care trebuia să vină de la Troia. Dar cum Phorkias înspăimântă pe Elena și pe însoțitoarele ei cu amenințarea că Menelau se pregătește să le ucidă, oferindu-le ca jertfă zeilor. Elena se refugiază la Faust, care îi este prezentat ca un stăpânitor din nord, unde regina greacă ar putea găsi liniște și siguranță. Atunci se produce însoțirea lui Faust cu Elena, din care ia naștere un copil minunat, Euphorion, menit morții timpurii. Prin unirea cu Elena, Faust a ajuns la punctul cel mai înalt al înnobilării firii sale. Dar idila antică a iubirii cu Elena se sfârșește tragic, când Euphorion prăbușindu-se în zborul lui, ca un alt Icar, Elena dispare în același moment.

Veșmintele Elenei, transformate în nori, îl transportă pe Faust în zbor, pe o înălțime de munte, în Germania. El nu vrea să devină un stăpânitor de țară, în stare să-și satisfacă orice dorință, cum îi propune Mefistofel. Nu aspiră nici către glorie, ci către faptă. În zare se lămurește un ținut mereu inundat de apele mării. Faust dorește să-l răpească furiei elementelor. Împăratul, pe care Faust și Mefistofel îl ajută să-l învingă pe contraîmpăratul (Gegenkaiser), pornit cu armele împotriva lui, le dă ca feud, țărmul inundabil al mării. Faust a găsit acum un teren propice pentru setea lui de acțiune, pentru năzuința lui neostenită. A ajuns acum moșneag centenar. Din vechea paragină a creat, prin munca îndârjită a multor mii de oameni, o țară înfloritoare. La capătul unui canal, construit pe locul mlaștinilor de altădată, se înalță palatul lui. Dar zarea îi este închisă de o colină pe care se găsește bordeiul bunilor bătrâni Philemon și Baucis (figuri și nume împrumutate Metamorfozelor lui Ovid). Îi poruncește deci lui Mefistofel să-i mute pe bătrâni. Dar Mefistofel dă foc casei și bătrânii își găsesc acolo moartea. O mâhnire adâncă îl apasă pe Faust. Atunci îi apar patru arătări, patru femei bătrâne în veșminte cernite: Lipsa, Vina, Nevoia și Grija. Faust le închide ușa, dar doamna Grijă îl urmează, strecurându-se pe gaura cheii; este însoțitoarea oricărei activități omenești. Acum, când eroul a recunoscut că valoarea vieții stă în faptă, în acțiunea pusă în slujba oamenilor, teribila doamnă Grijă i se alătură din nou. Sub suflarea Grijii, bătrânul orbește. Din adâncimea nopții lui el îndeamnă pe muncitori să-și sfârșească mai repede lucrarea. În viziunea poporului activ, liber și fericit care va trăi odată pe pământul smuls de el furiei valurilor, Faust rostește cuvântul rezolutoriu al pactului încheiat altădată cu Mefistofel, gustă delectarea unei clipe supreme și cere clipei să se oprească. Bătrânul s-a prăbușit; lemurele îl așază în groapa pregătită mai dinainte. Dar fericirea n-a fost pentru Faust recompensa unei posesiuni, ci a unei năzuințe menite să se continue în viitor. Mefistofel a pierdut prinsoarea. Sufletul lui Faust urcă în glorie cerească, printr-o lume de simboluri. Corul final proslăvește puterea îndurării, a „eternului feminin”, a iubirii care l-a mântuit pe Faust.

*

Dacă facem comparație între poemul lui Goethe, a cărui dezvoltare am schițat-o mai sus în liniile ei cele mal generale, și tema așa cum a fost primită din cărțile poporane și creația cultă anterioară, se impun mai multe constatări. Cu drept cuvânt putea spune Friedrich Engels, într-o scrisoare din 1839 către Friederich Graber, că în timp ce„Faust al cărților poporane este un vrăjitor cu totul comun, Goethe a pus în el psihologia mai multor secole”. Mai întâi, latura grotescă a personajului, destul de dezvoltată în cărțile poporane, dispare cu totul la Goethe. Faust este aici un caracter dintre cele mai nobile, animat nu numai de pasiunea cunoașterii, dar și de o năzuință atotcuprinzătoare, satisfăcută în cele din urmă prin acțiunea folositoare societății. Conștiința lui se îmbogățește treptat în cursul desfășurării acțiunii; concluziile lui morale se adună și sensul existenței omenești i se dezvăluie, nu prin instantaneitatea magiei, ci prin acumularea experiențelor. Faust este poemul experienței omenești.

