Femeia In Alb

Femeia In Alb de Wilkie Collins

Prima epoca.

Povestirea o începe profesorul de desen Walter Hartright, de la Clement's Inn.

I.

Iată o povestire care ne arată cât poate să îndure răbdarea unei femei și ce poate să înfăptuiască hotărârea unui bărbat.

Dacă te-ai putea bizui pe mașinăria legii pentru a desluși oricare din cazurile în care există bănuieli și pentru a conduce orice anchetă doar cu un modest sprijin al acțiunii de ungere pe care o are uleiul banului, atunci întâmplările care umplu aceste pagini ar fi putut să-și revendice dreptul la atenția publică într-un tribunal.

Dar Legea mai este încă, în anumite cazuri inevitabile, servitorul tocmit dinainte al celor cu punga plină; și povestirea rămâne să fie povestită, pentru prima dată, aici. După cum judecătorul ar fi trebuit s-o audă cândva, tot astfel o va auzi cititorul acum. Nici o împrejurare importantă, de la începutul și până la sfârșitul acestei dezvăluiri, nu va fi relatată din auzite. Când cel care scrie aceste rânduri de introducere (pe nume Walter Hartright) se întâmplă să fie în legătură mai strânsă decât alții cu întâmplările care urmează să fie relatate, atunci le va descrie el însuși. Când acestea nu fac parte din propria lui experiență, el se va retrage din postura de povestitor; sarcina sa va fi continuată, de la punctul de unde a lăsat-o, de alte persoane care pot vorbi despre acele împrejurări datorită celor știute de ei” tot atât de limpede și hotărât precum o făcuse și el mai înainte.

Și astfel, povestirea de fața va fi scrisă de pana mai multor oameni, după cum povestirea unei încălcări a legilor este rostita la tribunal de mai mulți martori – având același scop, în ambele cazuri, de a prezenta întotdeauna adevărul în aspectul său cel mai direct și mai ușor de înțeles, și de a reconstitui un șir complet de întâmplări, punând persoanele care au fost cel mai strâns legate de ele, în fiecare etapă succesivă, să povestească, cuvânt cu cuvânt, clipele trăite.

Să-l lăsăm pe Walter Hartright, profesor de desen, în vârstă de douăzeci și opt de ani, să fie audiat cel dintâi.

Era în ultima zi a lunii iulie. Lunga arșiță a verii se apropia de sfârșit, iar noi, pelerinii istoviți ai străzilor Londrei, începeam să ne gândim la umbrele norilor deasupra lanurilor de grâu și la briza de toamnă de pe țărmul mării.

În ce privește umila-mi persoană, vara care se sfârșea mă lăsa cu sănătatea șubrezită, descurajat și, ca să spunem adevărul, fără nici o lescaie. În ultimul an nu-mi chivernisisem veniturile cu grija obișnuită și risipa mă adusese la perspectiva de a-mi petrece toamna, pentru a face economie, între căsuța mamei din Hampstead și apartamentul meu din oraș.

Îmi amintesc că seara era liniștită și înnorată; aerul din Londra era cât se poate de apăsător; freamătul îndepărtat al străzii abia se auzea; pulsul slab al vieții din mine și inima viguroasă a orașului din jurul meu păreau să coboare la unison, din ce în ce mai moleșite, o dată cu soarele ce apunea. Am lăsat cartea pe care o țineam în mână mai mult visând decât citind și am ieșit să-caut aerul „răcoros al nopții din suburbiile Londrei. Era una din cele două seri pe care obișnuia m să le petrec în fiecare săptămână împreună cu mama și cu sora mea. Așa că mi-am îndreptat pașii spre nord, către Hampstead.

Întâmplările pe care am să le povestesc mai târziu mă obligă să amintesc aici că tatăl meu murise cu câțiva ani mai înainte de perioada de timp despre care scriu acum; și că sora mea Sarah și cu mine eram singurii supraviețuitori ai unei familii de cinci copii. Tata fusese și el profesor de desen. Datorită strădaniei sale izbutise pe deplin în profesia aleasă, iar grija-i drăgăstoasa de a asigura viitorul celor care depindeau de munca lui îl îmboldise, după căsătorie, ^ să-și rezerve asigurării existenței o mai mare parte din venit decât aceea pe care alți bărbați o consideră necesară s-o pună deoparte pentru acest scop. Fiind nespus' de cumpătat și plin de abnegație, mama și sora mea au rămas, după moartea lui, la fel de independente față de lumea dinafară cum fuseseră și în timpul vieții lui. Eu i-am călcat cu succes pe urme și aveam toate motivele sa fiu recunoscător pentru perspectivele ce mă așteptau în pragul vieții.

Până să ajung în fața porții mamei mele, amurgul liniștit mai tremura încă pe vârfurile cele mai înalte ale bălăriilor și, la picioarele mele. imaginea Londrei se cufundase în abisul negru al umbrelor nopții. Abia am atins clopoțelul, când ușa casei s-a și deschis cu violentă; respectabilul meu prieten italian, profesorul Pesca, a apărut în locul servitoarei și s-a repezit să mă mtâmpine vesel, cu o stridentă parodie străină suprapusă peste voioșia englezească. *

De dragul lui și, dați-mi voie să adaug, chiar și pentru povestirea mea, profesorul merită cinstea unei prezentări în toată regula, întâmplarea l-a făcut să fie punctul de plecare al straniei povestiri de familie pe care aceste pagini își propun să o depene.

L-am cunoscut pe prietenul meu italian întâlnindu-l în câteva case mari, unde preda propria lui limbă, iar eu dădeam lecții de desen. Tot ce știam pe-atunci despre el era că avusese cândva o situație la Universitatea din Padova, că părăsise Italia din motive politice (a căror natură refuzase întotdeauna s-o menționeze cuiva) și că se stabilise de mulți ani la Londra, unde ducea o viață Respectabilă ca profesor de limbi străine.