Mireasma noptii

Mireasma noptii de Andrea Camilleri

1

Oblonul se izbi de perete cu atâta forță, încât Montalbano, care taman în secunda aceea se visa prins într-un tir încrucișat, sări îngrozit din așternut, crezând că-l atinsese vreun glonț: era leoarcă de sudoare, dar în același timp – poftim de mai înțelege ceva, dacă poți! – îi clănțăneau dinții de frig. Șuierând blestemății printre dinți, se repezi la geam să-l închidă. Vântul sufla dinspre nord, rece și cu atâta dârzenie, încât, în loc să învioreze culorile dimineții ca de obicei, pur și simplu le alunga, ștergându-le parcă din contur și lăsând în urmă un soi de sinopii – amestecuri cromatice estompate, precum lucrarea în acuarelă a unui diletant, vreun pictor de duminică. Se vedea treaba că vara, intrată de la o vreme în agonie, hotărâse peste noapte să-și încheie socotelile cu viața, lăsând loc anotimpului care venea la rând – și care, nu-i așa, ar fi trebuit să fie toamna. Mda, bine zis „ar fi trebuit”, pentru că, în realitate, după cum se prefigurau lucrurile, toamna asta părea iarnă, și-ncă o iarnă cum scrie la carte.

Întinzându-se la loc în pat, Montalbano își îngădui o elegie în memoria anotimpurilor de tranziție – astăzi dispărute, din câte se părea. Oare ce se întâmplase cu ele? Te pomenești că, purtate la rândul lor de ritmul infernal al existenței umane, n-avuseseră încotro și se adaptaseră: înțelegând că nu reprezentau altceva decât un interval de respiro, or fi dat bir cu fugiții, pentru că-n ziua de azi nu pot fi îngăduite momente de respiro în această cursă delirantă care se hrănește cu verbe la infinitiv: a se naște, a mânca, a învăța, a da la buci, a produce, a butona telecomanda, a face shopping, a vinde, a se căca, a muri. Verbe la infinitiv, da, însă cu o durată mai mică de o nanosecundă. Bine, dar nu fusese oare o vreme când existau și alt fel de verbe? A gândi, a chibzui, a asculta și, de ce nu, a da frâu liber fanteziei, a visa, a divaga? Mai-mai să-i dea lacrimile, Montalbano își aminti de hainele de primăvară și de toamnă de pe vremuri și de balonzaidul bietului tătâne-su. Cele câteva clipe de melancolie îl făcură să-și dea seama că, pe o asemenea vreme, era foarte probabil ca peste zi să aibă nevoie de haine de iarnă. Făcându-și curaj, se ridică și dădu în lături ușile armoarului cu haine groase. Duhoarea unui chintal – sau oricum, pe undeva, pe acolo – de naftalină îl izbi în plină figură. Mai întâi i se tăie suflarea, apoi ochii începură să-i lăcrimeze abundent și-l apucă pe loc strănutul: douăsprezece bătute pe muchie, la rând. Acum, mucii îi atârnau vâscos din nări, capul îi vâjâia, iar o durere surdă, inexorabilă, îi strângea ca într-o chingă cutia toracică. Pur și simplu uitase că acolo, în casa lui, menajera Adelina deschisese front de luptă pe viață și pe moarte împotriva moliilor: un război din care ieșea întotdeauna, implacabil, înfrântă. Hotărî să se dea și el bătut. Trânti la loc ușile armoarului și se duse să-și aleagă un pulover din comoda cu haine de zi cu zi. Adelina folosise și aici gaze asfixiante, însă, pus în gardă, Montalbano deschise sertarele ținându-și respirația. Apoi ieși pe verandă, întinzând pe o măsuță puloverul, ca să-i mai piară nițel duhoarea în aerul proaspăt al dimineții. Câteva minute mai târziu, după ce s-a spălat, s-a bărbierit și s-a îmbrăcat de plecare, comisarul se întoarse pe terasă ca să și-l tragă peste cămașă, însă puloverul dispăruse. Apăi, futu-i și iar futu-i, își zise: taman puloverul nou-nouț pe care Livia i-l adusese cadou tocmai de la Londra! Și-acum, cu ce obraz avea să-i explice ăleia că un oareșcare fiu de cățea aflat în trecere pe acolo se întinsese peste balustrada terasei, înșfăcase prada și pe urmă, ce mai, ura și la vară cald!? Zăbovi o vreme imaginându-și cum avea să decurgă dialogul cu eterna sa logodnică:

— Păi ce, se putea? De altfel, era mai mult decât previzibil!

— Adicătelea de ce, mă rog frumos?

— Pentru că era un cadou de la mine, de aia!

— Și ce-are a face?

— Are, are! Ehe, și-ncă cum mai are! Tu nu dai nici cea mai mică importanță cadourilor de la mine! De exemplu, cămașa pe care ți-am cumpărat-o de la…

— Aia o am și acuma, așa să știi.

— Asta să i-o zici lu’ mutu’: n-ai purtat-o niciodată! Pe urmă, cine ar putea crede că faimosul comisar Montalbano se lasă jefuit de un coate-goale? În locul tău, m-aș ascunde sub pământ de rușine, zău așa!

Exact în clipa aceea îl zări – puloverul. Purtat de vântul rece dinspre nord, se rostogolea pe plajă. Și tot rostogolindu-se și iar rostogolindu-se, se apropia din ce în ce de fâșia de plajă unde nisipul băltea de apă de fiecare dată când de țărm se spărgea câte un val.

Dintr-un salt, comisarul trecu peste balustradă și sprintă pe urmele puloverului: neținând seama că șosetele și pantofii i se umpluseră cu nisip, îl ajunse din urmă și-l înșfăcă chiar în clipa în care un val – mai furios decât celelalte și parcă interesat în mod deosebit de acel obiect banal de îmbrăcăminte – se pregătea să-l înghită.

Pe drumul de întoarcere, pe jumătate orbit de nisipul pe care vântul parcă ținea cu tot dinadinsul să i-l îndese în orbitele ochilor, Montalbano constată resemnat că puloverul fusese redus la o masă informă de lână udă. Nu intrase bine în casă, când telefonul prinse să sune.

— Ciao, iubire. Ce faci? Te-am sunat ca să te anunț că azi nu mă găsești acasă. O să fiu toată ziua la plajă, cu o prietenă.

— Ți-ai luat liber de la birou?

— Aici, la noi, e zi liberă în tot orașul. Știi tu, patronul spiritual…

— E vreme frumoasă acolo?

— O minunăție.

— Eh, distracție plăcută, atunci. Pe diseară.

Taman asta-i lipsea acu’: să-și muște pumnii de ciudă de dimineață, pentru că el tremura de frig, în vreme ce Livia stătea tolănită fără griji la soare! Altă dovadă, deci, că lumea se-ntorsese cu susu-n jos: acu’, în nord se murea de cald, pe când sudul era invadat de furtuni de zăpadă. Mai lipseau urșii-polari și pinguinii, zău dacă nu!

Răsuflă de câteva ori adânc, pregătindu-se să deschidă din nou armoarul în apnee, când telefonul sună din nou. Rămase o vreme descumpănit dacă să răspundă sau nu; în cele din urmă, imaginea stomacului său întors pe dos de duhoarea de naftalină îl convinse să ridice receptorul.

— Alo!

— Ah, dom’le, domnicule! făcu vocea scârțâită și gâfâitoare a lui Catarella. ’Mneavoastră pirsonalmente-n pirsoană sunterăți?

— Nu.

— Apăi, atuncea, cu cine-i că stau de vorbă?

— Sunt Arturo, fratele geamăn al comisarului.

Oare de ce i se năzărise hodoronc-tronc să-l ia în tărbacă pe bietul om? Oare doar ca să se răcorească nițel și să scape de umoarea apăsătoare de dis-de-dimineață?