Unei adânci transformări a fost supusă și figura lui Mefistofel. Diavolul nu mai este acum figura care concentrează în sine toate spaimele și repulsiile omului medieval. Nu mai avem de-a face aici cu figura subumană, cu gheare, coadă și coarne, a lui Hyeronimus Bosch, ci ca un curtean în costumul spaniol al absolutismului, un personaj plin de experiență, cu o judecată sigură și clară, fără de iluzii, capabil să pătrundă până în cele mai ascunse determinări egoiste ale acțiunilor omenești: umorul, iscusința și ingeniozitatea lui sunt neîntrecute. Prin gura lui Mefistofel, observă Engels odată (în articolul despre cartea lui Karl Grün asupra lui Goethe), poetul a revărsat„batjocura lui cea mai amară asupra societății germane a timpului său”. În economia generală a piesei, Mefistofel este spiritul răului, întruparea negației, dar și forța din care se degajă îndrumarea bună și folositoare oamenilor. Dar în cadrul acestei esențe generale a personajului, Goethe l-a îmbogățit cu trăsăturile curteanului, așa cum le-au produs secolele feudalismului și ale absolutismului. Tocmai pentru că este reprezentantul vechilor clase conducătoare, Mefistofel nu poate înțelege elanul lui Faust, adică al omului creator, format în condițiile ascensiunii burgheze. Mefistofel crede că-l va putea câștiga pe Faust oferindu-i plăcerea și puterea, dar se înșală, deoarece îi lipsesc elementele de înțelegere și apreciere a omului consacrat creației sociale. Toate aceste trăsături ale caracterului lui Mefistofel lipsesc din creația Faustică anterioară. În general, toate figurile pe care Goethe le-a împrumutat tradiției legendare se înfățișează cu o abundență a notelor constitutive, cu o adâncire a semnificației lor tipice și cu o îmbogățire a individualizării lor, față de care toate creațiile trecutului pe aceleași teme apar sărace și schematice.

Episodul Elenei, prezent în cărțile poporane și la Marlowe, dobândește de asemeni o altă semnificație la Goethe. Acest episod întrupează un moment de seamă în dezvoltarea societății germane la sfârșitul secolului al XVIII-lea și la începutul secolului următor. Era o vreme când față de numeroasele contradicții și conflicte care se aglomeraseră în orânduirea socială a vremii, națiunile contemporane năzuiau către eliminarea acelor contradicții, către stabilirea unei noi unități, a unei noi împăcări a omului cu lumea și cu societatea. Pentru a obține o astfel de așezare și în urma unei lungi epoci de critică a vechilor instituții, în urma muncii de cultură a iluminismului, burghezia franceză săvârșește revoluția ei. Pentru că burghezia germană n-atinsese încă același grad de dezvoltare, pentru că pozițiile feudalismului rămăseseră puternice în dreapta Rin-ului, existau scriitori care credeau că pot obține râvnita unitate și împăcare a omului cu lumea și societatea, însușindu-și idealul de armonie al vechilor greci. Este vremea în care Winckelmann proslăvește idealul grec, aceea în care Goethe, Schiller, Hölderlin, Voss și atâți alții înstrunează o liră greacă pentru a căuta frumusețea senină a antichității sau pentru a o propune poporului german al timpului lor. Acești scriitori credeau că prin simpla înviere a idealului grec, societatea germană ar putea înlătura conflictele care o zbuciumau, că prin armonia estetică, omul german ar putea dobândi pierduta lui unitate cu lumea și natura. Este vremea în care Schiller propune educația estetică a omenirii. Însoțirea lui Faust cu Elena este simbolul aceleiași aspirații. De unde în cărțile poporane Elena este dorită de către Faust numai pentru frumusețea ei fără asemănare, Faust al lui Goethe aspiră către ea ca spre idealul armoniei perfecte. Dar deși Faust s-a înnobilat prin unirea cu Elena, s-a înălțat cu o treaptă mai sus către înfrângerea egoismului, către înțelegerea sensurilor altruiste ale vieții, Goethe a ținut să ne arate că singura însușire a idealurilor de armonie ale antichității nu este țelul la care se pot opri popoarele moderne. De aceea Euphorion, copilul născut din însoțirea lui Faust cu Elena, sinteza geniului nordic cu cel sudic, o figură care, după părerea comentatorilor, reproduce pe aceea atât de uimitoare pentru contemporani a lui Byron, se dovedește inapt să trăiască, și acțiunea poemului, drumul de viață al eroului, continuă peste pragul acestei idile antice.

