Fausta Invinsa – vol.4

Capitolul 1

Biciuirea lui Isus.

O mulțime de oameni se adunaseră în piața Grčve. Ațteptau plecarea marii procesiuni organizate pentru a duce regelui Henric al III-lea plângerile bunului oraț Paris.

Pentru marea majoritate a parizienilor, asta însemna împăcarea regelui, cu capitala sa.

Pentru o altă categorie, mai puțin numeroasă și care avea cunoștință de anumite proiecte ale monseniorului de Guise, asta însemna să i se vâre frica în oase lui Henric al III-lea și să se obțină din partea lui, cu prețul supunerii Parisului și al căinței sale pentru ziua Baricadelor, un război nemilos împotriva hughenoților, adică exterminarea lor.

Pentru o a treia categorie, asta însemna să se pună mâna pe rege și să i se ia tronul, după ce mai înainte i se va tunde părul.

În sfârșit, pentru o a patra categorie, care se reducea la o duzină de inițiați, asta însemna uciderea lui Henric al III-lea.

Nu numai piața Grčve era neagră de lume, dar și străzile dimprejur gemeau de târgoveți care, cu un baltag într-o mână și cu o lumânare în alta, se pregăteau să pornească în procesiune până la Chartres.

Călătoria spre Chartres, ținând seama de încetineala cu care se mișca un asemenea exod, trebuia să dureze patru zile. Ducele de Guise pusese crainici să strige că pregătise trei popasuri de-a lungul drumului și că, la fiecare popas, se vor înjunghia cincizeci de boi și două sute de oi pentru hrana norodului drumeț.

În ziua aceasta deci, pe la ora nouă de dimineață, clopotele parohiilor din Paris prinseră să bată. În piața Grčve veniră să se înșiruie, pe rând, delegații primăriei, reprezentanții feluritelor biserici, apoi breslele, șirurile de călugări, cum ar fi cistercienii, capucinii și, în sfârșit, penitenții albi.

Printre rândurile fără de sfârșit ale lumânărilor și archebuzelor, în această procesiune se vedeau lucruri minunate. Mai întâi cei doisprezece apostoli în carne și oase, îmbrăcați cu veșmintele care se purtau pe vremea lui Isus Hristos și câțiva soldați romani ducând uneltele patimilor lui Isus.

Într-adevăr, însuși Isus Hristos era reprezentat prin Henri de Bouchage, duce de Joyeuse, care îmbrăcase rasa de capucin sub numele de fratele Anghel și care, mai târziu, avea să-și lepede anteriul pentru a se război, ca apoi să intre din nou în călugărie.

Ducele de Joyeuse, deci, sau fratele Anghel, cum doriți, purta pe umeri o cruce care, din fericire, era de carton. Pe cap, o cunună de spini tot din carton zugrăvit și, în jurul gâtului, printr-un anacronism bizar, mătăniile celor din Sfânta Ligă Catolică.

În spatele lui Joyeuse, deghizat în Hristos, veneau doi voinici care îl biciuiau sau se prefăceau că îl biciuiesc, ceea ce îndemna norodul să scoată strigăte de revoltă. Și revolta asta, adevărată sau prefăcută, căpăta proporții de furie când, printr-un anacronism, încă și mai bizar (dar nimeni nu lua în seamă asemenea amănunte), cei doi biciuitori strigau din douăzeci în douăzeci de pași:

— Astfel s-au purtat hughenoții cu Domnul nostru Isus Hristos!

— Moarte nelegiuiților! răspundea mulțimea.

La vreo douăzeci de pași în urma lui Isus, sau a fratelui Anghel, sau a ducelui de Joyeuse, mergeau alături patru penitenți care, ținându-se de braț, cu capul plecat și gluga trasă peste față, băteau la ochi prin mătăniile enorme și prin smerenia lor nemaipomenită. Puțin câte puțin, dezordinea dând iama în rândurile procesiunii, cei patru penitenți se pomeniră în cele din urmă în spatele lui Isus în clipa când acesta, cu glas tunător, striga:

— Fraților! Moarte hughenoților care m-au biciuit! …

Ovații salutară aceste cuvinte ale lui Hristos care, ștergându-și sudoarea ce-i șiroia pe frunte, spuse mai departe:

— Întrucât mergem să-l vedem pe Irod…

— Pe rege! întrerupse un glas poruncitor. Spune: pe rege, jupâne, fiindcă Parisul dorește împăcăciune cu majestatea-sa!

— E-adevărat, domnule de Bussi-Leclerc! zise Isus Hristos. Deci, fraților, întrucât mergem să-l vedem pe rege, mai înainte de toate trebuie să-i cerem să-i trimită la plimbare pe lefegiii lui! …

— Bine spus, întări Bussi-Leclerc. Moarte celor Patruzeci și cinci!

— La moarte! La moarte! îngână gloata penitenților.

Procesiunea se întindea pe o lungime de o leghe. Cu mult înaintea acestei turme, de Guise, Mayenne și fratele lor, călare și înconjurați de vreo cincizeci de gentilomi înarmați până în dinți, vorbeau în șoaptă despre lucruri tainice.

În ce-i privește pe cei patru penitenți, despre care am pomenit, vorbeau între ei fără teamă.

— Ia spune, Chalabre, zicea unul dintre ei, l-ai auzit pe fratele Anghel?

— Tare mă mai mănâncă palmele să-i rup puțin coastele jupânului Isus!

— Te-ai întremat, dragul meu Loignes? … Și rana?

— Ei! Lovitura a fost bine dată. Ducele, dragul de el, când lovește n-o face cu mâna moale. Am crezut că mor. Oricum, vreau ca de Guise să primească din mâna mea aceeași lovitură pe care mi-a dat-o! …

— Ești nerecunoscător, Loignes! zise Monisery. Cum am îi ieșit noi din Paris dacă n-ar fi avut el ideea să meargă în procesiune pentru a-l vedea pe rege? …

— Da, bombăni Loignes. Se duce la Chartres să-i ceară regelui capetele noastre!