Forma apei

Forma apei de Andrea Camilleri

1

Pâlpâirea străvezie a zorilor nu izbutea să răzbată în curtea societății Splendor, firma care administra curățenia urbei Vigàta; o îmbulzeală densă de nori joși ferea cerul privirii, ca și cum cineva ar fi tras dintr-o parte în cealaltă a bolții o copertină brumărie, frunza-n copaci nu se clintea, căci vântul dinspre sud întârzia încă să se deștepte din somnu-i de plumb și până și vorbele păreau că se lasă cu greu scoase din gâtlej. Înainte să repartizeze posturile de lucru de peste zi, șeful de echipă îi anunță pe ceilalți că Peppe Schèmmari și Caluzzo Brucculeri erau absenți motivat, atât în ziua cu pricina, cât și în multe altele care aveau să urmeze. La drept vorbind, cu greu ar fi putut găsi cineva absențe mai motivate ca ale lui Peppe și Caluzzo: cei doi fuseseră arestați cu o seară în urmă, în timp ce, cu câte o armă în mână, încercau să jefuiască supermarketul din centru. Pe sectorul rămas descoperit, șeful de echipă se hotărî să-i trimită pe Pino Catalano și Saro Montaperto, doi tineri topografi – șomeri de drept ca topografi, însă angajați temporar ca „operatori ecologici” în urma generoasei intervenții a Excelenței Sale, deputatul Cusumano, în a cărui campanie electorală cei doi luptaseră trup și suflet (exact în această ordine, trupul făcând mult mai multe decât ar fi fost dispus sufletul să facă); mai exact, era vorba despre sectorul căruia i se zicea „la stână”, pentru că – așa umbla vorba – un cioban obișnuise în vremuri imemoriale să-și ducă turma de capre la păscut pe acolo. Era un tăpșan larg, o pată meridională de la periferie ce se desfira până spre plajă, străjuită de rămășițele unei mari uzine chimice, inaugurată cu ani în urmă de omniprezenta sa excelență Cusumano, pe vremea când peste urbe adia vânt de bunăstare și progres (în scurt timp însă vânticelul se transformase într-o briză, pentru ca apoi să se potolească de tot, izbutind, cu toate acestea, să aducă orașului mai multe pagube decât o tornadă adevărată și lăsând în urmă un șir nesfârșit de șomeri și asistați social). Pentru ca nu cumva în zonă să-și facă cuib stoluri rătăcitoare de negri-ca-tăciunele sau de negri-numai-pe-jumătate – senegalezi sau algerieni, tunisieni ori libieni –, de jur împrejur se ridicase un zid impozant, dincolo de care însă continuau să troneze structurile de fier ruginit, mâncate de ploi, de nepăsare și de aerul sărat al mării, aducând tot mai mult cu eventualele viziuni arhitectonice ale unui Gaudí căzut pradă substanțelor halucinogene.

Până de curând, „stâna” reprezentase pentru cei care, atât de ignobil, erau numiți gunoieri o îndeletnicire cum nu se putea mai ușoară: dintre hârtii, pungi de plastic, cutii de bere și coca-cola, apăreau căcați camuflați cu stângăcie sau lăsați pur și simplu vederii, iar când și când mai răsărea ici-colo câte un prezervativ, însă se întâmpla atât de rar, încât cineva cu niscaiva intuiție și fantezie ar fi putut chiar ghici amănuntele picante ale întâlnirii cu pricina. Cam de un an însă, prezervativele se adunau valuri-valuri prin părțile locului, întinzându-se ca un covor cât vedeai cu ochii: totul începuse pe vremea când un ministru cu chip întunecat și închistat, desprins parcă din tabelul cu tipologii criminale al lui Lombroso^[1], extrăsese din puțul propriei gândiri (chiar mai întunecată și închistată decât chipul) o idee care-i păruse de importanță capitală pentru ordinea publică din Sud. Cum acestui gând i s-a raliat și colegul său din guvern care se ocupa de armată – și care semăna bucățică ruptă cu Pinocchio –, cei doi transferaseră în Sicilia mai multe unități de militari înarmați, cu misiunea de a „controla teritoriul”. Se urmărise, desigur, descongestionarea activității carabinierilor, polițiștilor, serviciilor de informații, nucleelor speciale operative, Gărzii de Finanțe, poliției de circulație, celei feroviare și celei portuare, Procuraturii, brigăzilor antimafie, antiterorism, antidrog, antijaf, antisechestrare de persoane – și altele, omise eventual aici, din grabă. Consecința acestei mărețe mostre din gândirea celor doi eminenți bărbați de stat a fost că băiețandri prăvăliți de pe stâncile Piemontului și friulani cu caș la gură care până deunăzi zburdau prin aerul proaspăt și tare al munților natali se pomeniseră deodată nevoiți să gâfâie din greu și să se înghesuie în adăposturi provizorii din niște cătune sudice aflate la cel mult un metru deasupra nivelului mării, laolaltă cu oameni care vorbeau un dialect de neînțeles, parcă făcut mai mult din tăceri decât din cuvinte, din indescifrabile mișcări din sprâncene și din cute imperceptibile ițite din când în când pe obraz. În cele din urmă, reușiseră să se adapteze într-un fel sau altul, mulțumită atât tinereții lor, cât și ajutorului dat chiar de locuitorii din Vigàta – înduioșați, probabil, de aerul rătăcit al flăcăilor munteni. De îndulcirea exilului lor se ocupa Gegè Gullotta, om de o inventivitate extraordinară, constrâns până atunci să-și înăbușe talentul nativ de codoș sub masca unui mic traficant de droguri ușoare. Informat – atât pe căi ocolite, cât și prin mijloace de sorginte ministerială – de iminenta debarcare pe insulă a batalioanelor de soldați din Nord, Gegè avusese o sclipire de geniu, iar ca s-o transforme în afacere rentabilă, apelase prompt la bunăvoința acelora care știau cum se obțin nenumăratele și complicatele autorizații necesare. Adică la cei care dețineau în mod real controlul teritoriului (cei cărora nici prin vis nu le-ar fi trecut prin minte să emită autorizații ștampilate). Pe scurt, lui Gegè i s-a permis să inaugureze în zona „stânei” propria piață specializată atât în comercializarea de carne vie, cât și a unei game diversificate – însă neapărat ușoare – de droguri. Carnea vie provenea în cea mai mare parte din țările din Est, scăpate în sfârșit de sub jugul comunismului – care, cum știe toată lumea, sufoca și ultimul dram de demnitate umană. Iată însă că se făcuse dreptate întru câtva: demnitatea umană atât de scump recucerită se manifesta în toată splendoarea sa, noaptea, printre tufișurile și nisipurile de la „stână”. Nu erau însă marginalizate nici femeile provenite din țările lumii a treia, cum nu putea fi vorba de discriminare nici în cazul travestiților, transsexualilor, efeminaților napolitani sau viados-ilor brazilieni – marfă pentru toate gusturile, chiar risipă. Comerțul se dovedise înfloritor, spre marea mulțumire a militarilor, a lui Gegè și a celor ce-i obținuseră lui Gegè – evident, în schimbul cuvenitelor procente din afacere – nenumăratele și complicatele autorizații de resort.