început ca un poem dominat de figura unui rebel și a unui titan, Faust a continuat deci ca un poem neoumanistic, inspirat adică de antichitatea greacă, dar prin desfășurarea mai departe a acțiunii lui a depășit și acest stadiu, atât de semnificativ pentru un anumit moment al dezvoltării societății și culturii germane. Prin finalul său, poemul lui Goethe este reprezentativ pentru noile căi ale omenirii. Noile posibilități ale tehnicii, susținute de rezultatele științelor fizico-matematice, în mare progres de la Renaștere încoace au deschis omenirii perspective nelimitate în direcția stăpânirii naturii și a înălțării condiției umane. Saint-Simon arată că muncii moderne îi este rezervată conducerea societății viitorului. El exprima astfel de idei încă de la începutul veacului al XIX-lea și ideile lui n-au rămas străine de Goethe, mare cititor al revisteiLe Globe, organul saint-simoniștilor. Prin tehnica și munca modernă, planeta noastră putea lua o altă înfățișare, mai bine adaptată nevoilor omenești. Ideea transformării planetei prin noile mijloace ale tehnicii științifice l-a preocupat adânc pe Goethe. Există în această privință în convorbirile poetului cu Eckermann, la data de 21 februarie 1827, un pasaj de o însemnătate cu atât mai mare, cu cât el provine din răstimpul în care Goethe lucra la partea finală a poemului său.

„La Goethe, la masă, notează Eckermann.A vorbii mult și cu admirație despre Alexander von Humboldt, a cărui lucrare despre Cuba și Columbia a început să o citească și ale cărui vederi, în legătură cu proiectul străpungerii istmului Panama, par a avea pentru el un interes cu totul deosebit. Humboldt – spunea Goethe – a făcut, cu o mare cunoștință a lucrurilor, și alte propuneri, grație cărora întrebuințarea unora dintre curenții aflători în golful Mexic ar putea duce la rezultate și mai folositoare. Acestea sunt însă rezervate viitorului. Sigur este însă că dacă s-ar izbuti străpungerea de care s-a vorbit, s-ar obține ca navele de orice mărime și de orice încărcături să poată trece din golful Mexic în Oceanul Pacific și, o dată eu aceasta, rezultate incalculabile pentru întreaga omenire civilizată și necivilizată. Ni s-ar părea ciudat ca Statele Unite să lase să le scape din mâini o astfel de operă. Este de presupus că acest stat tânăr, a cărui tendință de expansiune spre vest este vizibilă, va lua în posesiune și va popula peste treizeci sau patruzeci de ani și întinsele regiuni de dincolo de Munții Stâncoși. Este de prevăzut apoi că pe întreaga coastă a Oceanului Pacific, unde natura a și format cele mai largi și sigure porturi, să apară treptat foarte importante orașe comerciale în scopul schimbului dintre China, Indiile Orientale și Statele Unite… Aș dori să văd toate acestea; dar lucrul nu mi-ar fi cu putință în timpul vieții mele. Aș mai dori însă ceva, și anume un canal care să unească Dunărea cu Rin-ul. Dar această întreprindere este și ea atât de uriașă, încât mă îndoiesc de realizarea ei în actualele împrejurări ale Germaniei. În sfârșit, aș mai vrea să văd un canal al Suezului. Mi-ar plăcea să fiu martor al acestor trei evenimente, de dragul cărora ar fi vrednic de osteneală să mai trăiesc vreo cincizeci de ani.”

Ideea transformării naturii a stăpânit deci cu putere spiritul lui Goethe în perioada bătrâneții lui. În această idee culminează și gândirea, ca și lungul drum al experiențelor lui Faust. Suprema clipă a fericirii, proiectată de altfel în perspectivele viitorului, îi este adusă eroului lui Goethe de viziunea poporului trăind pe țărmurile cucerite de el printr-o operă de transformare a naturii. Într-o astfel de operă se formează, după cum ne vestește Goethe, nu numai deprinderile de activitate ale unei societăți, dar și acea iubire a libertății și a vieții, al căror preț nu-l pot simți cu adevărat decât aceia care trebuie să și le apere în fiecare zi. Astfel, sensul suprem al vieții devine pentru Faust creația, munca productivă pusă în serviciul oamenilor și executată de ei cu eroism. Faust își merită mântuirea atunci când își lămurește deplin această semnificație a vieții.

Am arătat că i se datorește lui Lessing ideea mântuirii lui Faust, în contrast cu damnațiunea care-l atingea pe erou în toate prelucrările anterioare ale aceluiași motiv. Faust al lui Lessing era mântuit pentru că, în ciuda rătăcirilor sale, se orientase totuși după instinctul și pasiunea cunoașterii. Legenda lui Faust era valorificată deci de Lessing din unghiul iluminismului, adică al epocii de cultură pentru care valorile umane cele mai înalte decurgeau din rațiunea teoretică. Faust al lui Goethe este însă mântuit pentru că descoperă, ca valoare supremă a vieții, activitatea și creația. Goethe valorifică legenda Faustică din unghiul noii civilizații a muncii, care poate recunoaște în el un precursor.

*

Ne-am ocupat de „semnificația” lui Faust, de ideile lui, de felul în care răsfrânge anumite procese ale societății germane din vremea lui și ale întregii culturi ulterioare. Faust nu este totuși o scriere teoretică, ci un poem. Ideile amintite nu sunt decât latura tipică și generală a unor imagini particulare și concrete. Cititorul ia cunoștință de ele, nu ca din expunerea unei dizertații, ci prin același act al spiritului prin care cuprinde unele întruchipări ale fanteziei poetice. Apărându-se împotriva înțelegerii unilaterale a operei sale, Goethe a protestat odată împotriva acelora care căutau în Faust o simplă concepție abstractă a minții, și de loc impresii vii, apărute imaginației. La 6 mai 1827, poetul îi spunea lui Eckermann:„N-a fost intenția mea, ca poet, să tind către întruparea unei abstracțiuni. Am primit în interiorul meu impresii, și anume impresii sensibile, pline de viață, atrăgătoare, variate, de sute de feluri, așa cum o imaginație vie mi le oferea. Ca poet n-aveam altceva de făcut decât să le rotunjesc și să le dezvolt în mine, printr-o vie înfățișare a lor și să fac ca și alții să primească aceleași impresii, atunci când aud sau citesc ceea ce le înfățișez eu.” în aceeași convorbire, Goethe îi lămurea lui Eckermann că, deși n-a pornit de la o abstracțiune, Faust reprezintă totuși cazul unui om care a putut fi mântuit grație neîncetatei lui strădanii de a depăși gravele lui rătăciri, prin aspirația către ceva mai bun și mai înalt. Faust este înfățișarea dramatică a unei vieți omenești.„N-ar fi ieșit nimic de seamă, a adăugat Goethe,dacă aș fi înșirat o viață atât de bogată și felurită pe subțirele fir al unei singure idei.” Cititorul trebuie să se ferească deci de înțelegerea schematică și rece a operei lui Goethe, reducând-o la câteva idei generale, când puterea și înaltul ei înțeles stau tocmai în adevărul și căldura imaginilor sale. Semnificația generală a poemului lui Goethe nu rezultă cu toată forța decât pentru cititorul sau spectatorul care se lasă mișcat de luptele lui Faust, de rătăcirile, căderile și înălțările sale, de multele sentimente care trec prin sufletul lui, de relațiile lui cu alte ființe și de conflictele apărute în aceste împrejurări. Chiar acolo unde figurația dramatică ia forme simbolice, împrumutate lumii antice sau creștine, conținutul uman al poemului nu este mai puțin bogat și răscolitor.Faust trebuie citit ca o dramă, dar și ca o compoziție aparținând altor genuri literare.

Poemul lui Goethe se apropie, ca formă dramatică, de misterele și moralitățile evului mediu. Îl înrudește cu această formă dramatică prezența elementului supranatural și a celui alegoric, mulțimea figurației și a episoadelor. Partea întâi a tragediei, după prologul în cer, marile monologuri ale lui Faust, pactul cu Mefistofel, începutul călătoriei și noaptea Valpurgiei, sfârșește cu eșecul tragic al idilei cu Margareta. Prima parte a poemului s-a putut numi deci „tragedia Margaretei” și această parte a fabulei Faustice s-a bucurat de răspândirea cea mai largă, mai ales după ce libretiștii francezi Carré și Barbier au compus textul pentru care Gounod a scris muzica lui de operă. Este limpede însă că prezentarea fragmentară a luiFaust prilejuiește nu numai o înțelegere incompletă dar și eronată a poemului. Tragedia Margaretei este un simplu episod, una singură dintre experiențele eroului, completată și luminată deplin prin experiențele următoare. Faptul că poemul se încheagă dintr-o succesiune de episoade îi adaugă și un alt caracter. Am spus căFaust este un poem dramatic. El este și un poem epic. Desfășurarea acțiunii nu este determinată atât de conflictele eroului, cât mai ales de dinamismul lui moral, de luptele lui. Sfârșitul poemului nu este atât soluționarea unui conflict, cât împlinirea unui destin, ca al lui Ahile înIliada și al lui Ulise înOdiseea. Din punctul de vedere al genurilor literare,Faust este deci nu numai o dramă, dar și o epopee. Momentele lirice sunt de asemeni foarte numeroase înFaust. Corul spiritelor, cântecul Margaretei la vârtelniță, balada regelui din Thule, cântecul alternat al lui Faust și Mefistofel în timpul zborului lor prin văzduh, cântecul lui Ariel, al paznicului Lynceus, corurile care însoțesc ascensiunea cerească a lui Faust și atâtea altele, fac parte dintre realizările cele mai de seamă ale liricii moderne. Idila Margaretei și a Elenei completează tabloul liric al poemului, ca și intervențiile satirice ale lui Mefistofel, de pildă în scena cu școlarul lui Faust, în convorbirea cu Marta Schwerdtlein, în cârciuma Auerbach, balada puricelui la curtea împăratului, sub masca lui Phorkias, și în atâtea alte împrejurări. Ideea genurilor literare și norma clasică a purității lor era o prejudecată perimată în epoca în care Goethe își scria poemul și astfel,Faust le întrunește pe toate, fiind de fapt o mare operă dramatică, epică, lirică și satirică. Nicio altă operă literară a popoarelor moderne, poate cu excepțiaDivinei Comedii a lui Dante, n-atinge aceeași varietate, aceeași forță de expansiune a genialității poetice în multiplicitatea manifestărilor ei.

Această varietate, această multiplicitate corespund acțiunii atât de întinse a poemului, care conduce înfățișarea unui destin omenesc prin toate marile experiențe ale vieții, până la cucerirea sensurilor ei supreme. Marii extensiuni și bogății a acțiunii îi răspunde și neobișnuita varietate a debitului poetic, de la vorbirea patetică la aceea realistă, cu multe forme ale exprimării populare și familiare, de la sublimul tragic la ironia mușcătoare și umorul cuminte, pretutindeni cu o preferință acordată acelei exprimări concise și lapidare, care a transformat atâtea din versurile luiFaust în maxime de mare circulație în timp ce în proza lui, scriitorul folosește cu mare abundență pronumele și conjuncțiile ca termeni de legătură între propoziții, poetul recurge adeseori acum la construcțiile infinitivale și participiale, preferate pentru conciziunea lor superioară. Omisiunea articolului, cuvintele compuse, derivațiile neobișnuite și unele formații personale sunt alte caracteristici ale stilului lui Goetlie, care uneori îngreuiază înțelegerea poemului. În ciuda acestor greutăți, se poate spune totuși că exprimarea lui Goethe nu este niciodată obscură în sensul că ideea astfel comunicată n-ar fi riguros gândită. Citirea poemului lui Goethe cere numai atenție sporită și reflecție, și răsplata acestei aplicații apare întotdeauna în forma cuprinderii unui adevăr limpede și adânc. Marea varietate a expresiei goetheeue se vădește și în bogăția de forme a versificației lui. Versul se lungește sau se scurtează după natura ideii exprimate, predomină însă pentametrul iambic cu rime împerecheate sau încrucișate, grupate în monologuri întinse, în stanțe, în strofa lirică de patru versuri sau succedându-se cu sprinteneală ca replici ale dialogului dramatic. Uneori întâmpinăm liexametrul, în scenele antice, sau scurtul vers popular, însoțit de un refren. Forma poemului devine astfel modalitatea în care îi apare cititorului marea bogăție și viața atât de intensă a poemului.

Tălmăcirea luiFaust a fost o problemă care a ispitit de mai multe ori pe poeții români. După tălmăcirile lui Al. Macedonski (începutul poemului), Ion Gorun (partea întâi), I.U. Soricu și Laura Dragomirescu, în același timp cu I. Iordan, Lucian Blaga ne-a dat o nouă versiune. Sub acest veșmânt, traducerea poemului lui Goethe și-a găsit și își va găsi alți mulți cititori, bucuroși desigur să afle, transpusă în limba noastră, una din operele cele mai reprezentative ale geniului poetic modern.

Tudor Vianu